ICCJ. Decizia nr. 1069/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1069 /2010
Dosar nr. 1021/116/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 6 mai 2008, reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând să fie obligată la plata indexată cu indicii de inflaţie la data plăţii a sumei de 10 500 lei reprezentând prime pentru sărbătorile de Paşte şi de Crăciun aferente perioadei 2005-2007 şi până la zi.
Prin sentinţa civilă nr. 1020 din 18 iunie 2008, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis cererea astfel cum a fost formulată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC P. SA.
În cursul judecării recursului, pârâta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu referire la dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, susţinând că ar fi contrare următoarelor dispoziţii din Constituţia Românie:
- art. 1 alin. (4): Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
- art. 1 alin. (5): În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
- art. 73 alin. (3): Prin lege organică se reglementează (...) p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
- art. 79 alin. (1): Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
Motivul de neconstituţionalitate invocat a pornit, în principal, de la premisa că ambele legi mai sus menţionate sunt legi organice, dintre care una (Legea nr. 168/1999) are caracter special, iar cealaltă (C. muncii) reprezintă dreptul comun în materia care interesează litigiul, aceea a soluţionării conflictelor de muncă şi de la faptul că cele două acte normative reglementează diferit problema competenţei teritoriale a instanţei competente să soluţioneze astfel de litigii.
S-a susţinut şi că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar în cazul unor paralelisme se apelează la norma de trimitere, cu menţiunea că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ Prin încheierea pronunţată la 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992.nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicit, categorie în care se încadrează şi norma de drept atacată pentru neconstituţionalitate.
Astfel, s-a constatat că, în realizarea demersului de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de drept comun are obligaţia să verifice dacă textul a cărui neconstituţionalitate s-a invocat are legătură cu soluţionarea cauzei şi că această legătură trebuie privită din perspectiva normelor de drept material şi procesual, cărora le este circumscris litigiul dedus judecăţii.
Cum însă, în speţă, ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a unor normele de drept succesive privitoare la competenţa teritorială a instanţelor de drept comun, adică o problemă de interpretare şi de aplicare în timp a legii procesual civile care, în mod necontestat, este în competenţa jurisdicţională a instanţelor de drept comun, curtea de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi, pe cale de consecinţă, că nu se justifică sesizarea Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta, care a susţinut caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepţii „ legi sau ordonanţe” ori „dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”, adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluţionarea cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.
În speţă, dispoziţia legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. ( 2), liniuţa finală C. muncii prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (…) - orice alte dispoziţii contrare.”
Această dispoziţie, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, şi nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susţine pârâta, nu reglementează competenţa teritorială a niciunei instanţe şi nu este de natură, prin ea însăşi, să constituie fundamentul judecăţii unei pricini în fond sau a unei excepţii procesuale ci, presupune o verificare şi o determinare a acţiunii în timp a legii care o cuprinde (C. muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999) .
În aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare - printre care şi regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială constituie excepţia şi este de strică interpretare - care este momentul şi care dispoziţii din legea anterioară au ieşit din vigoare prin abrogare şi, după caz, care au supravieţuit, şi respectiv, care este momentul şi ce dispoziţii ale legii noi sunt imediată aplicare şi, după caz, care retroactivează.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept - în speţă supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită - metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea reţine că ar cădea sub incidenţa abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare şi se aplică cu prioritate.
Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speţă, a judecătorului cauzei, şi ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează şi nici cu concluziile la care ajunge interpretul.
Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înţelegerea sau determinarea conţinutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituţionale.
Cu atât mai puţin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluţionarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate.
Aceasta, întrucât nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept şi nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepţii, adică nu sunt nici legi, nici ordonanţe şi nici texte de drept.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reţinute de curtea de apel, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O.M.V. împotriva încheierii din data de 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1071/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
