ICCJ. Decizia nr. 1071/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1071/2010
Dosar nr. 2465/116/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1937 din 2 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, s-a respins cererea de repunere în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea cererii prevăzute de aceeaşi lege, formulată de reclamantul G.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Călăraşi, ca inadmisibilă.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reţinând că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este susceptibil de repunere în termen, fiind unul de decădere.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 175/A din 18 martie 03-2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu motivarea că instanţa de fond a făcut o corectă calificare a termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca fiind un termen de decădere, faţă de care instituţia repunerii în termen nu funcţionează. Natura termenului ca fiind de decădere, estededusă din dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs apelantul-reclamant criticând-o pentru următorul motiv:
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât această dispoziţie nu îl poate decădea din dreptul său atât timp cât a fost modificată prin O.G. 109/2001 şi O.G. 145/2001, ordonanţe care echivalează cu o repunere în termen.
Analizând decizia de apel în raport de motivul de recurs formulat care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed:
Potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001 numai s-a prelungit termenul de formulare a notificărilor, neintervenindu-se asupra sancţiunii prevăzute de textul legal.
Constatând astfel că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva Deciziei nr. 175/A din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1069/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1075/2010. Civil. Divorţ. Recurs → |
|---|
