ICCJ. Decizia nr. 1091/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1091/2010
Dosar nr. 4514/1/2002
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 648 din 5 octombrie 2001, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Pricop Ioan, împotriva pârâţilor S.V.A., C.M. şi M.A.N. şi pe cale de consecinţă: pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 400.000.000 lei cu titlu de daune materiale şi 200.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pârâţii, prin modul cum au acţionat în municipiul Timişoara în decembrie 1989, ca reprezentanţi ai M.A.N. au executat un ordin vădit ilegal criminal de a deschide foc cu muniţie de război împotriva unei mulţimi de oameni paşnici printre care s-a aflat şi reclamantul care a fost împuşcat în data de 17 decembrie 1989, prezentând leziuni de violenţă prin împuşcare, iar pentru vindecarea acestora au necesitat 6 luni de îngrijiri medicale.
Că reclamantul şi-a pierdut capacitatea de muncă fiind încadrat în gradul II de invaliditate.
S-a mai reţinut faptul că reclamantul a făcut dovada cu acte privitor la daunele morale şi daunele materiale, acestea s-au ridicat la suma de 400.000.000 lei, daune materiale precum şi la suma de 200.000.000 lei, daune morale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 35 din 12 martie 2002 a respins apelurile declarate de pârâţii V.A.S. şi M.A.N. împotriva sentinţei civile nr. 648 din 5 octombrie 2002 a Tribunalului Timiş, în contradictoriu cu reclamantul P.I. şi pârâtul C.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, invocând ordinele ilegale executate în urma cărora a fost împuşcat, faptul producător de prejudicii, reclamantul a fost împuternicit să formuleze cererea în pretenţii, din momentul în care a avut certitudinea asupra persoanei făptuitorului că până la condamnarea pârâţilor (V.A.S. şi C.M.), persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea şi nu trebuia să aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de prezumţia de nevinovăţie în condiţiile art. 66 C. proc. pen. şi art. 6 alin. (2) din C.E.D.O., la care România este parte.
S-a mai reţinut că invocarea de către apelantul M.A.N. a dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 19 alin. (1), (4) C. proc. civ. nu este de natură a deplasa momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, aceste dispoziţii legale reglementând posibilitatea părţii vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, cu toate consecinţele în plan procesual ce decurg din această opţiune, ele neavând caracter imperativ şi nefiind de natură a înlătura dispoziţiile art. 8 din Decretul 167/1958.
Că, nici nexistenţa raportului de cauzalitate între fapta pârâţilor, persoane fizice şi prejudiciul suferit nu poate fi reţinută, deoarece, ca urmare a faptelor acestora, reţinute prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împuşcare a reclamantului şi pe cale de consecinţă, prejudiciul suferit de acesta.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs: M.A.N. şi V.A.S.
M.A.N. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor privitoare la prescripţia extinctivă, în sensul că dreptul la acţiune al reclamantului nu s-a prescris. În realitate, acţiunea reclamantului a fost tardiv introdusă şi, prin urmare, dreptul la acţiune în sens material, cât şi pentru daune morale, s-a prescris.
- Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
- De vreme ce, reclamantul a fost parte vătămată în procesul penal, acesta a cunoscut autorul faptei ilicite încă din timpul urmăririi penale, când a dat declaraţii la Parchetul Militar, şi nu după rămânerea definitivă a sentinţei penale.
- Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a încălcat dispoziţiile art. 998 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., în sensul că a reţinut vinovăţia pârâţilor în săvârşirea faptei ilicite, fără a face dovada existenţei legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
- Hotărârea atacată nu respectă nici condiţiile generale pe care să le îndeplinească prejudiciul, în sensul că, reclamantul nu a probat faptul că, cheltuielile pentru refacerea sănătăţii au fost suportate de el dau de către alte asociaţii, fundaţii, sau Statul Român.
V.A.S., critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Promovarea acţiunii de către P.I. la 25 ianuarie 2001, s-a făcut după îndeplinirea termenului de prescripţie de 3 ani, termen prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deci acţiunea a fost tardiv formulată.
Cu privire la recursul declarat de M.A.N., se reţin următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a condamnat pe inculpaţii S.V.A. şi C.M., printre altele şi pentru tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.
Termenul general de prescripţie atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 3 ani.
Reclamantul P.I. a formulat la data de 25 ianuarie 2001, acţiunea împotriva pârâţilor; S.A.V., C.M. şi M.A.N., pentru ca aceştia să fie obligaţi la plata de daune materiale şi morale.
Termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a rămas definitivă.
Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că momentul acţiunii penale este momentul în care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a cauzat prejudiciul şi deci din acest moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită.
Reclamantul a fost îndreptăţit să formuleze acţiunea sa din momentul în care a avut certitudinea asupra persoanei făptuitoare.
Până la condamnarea pârâţilor, persoane fizice în litigiu, reclamantul nu putea şi nu trebuia să aibă această certitudine, făptuitorii beneficiind de plin de prezumţia de nevinovăţie, în condiţiile art. 66 C. proc. pen., art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte.
Nici inexistenţa raportului de cauzalitate între fapta pârâţilor-persoane fizice şi prejudiciul suferit nu poate fi reţinută, deoarece urmare a faptelor acestora, reţinute prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a produs rănirea prin împuşcare a reclamantului şi pe cale de consecinţă, prejudiciul suferit de acesta.
Susţinerea recurentului referitoare la existenţa altor persoane care ar fi deschis focul asupra manifestanţilor şi implicit asupra reclamantului - terorişti, trupe ce nu se aflau în subordinea M.A.N., rămâne la simple afirmaţii cu nimic dovedite şi neîntemeiate ca motive să înlăture obligaţia de despăgubire stabilite de instanţă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale acordate reclamantului se reţine că acesta a fost judicios stabilită de instanţă şi că nu s-a făcut dovada suportării de alte persoane decât de persoana prejudiciată. În acest sens, din adresă, fila 27 dosar apel, emisă de Primăria Timişoara, rezultă că reclamantul nu a beneficiat de nici un ajutor bănesc ce i s-ar fi cuvenit în baza Legii nr. 42/1990.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul V.A.S., se reţin următoarele:
Reclamantul P.I. a formulat la data de 25 ianuarie 2001, acţiune împotriva pârâţilor: S.V.A., M.C. şi M.A.N., pentru ca aceştia să fie obligaţi la plata de daune materiale şi morale.
Termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 15 iulie 1999, dată când sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999 a rămas definitivă.
Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că momentul acţiunii penale este momentul în care cel păgubit a cunoscut pe cel care i-a prejudiciat şi deci dina cest moment începe să curgă termenul de 3 ani nu poate fi primită. Deci, acţiunea formulată de reclamant nu este tardivă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în consecinţă recursurile declarate, fiind nefondate, se vor respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii S.V.A. şi M.A.N., prin Direcţia Juridică împotriva Deciziei nr. 35 din 12 martie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1078/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1092/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
