ICCJ. Decizia nr. 108/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 108/2010
Dosar nr. 6936/306/200.
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 4 decembrie 2006, reclamanţii T.V. şi V.T. au chemat în judecată pe pârâţii N.G.B., Municipiul Sibiu, SC U. SA, Statul Român (prin Ministerul Finanţelor), Ministerul Justiţiei, C.I., T.I., T.S. şi Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de:
- 50.000 Ron, contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului din Sibiu, (Municipiul Sibiu şi N.G.B.);
- 2560 Ron, preţul achitat în anul 1997 pentru achiziţionarea imobilului menţionat, reactualizat în raport de indicele de inflaţie (Municipiul Sibiu şi Ministerul Finanţelor);
- 460.000 Ron, diferenţă dintre despăgubirea de 40.000 lei şi preţul pe care l-au plătit pentru imobilul din Sibiu, reactualizată în raport de rata de creştere a preţurilor la imobile în perioada 1990-2006 (Municipiul Sibiu şi Statul Român);
- 250.000 Ron, daune morale cauzate de neintabularea pe numele lor a imobilului din Sibiu, (Municipiul Sibiu şi SC U. SA);
- 500.000 Ron, daune morale (Statul Român şi Ministerul Justiţiei);
- 450.000 Ron, daune morale pentru Decizia aberantă pronunţată în dosarul nr. 6010/2003 (C.I., T.I., T.S. şi Consiliul Superior al Magistraturii).
De asemenea, reclamanţii au solicitat:
- obligarea pârâtului Municipiul Sibiu la punerea la dispoziţie a unui teren intravilan de 438 mp, similar ca poziţie şi preţ/mp cu terenul expropriat din str. I. nr. 46 sau, în ipoteza că nu are un astfel de lot, la plata sumei de 480.000 Ron;
- stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului din Sibiu, str. T. nr. 40, până la achitarea despăgubirilor.
În motivarea cererii, întemeiată pe art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., reclamanţii au susţinut că:
- s-au căsătorit în anul 1978 şi, în anul 1980, au cumpărat imobilul din Sibiu, str. I. nr. 46 (compus din clădire cu suprafaţă locuibilă de 140 mp, curte şi grădină), care a fost expropriat în anul 1988, pentru edificarea unor blocuri;
- au rămas în imobilul expropriat până în anul 1990, când le-a fost închiriat imobilul din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în anul 1997 (cu preţul de 2560 Ron), la sugestia reprezentanţilor pârâtei SC U. SA;
- în anul 2002, pârâtul N.G.B., fostul proprietar al ultimului imobil, i-a chemat în judecată, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare;
- această acţiune a fost respinsă de instanţele de fond şi apel dar admisă de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 2454 din 27 noiembrie 2003 (pronunţată de pârâţii C.I., T.I. şi T.S.);
- au solicitat să se declare recurs în anulare, a cărui promovare nu a fost însă posibilă ca urmare a suprimării acestei căi extraordinare de atac;
- plângerile formulate împotriva Primarului Municipiului Sibiu, salariaţilor primăriei şi ai SC U. SA, precum şi judecătorilor care au pronunţat Decizia nr. 2454/2003 au fost finalizate iniţial prin soluţii de neîncepere a urmăririi penale;
- de curând, Judecătoria Sibiu a dispus redeschiderea urmăririi penale faţă de Primarul Municipiului Sibiu şi salariaţii primăriei şi ai SC U. SA.;
- soluţia de neîncepere a urmării penale faţă de pârâţii C.I., T.I. şi T.S. a fost menţinută de Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a iniţiat vreo anchetă disciplinară împotriva aceloraşi magistraţi;
- în perioada 1997-2000, au efectuat la imobilul din str. T. nr. 40 diverse îmbunătăţiri (refacerea instalaţiei electrice şi de gaze, a acoperişului, tâmplăriei, duşumelelor şi garajului, subzidiri etc), evaluate la 50.000 Ron;
- notificarea pe care au formulat-o la începutul anului 2001 în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluţionată, spre deosebire de notificarea pârâtului N.G.B., analizată şi finalizată nelegal în cursul anului 2002;
- nu au primit despăgubiri pentru terenul de 438 mp, expropriat în anul 1988, deoarece în acea perioadă era în vigoare Legea nr. 59/1974;
- neintabularea imobilului din str. T. nr. 40, pe care l-au cumpărat în rate, nu le este imputabilă, ci a fost determinată de culpa prepuşilor SC U. SA şi ai Municipiului Sibiu, care nu le-au permis să realizeze această operaţiune;
- legile proprietăţii, elaborate de Ministerul Justiţiei şi adoptate de guvernaţii şi parlamentarii României, s-au făcut din interese electorale şi au stimulat apariţia grupărilor de crimă organizată, a mafiei imobiliare, căreia i s-au subordonat până la urmă toate structurile de putere;
- pârâţii C.I., T.I. şi T.S. au comis grave erori de judecată, care au fost acoperite de Consiliul Superior al Magistraturii.
La 12 februarie 2007, reclamanţii au precizat că petitele referitoare la imobilul situat în str. I. nr. 46 vizează obligarea pârâţilor Municipiul Sibiu şi Statul Român la despăgubiri băneşti care, potrivit art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, trebuie să reprezinte valoarea de piaţă la data soluţionării notificării.
Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 584 din 12 februarie 2007, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, pe considerentul că valoarea obiectului cererii depăşeşte 5 miliarde lei.
La 13 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a precizat că este de acord să restituie reclamanţilor preţul reactualizat plătit de aceştia pentru imobilul din str. T. nr. 40; totodată, pârâtul a învederat că înţelege să cheme în garanţie pe Municipiul Sibiu şi SC U. SA., solicitând obligarea acestora la plata unei despăgubiri, corespunzătoare fie preţului actualizat, ce se va stabili printr-o expertiză (în ipoteza nevirării acestui preţ), fie diferenţei dintre preţul plătit de soţii T. şi preţul actualizat (în ipoteza virării preţului).
Tribunalul Sibiu, secţia civilă, prin sentinţa nr. 883 din 15 septembrie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor N.G.B. (în referire la petitul 1), Municipiul Sibiu (în referire la petitul 2) şi Consiliul Superior al Magistraturii dar a respins aceeaşi excepţie în privinţa pârâtei SC U. SA, precum şi excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâţii C.I., T.I. şi T.S.
Totodată, tribunalul a admis în parte acţiunea precizată şi i-a obligat pe pârâţii Municipiul Sibiu, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român (prin Ministerul Finanţelor Publice) să le plătească reclamanţilor sumele de 67.380 lei (contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului din str. T. nr. 40), 9937,34 lei (preţul actualizat al aceluiaşi imobil) şi, respectiv, o despăgubire corespunzătoare diferenţei dintre valoarea de piaţă a imobilului din str. I. nr. 46 (95.000 Euro) şi valoarea actualizată a despăgubirilor de 40.000 lei, precum şi daune morale egale cu echivalentul în lei al sumei de 10.000 Euro.
In sfârşit, tribunalul a respins celelalte petite, cererea de chemare în garanţie şi acţiunea faţă de pârâţii N.G.B., Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, C.I., T.I. şi T.S. şi i-a obligat pe pârâţii Municipiul Sibiu şi Statul Român să plătească reclamanţilor 500 lei şi, respectiv, 2631,2 lei cheltuieli de judecată, iar pe reclamanţi să plătească pârâtului N.G.B., cu acelaşi titlu, suma de 1.350 lei. S-a reţinut că:
- în anul 1980, reclamanţii au cumpărat, prin act autentificat, imobilul din Sibiu, str. I. nr. 46, cu preţul de 65.500 lei;
- imobilul menţionat a fost expropriat în anul 1988, reclamanţii primind cu această ocazie despăgubiri de 40.000 lei;
- ulterior exproprierii, autorităţile locale au închiriat reclamanţilor imobilul din Sibiu, str. T. nr. 40, preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, de la pârâtul N.G.B.;
- la 31 octombrie 1997, reclamanţii au cumpărat acest imobil (conform Legii nr. 112/1995) de la pârâta SC U. SA, cu preţul de 2.560 lei, fără să-şi intabuleze însă dreptul de proprietate astfel dobândit;
- în referire la imobilul situat în Sibiu, str. T. nr. 40, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat preluarea (de către stat) fără titlu valabil şi nulitatea absolută a deciziei administrative de preluare, a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate al statului, precum şi a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 31 octombrie 1997;
- notificarea formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de reclamanţi, prin care aceştia solicitau măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat, nu a fost încă soluţionată;
- în condiţiile constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare privitor la imobilul din str. T. nr. 40 reclamanţii nu au avut niciodată calitatea de proprietari, ci pe aceea de chiriaşi, astfel că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţia despăgubirii lor pentru sporul de valoare adus acestui imobil revine Municipiului Sibiu, şi nu pârâtului N.G.B.;
- lucrările de îmbunătăţire a imobilului menţionat au fost efectuate în perioada 1997-2000, iar expertul consultant C.G. a stabilit că valoarea lor se ridică la 67.380 lei;
- valoarea actualizată a preţului de 2.560 lei plătit de reclamanţi pentru acelaşi imobil este de 9.937,37 lei, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea lui se face de către Ministerul Finanţelor Publice, şi nu de Municipiul Sibiu şi SC U. SA;
- prin mai multe hotărâri de condamnare a României (pronunţate în cauzele Florescu, Horia Jean Ionescu, Brazdă şi Maliţa, Popescu şi Draşoveanu), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedura stabilită prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 nu şi-a dovedit caracterul efectiv, iar lipsa totală de despăgubiri, timp de mai mulţi ani, îi face pe cei îndreptăţiţi să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană;
În lumina acestei jurisprudenţe constante, solicitarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat pe calea unei acţiuni de drept comun, fără parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este admisibilă deoarece reclamanţii nu au primit încă răspuns la notificarea formulată în urmă cu 7 ani şi în această perioadă au fost lipsiţi de despăgubirile menţionate;
- prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1980, reclamanţii au dobândit doar cota de din construcţiile situate în I. nr. 46, astfel că nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri şi pentru terenul de la aceeaşi adresă;
- potrivit suplimentului la expertiza H., valoarea construcţiilor expropriate de la reclamanţi este de 95.000 Euro;
- imobilul din str. T. nr. 40 nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995, astfel că deşi neintabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului menţionat a fost determinată de culpa unei angajate a SC U. SA, între această faptă ilicită şi prejudiciul pretins lipseşte legătura de cauzalitate;
- acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor C.I., T.I. şi T.S. este nefondată deoarece în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 96 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 303/2004;
- din aceleaşi motive, la care se adaugă inexistenţa unei dispoziţii referitoare la răspunderea solidară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru eventualele prejudicii produse prin erori judiciare, instituţia menţionată nu are calitate procesuală pasivă;
- stresul, tensiunea nervoasă şi incertitudinea creată prin modul în care au decurs litigiile purtate pe parcursul mai multor ani, au cauzat reclamanţilor un prejudiciu moral de 10.000 Euro (câte 5.000 Euro pentru fiecare dintre ei).
- în temeiul art. 998-999 C. civ. şi Convenţiei Europene, obligaţia de reparare a acestui prejudiciu revine pârâtului Statul Român, şi nu Ministerului Justiţiei;
- petitul privitor la stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului din str. T. nr. 40 este nefondat pentru că pârâtul N.G.B., proprietarul imobilului, nu are calitatea de debitor al reclamanţilor.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 20 din 20 februarie 2009, a respins apelurile declarate de pârâţii Statul Român (prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice) şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi a anulat ca netimbrat apelul promovat de reclamanţi.
S-a reţinut că:
- instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile şi altor probe (expertize, declaraţii de martori etc), pe care le-a interpretat corect, ţinând seama şi de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, precum şi de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene;
- reclamanţii nu şi-au motivat apelul şi au precizat în scris că nu-şi timbrează această cale de atac, la care înţeleg să renunţe.
Pârâţii Statul Român (prin Ministerul Finanţelor Publice) şi Ministerul Finanţelor Publice (prin D.G.F.P. Sibiu) au declarat recurs, solicitând:
- modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei în tot şi respingerii acţiunii (primul recurent);
- modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării parţiale a sentinţei, admiterii cererii de chemare în garanţie şi obligării Municipiului Sibiu şi a SC U. SA la plata sumei de 7.850 lei, diferenţă dintre preţul plătit şi preţul actualizat (ultimul recurent).
In motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul Statul Român a susţinut că:
- obligarea sa la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul expropriat este inadmisibilă în raport de soluţiile de principiu stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, ambele pronunţate în recursuri în interesul legii;
- lipsa de celeritate în soluţionarea notificării nu justifică abandonarea procedurii instituite prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2001, mai ales că reclamanţii, în loc să acţioneze împotriva primarului pentru a-l obliga la emiterea deciziei cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, au preferat să rămână în pasivitate; or, prin reţinerea acestei atitudini ca temei al admiterii acţiunii, instanţa de fond a valorificat practic propria turpitudine a reclamanţilor;
- acordarea de despăgubiri băneşti este nelegală, nefiind prevăzuta ca atare de Legea nr. 247/2005;
- instanţa de fond nu a stabilit dacă exproprierea imobilului din str. T. nr. 40 a avut sau nu caracter abuziv;
- acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul expropriat este contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII al Legii nr. 247/2005;
- instanţa de fond nu putea să-1 oblige la plata daunelor morale prin raportare la hotărârile şi procedura Curţii Europene (care permite obligarea statelor, în calitate de Înalte Părţi Contractante, la plata unor asemenea daune), ci trebuia să identifice persoana fizică sau juridică autor al pretinsei fapte ilicite;
- pe de altă parte, existenţa prejudiciului moral cert şi nereparat a rămas nedovedită, opera legislativă şi actul de justiţie nu pot constitui fapte ilicite, iar din considerentele sentinţei rezultă că stresul, tensiunea nervoasă şi incertitudinea reclamanţilor, ca principale componente ale prejudiciului menţionat, au fost produse în litigiul purtat de aceştia cu N.G.B.
Celălalt recurent şi-a întemeiat recursul tot pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că, deşi Legea nr. 10/2001 stabileşte că obligaţia de restituire a preţului incumbă doar Ministerului Finanţelor Publice, principiul „restitutio in integrum" impunea admiterea cererii sale de chemare în garanţie.
Criticile formulate de recurentul Statul Român sunt nefondate deoarece:
- problemele de drept la care se referă prima critică sunt diferite de problemele soluţionate prin recursurile în anulare la invocate de recurent, respectiv „aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001" (Decizia nr. LIII/2007) şi „admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Decizia nr. XXXIII/2008);
- în atare situaţie, fiind vorba despre chestiuni de drept diferite, este evident că dezlegarea dată prin cele două decizii menţionate nu era obligatorie pentru instanţele învestite cu soluţionarea cererii deduse judecăţii;
- practic, recurentul critică nerespectarea procedurilor administrative de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 din punct de vedere formal, fără să conteste aspecte de fond cum ar fi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, valoarea construcţiilor expropriate, valoarea actualizată a despăgubirilor primite de reclamanţi consecutiv exproprierii ori modul de aplicare concretă a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001;
- procedurile administrative în discuţie sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti (care, prin urmare, au posibilitatea să le analizeze sub toate aspectele, inclusiv cele menţionate cu titlu exemplificativ), iar potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, nu şi-au dovedit caracterul efectiv;
- pe de altă parte, nerespectarea termenului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă reclamanţilor, care aveau dreptul, dar nu şi obligaţia de a acţiona în sensul înlăturării acestei deficienţe, recurentul nu a făcut nicio dovadă că entitatea notificată ar deţine bunuri sau servicii disponibile, susceptibile de atribuire în compensare, art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 permite acordarea de despăgubiri în numerar beneficiarilor titlurilor de despăgubire individuale emise pentru o sumă de maxim 500.000 lei, iar eventuala declanşare a procedurilor administrative reglementate de actul normativ precitat ar avea drept consecinţă prelungirea „sine die" a duratei de soluţionare a unei notificări formulate la 15 noiembrie 2001, deci amplificarea încălcării dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 din Convenţia Europeană;
- în acest context, soluţia instanţei de fond, confirmată de instanţa ierarhic superioară, constituie singura opţiune în concordanţă cu prevederile constituţionale şi ale Convenţiei Europene, alternativa respingerii capătului de cerere în discuţie, pentru a determina începerea unei noi proceduri (care deocamdată nu şi-a dovedit caracterul efectiv), nefiind de natură să asigure reclamanţilor, într-un termen rezonabil, plata despăgubirii cuvenite pentru construcţiile demolate ulterior exproprierii;
- stabilirea caracterului abuziv sau neabuziv al exproprierii imobilului reclamanţilor este lipsită de sens atâta timp cât însăşi Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii, califică drept abuzive toate preluările de acest gen operate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
- verificarea existenţei prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate dintre acest prejudiciu şi fapta recurentului presupune reaprecierea materialului probator şi, ca atare, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.;
- nicio dispoziţie legală nu îi împiedică pe reclamanţii să-şi valorifice în instanţele naţionale dreptul la reparaţii împotriva recurentului, impunându-le să acţioneze în judecată pe alţi presupuşi autori ai faptei păgubitoare, persoane fizice sau juridice, ori să sesizeze Curtea Europeană.
Este nefondată şi critica formulată de celălalt pârât deoarece, în raport de prevederile imperative ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate de instanţele judecătoreşti pentru eludarea Legii nr. 112/1995, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi se face de către Ministerul Finanţelor Publice), cererea sa de chemare în garanţie a Municipiului Sibiu şi SC U. SA nu are niciun suport legal.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Sibiu împotriva deciziei nr. 20/A din 20 februarie 2009 a Ciuţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1358/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10216/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
