ICCJ. Decizia nr. 1388/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1388/2010
Dosar nr. 5241/325/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara s-a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamanta K.I. în contradictoriu cu pârâţii B.V., B.A., A.R. şi D.S., şi s-a dispus declinarea în favoarea Tribunalului Timiş a acţiunii formulate de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar.
Pentru a proceda astfel, instanţa a reţinut că petitul principal al acţiunii rămase de soluţionat după renunţarea la judecată a reclamantei faţă de pârâţii persoane fizice, este dat de constatarea nevalabilităţii preluării de către statul român a imobilului situat în Timişoara, compus din casă, curte, grădină, adică a inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, a cărui valoare este de 200.000 Euro în anul 2007 aşa cum rezultă preţul încasat din vânzarea sa, şi depăşind valoarea de 500.000 lei atrage competenţa tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3713 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de părţi şi s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulate de reclamanta K.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara reprezentat de Primar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin recursul în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că prevalează Legea specială nr. 10/2001 în raport cu legea generală, iar în conflictul cu drepturile recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevalează aceasta din urmă.
In cauză însă, reclamantei nu i s-a recunoscut un drept protejat de Convenţie, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care stabilesc regula în materie, cu atât mai mult cu cât procedura administrativă parcursă de reclamantă a fost soluţionată nefavorabil acesteia prin respingerea notificării.
Astfel, deşi în dispoziţie se reţin ca motive de respingere a notificării prevederile art. 1.4. lit. b) din HG nr. 498/2003, reclamanta avea posibilitatea de a contesta şi de a obţine anularea acestei hotărâri, textul de lege fiind contrar art. 1, art. 9, art. 12 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, la acel moment.
Conform art. 12, în situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu indicele inflaţiei.
In consecinţă sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care statuează că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari, dar numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale.
Prin Decizia civilă nr. 74 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta K.I. împotriva sentinţei civile nr. 3713 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Deşi art. 6 din Legea nr. 213/1998 cât şi Decizia nr. 1351/2008 a Curţii Constituţionale ca şi Decizia nr. XXXIII din 9 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au consemnat caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi implicit caracterul special al procedurii administrative, derogatorie de la normele dreptului comun, acestea nu exclud şi nu pot elimina posibilitatea de care trebuie să se bucure foştii proprietari ai căror imobile au fost naţionalizate în regimul comunist, de a se adresa unei instanţe care să analizeze modul de naţionalizare şi să se pronunţe asupra posibilităţilor compensatorii de care trebuia să beneficieze victimele naţionalizărilor.
Însăşi Decizia nr. XXXIII a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat această teză, statuând că privarea de un bun în absenţa unei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De principiu, literatura juridică a admis că revendicarea bunului este o acţiune reală iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicantului.
Dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
In vederea aplicării unitare a Legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii special şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aplicarea altor dispoziţii decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie altor persoane.
Or, din moment ce reclamanta a renunţat la capetele de cerere privind constatarea nulităţii titlurilor foştilor chiriaşi şi s-a mărginit doar la constatarea naţionalizării abuzive şi obţinerea unei compensaţii alta decât restituirea în natura a apartamentelor vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, atunci aceasta trebuie să se bucure de mijlocirea unei instanţe şi o judecată de fond, aspecte care nu contravin Legii nr. 10/2001 şi deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, abordare care rezultă şi din cauza Păduraru contra României şi Broniovski contra Poloniei.
In concluzie reclamanta era îndreptăţită a se adresa unei instanţe care să se pronunţe asupra caracterului naţionalizării şi să acorde în mod direct compensaţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta criticând-o ca nelegală, invocând drept motive de recurs punctele 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., cărora le-a conferit următoarea motivare.
Instanţa nu a ţinut cont de Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a consacrat caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi implicit caracterul special al procedurii administrative.
Prin urmare, chiar dacă reclamantul a renunţat la capetele de cerere privind constatarea nulităţii titlurilor foştilor chiriaşi şi s-a mărginit doar la constatarea naţionalizării abuzive şi la obţinerea unei compensaţii, aceasta nu este îndreptăţită la obţinerea compensaţiei deoarece nu s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care prevede o procedură obligatorie.
Cu privire la revendicarea imobilului prin compararea titlurilor, întemeiat instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii deoarece reclamantul nu a uzat de procedura specială de revendicare în baza Legii nr. 10/2001, interpretare impusă şi de dispoziţiile art. 6 şi art. 2 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 1, art. 2, art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Aceeaşi interpretare a fost impusă şi prin Decizia civilă nr. 1351 din 10 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, care arată că este obstrucţionat accesul la justiţie a celor îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, prin prevederea căii administrative de acordare a reparaţiilor în natură sau prin echivalent, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi literatura juridică de specialitate.
În speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, adică cu titlu, şi prin urmare conform art. 45 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, termenul de introducere a acţiunii privind constatarea nulităţii actelor juridic de înstrăinare a fost data de 14 august 2007, imobilul făcând parte din domeniul public sau privat al statului conform art. 6 din Legea nr. 213/1992.
Prin urmare, instanţa nu putea constata preluarea fără titlu a imobilului în litigiu, deoarece reclamanta nu poate face dovada prin acte în acest sens.
Pentru a se putea solicita restituirea în natură a apartamentelor vândute de stat ar fi trebuit să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, exclus însă, datorită trecerii unui an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 aşa cum dispune art. 45 al acesteia, termen prelungit succesiv câte trei luni prin OUG nr. 145/2001 şi OUG nr. 109/2001, termene care au expirat fără ca reclamantul să fi solicitat repunerea în termen.
Cum în cauză nu este incident nici un motiv de nulitate absolută a convenţiei, instanţa nu poate reţine reaua-credinţă a vânzătorilor sau a cumpărătorilor atâta timp cât drepturile acestora au fost înregistrate în cartea funciară fiind opozabile erga omnes existenţa contractului de vânzare-cumpărare fiind constatată în anul 2003 şi prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Solicită admiterea recursului, admiterea apelului şi respingerea acţiunii.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Petitul acţiunii reclamantei-intimate viza constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Timişoara, acţiune care nu poate fi îngrădită procesual prin reţinerea inadmisibilităţii ei, consecinţă a invocării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată la 9 iunie 2008 deoarece, nici textele invocate şi nici Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu singularizează dreptul părţii la a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru valorificarea dreptului său doar la acţiunea promovată în condiţiile legii speciale.
Astfel, chiar în condiţiile legii speciale, părţi nu îi poate fi îngrădit dreptul de acces la un tribunal aşa cum dispune art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens reţinut de altfel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia pronunţată în interesul legii şi citată în sens contrar de către recurenţi, potrivit cu care nu este impusă aplicarea exclusivă a Legii nr. 10/2001 ci este posibilă şi promovarea altor categorii de acţiuni în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
Pe de altă parte, partea are dreptul de a i se judeca o cerere întemeiată pe dreptul comun dacă la formarea raţionamentului judiciar în pronunţarea soluţiei pot concura ca elemente de analiză valorificarea nefavorabilă a procedurilor speciale.
În consecinţă, instanţa reţine ca nici arc. 6 din Legea nr. 213/1998 nici Decizia civilă nr. 1351/2008 şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXXIII din 9 iunie 2009, nu exclud posibilitatea judecării părţilor în condiţiile dreptului comun, dacă dispoziţiile speciale aduc atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Or, din moment ce parcea s-a mărginit la constatarea naţionalizării abuzive şi obţinerea unei compensaţii alta decât restituirea în natură a apartamentelor vândute foştilor chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995, cererea sa trebuia să se bucure de mijlocirea unei instanţe.
Faţă de cele reţinute în condiţiile art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului privitor la criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fiind neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 74 A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1791/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1384/2010. Civil → |
|---|
