ICCJ. Decizia nr. 1422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1422/2010
Dosar nr. 19647/3/2006
Şedinţa publică de la 3 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă la data de 31 mai 2006, sub nr. 19647/3/2006, reclamanţii D.Z.A.M., C.A.R., B.A. şi N.P. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul de restituire a imobilului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 2.591 mp, al restituirii prin echivalent a construcţiilor demolate de pe acest teren şi să se dispună obligarea pârâţilor să le restituie în natură terenul şi prin echivalent construcţiile demolate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 2.591 mp şi mai multe construcţii, a fost dobândit de autorii lor, P.N. (bunic) şi D.N. (unchi), prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12877 din 2 august 1916 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
După decesul bunicului lor, P.N., la data de 1 aprilie 1938, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis moştenitorilor, ca efect al succesiunii legale, după cum urmează: soţia supravieţuitoare, N.Z., decedată la rândul său, la data de 10 iunie 1956 şi cei 10 copii: N.T., decedată la 22 martie 1996, N.S., căsătorită M., decedată la 14 septembrie 1977, N.A., decedat la 11 octombrie 1953, N.D., decedat la 13 februarie 1966, N.C., decedat la 13 noiembrie 1983, N.G., decedat la 9 mai 1974, N.E., căsătorită B., decedată la 04 iunie 1974, N.N., decedat la 17 decembrie 1964, N.M., decedată la 10 februarie 1972 şi N.P., decedat la 28 mai 1989.
În prezent, reclamanţii sunt singurii moştenitori ai bunicului şi cei 10 copii, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate cererii.
S-a mai arătat că imobilul respectiv a servit drept locuinţă autorilor lor, iar ulterior a fost închiriat de moştenitori unor diverse persoane tot pentru locuit, astfel cum rezultă de exemplu din contractul de închiriere încheiat cu C.F. şi înregistrat la circumscripţia financiară sector 4 sub nr. 28573 din 3 iunie 1975, pentru care se plătea impozitul aferent.
Moştenitorii autorului iniţial al reclamanţilor au exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului până la începutul anului 1988, când, fără nicio notificare prealabilă, autorităţile comuniste au trecut la demolarea clădirilor şi la uzurparea dreptului de proprietate asupra întregului imobil; se mai precizează că imobilul respectiv era situat într-o zonă restructurabilă a Bucureştiului.
După demolarea construcţiilor, autorităţile comuniste au emis un act normativ, respectiv, Decretul nr. 143/1988, nepublicat, motiv pentru care titularii dreptului de proprietate nu au avut cunoştinţă despre existenţa acestuia decât după anul 1989, anume, în 1991; pe de altă parte, în anexa 26 a acestui Decret, la poziţia 491 privind exproprierea imobilului din Bucureşti, Str., Splaiul Unirii, sector 4, s-a menţionat din eroare numele altei persoane decât a autorului lor, N.P. ori al moştenitorilor acestuia, eroare care a fost ulterior rectificată, în sensul înlocuirii ei cu o alta, întrucât a fost menţionat autorul lor N.P. (decedat – moştenire în curs), deşi acesta era decedat de mult timp, astfel cum li s-a adus la cunoştinţă reclamanţilor printr-o adresă emisă de ICRAL Berceni în 1991, pe care au obţinut-o în urma demersurilor lor privind revendicare imobilului.
Reclamanţii au mai arătat că au mers cu adresa respectivă la ICRAL Berceni, unde au luat cunoştinţă de faptul că doar în cursul anului 1990 s-a efectuat o evaluare asupra imobilului ce a făcut obiectul exproprierii şi s-a stabilit o despăgubire modică de numai 6.478 lei pentru 2.591 mp teren, în condiţiile în care numai valoarea de impunere a imobilului era de 43.176 lei. Deşi a fost stabilită o aşa-zisă despăgubire, această sumă modică nu le-a fost plătită niciodată.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au mai arătat reclamanţii, au expediat pârâţilor notificarea nr. 20193 din 19 noiembrie 2001.
Datorită faptului că nu au primit niciodată vreun răspuns de la Primarul General, au revenit la notificarea lor şi au solicitat comunicarea stadiului soluţionării cauzei printr-o adresă înregistrată sub nr. 44455 din 09 iunie 2003, dar şi în cursul anului 2006, prin adresa nr. 504934 din 18 ianuarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 461 din 29 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.Z.A.M., C.A.R., B.A. şi N.P., s-a constatat refuzul pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti de restituire a imobilului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4 şi au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.571,76 mp şi pentru construcţia demolată de pe acest teren, în suprafaţă de 542,5 mp, suprafaţă utilă de 456,12 mp.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti, analizând materialul probator administrat în cauză, a reţinut că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 5145 din 19 noiembrie 2001, reclamanţii D.Z.A.M., C.A.R., B.A. şi N.P. au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.591 mp şi restituirea prin echivalent a construcţiei ce se afla pe acest teren şi care a fost demolată de către autorităţi la sfârşitul anilor 1980.
La Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a format dosarul nr. 20193, pentru analizarea acestei cereri.
Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 504934 din 18 ianuarie 2006, reclamanţii au solicitat să li se comunice stadiu soluţionării dosarului nr. 20193.
Prima instanţă a reţinut că normele prin care se reglementează modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, nefiind norme de recomandare, pentru că astfel s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii speciale.
Prin faptul că nu s-a răspuns la notificare, pârâţii au adoptat o conduită culpabilă, prin care au afectat interesele reclamanţilor şi i-au lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptăţit să se adreseze instanţei de judecată, pentru a solicita să se constate refuzul de restituire a imobilul şi obligarea pârâţilor la restituirea terenului în natură şi la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Având în vedere că la data înregistrării notificării nr. 5145 din 19 noiembrie 2001 au trecut mai mult de 60 de zile, fără ca pârâţii să fi răspuns la această notificare, instanţa, în baza art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a admis primul capăt de cerere şi a constatat refuzul pârâţilor de restituire a imobilului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu, faţă de dispoziţiile art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 2 lit. f) şi i) din acelaşi act normativ, ţinând cont că acest imobil a fost preluat de stat în baza unui act normativ nepublicat în Buletinul Oficial şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării (art. 481 C. civ., art. 12 şi 36 din Constituţia din anul 1965, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), neachitându-se proprietarilor nicio despăgubire.
Referitor la terenul situat la adresa mai sus arătată, acesta a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul I.I.D.
S-a concluzionat că suprafaţa fostului imobil era de 2.571,76 mp şi că terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea Lacului Văcăreşti.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză topo şi ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu privire la construcţiile care au existat pe terenul expropriat şi care au fost demolate, tribunalul a constatat că pentru acestea reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate mai sus, tribunalul, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a admis în parte cel de-al doilea capăt de cerere şi a obligat pârâţii să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.571,76 mp şi pentru construcţia demolată de pe acest teren, în suprafaţă de 542,5 mp, suprafaţă utilă de 456,12 mp.
Împotriva sentinţei civile nr. 461 din 29 martie 2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă au formulat apel reclamanţii D.Z.A.M., N.P. şi C.A.R., precum şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Apelanţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de fond, în mod eronat a obligat pârâţii să acorde măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru terenul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.571,76 mp, cât şi pentru construcţia demolată de pe acest teren.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, arătând că în prezent lucrarea de interes public acumularea Lacul Văcăreşti este abandonată şi nu a fost exploatată conform destinaţiei iniţiale, pentru care s-a realizat exproprierea foştilor proprietari.
Apelanţii au arătat că instanţa de fond a avut în vedere numai expertiza topo efectuată în cauză, în care se arată că terenul revendicat se suprapune integral cu digul ridicat pentru edificarea Lacului Văcăreşti, fără însă a verifica dacă amenajarea mai are în prezent caracter de utilitate publică, mai ales că este de notorietate că pe teren se ridică un complex de locuinţe şi se fac alte amenajări private, ceea ce înseamnă că în speţă, se aplică dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat soluţia arătând că în mod greşit instanţa a obligat primăria să se pronunţe asupra notificării, întrucât instanţa nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării, atât timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Prin decizia civilă nr. 160 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanţi, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei, în sensul că s-a dispus obligarea intimatului să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.571,76 mp, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată în suprafaţă de 542,5 mp; apelul formulat de Municipiul Bucureşti a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat cu privire la apelul pârâtului că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii a statuat că persoanele îndreptăţite care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pot solicita în instanţă, respectiv Secţiei Civile a tribunalului, obligarea unităţii deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, întrucât aceasta corespunde valorificării drepturilor părţilor în raport de legea de restituire. Instanţa a statuat că a considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.
În acest context, susţinerea apelantului Municipiul Bucureşti prin Primarul General că instanţa se subrogă într-un drept stabilit de legiuitor în sarcina unităţii deţinătoare, s-a apreciat a fi neîntemeiată, astfel că apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.
În ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că aceştia au formulat notificarea cu nr. 20.193 din 19 noiembrie 2001 solicitând Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită o dispoziţie de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4, în suprafaţă de 2.571,76 mp şi despăgubiri pentru construcţia demolată de pe acest teren, invocând în drept dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La data de 31 mai 2006, reclamanţii au formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, întrucât pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de lege şi nu s-au pronunţat asupra notificării cu care l-au învestit pe pârât.
În faţa instanţei de fond s-a efectuat un raport de expertiză tehnică topografică, din care rezultă că terenul solicitat de reclamanţi se suprapune integral pentru digul construit pentru acumularea Lacului Văcăreşti.
În cursul judecării apelului, instanţa a încuviinţat efectuarea unor adrese către Primăria Municipiului Bucureşti şi Administraţia Naţională Apele Române pentru a lămuri situaţia juridica a lucrărilor de investiţii privind „Acumulare Lac Văcăreşti".
Din adresa nr. 5689 din 11 aprilie 2008 aflată la fia 60 din dosarul tribunalului, rezultă că lucrarea „Acumulare Lac Văcăreşti" este un bun din domeniul public al statului, înscris în anexa 12 a H.G. nr. 1. 705/2006.
Se mai menţionează că scopul investiţiei a fost realizat, iar lucrarea a fost recepţionată prin procesul verbal de recepţie nr. 8693 din 25 octombrie 1989, precum şi faptul că bunurile ce alcătuiesc obiectivul de investiţii menţionat mai sus, sunt concesionate prin contract încheiat la data de 23 februarie 2003 între Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului şi SC R.R.C. SA, conform prevederilor H.G. nr. 855/2002, în vederea realizării unui Complex Cultural Sportiv.
Din adresa nr. 30590 din 22 aprilie 2008 emisă de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile rezultă că lucrările hidrotehnice incluse în obiectivul de investiţii figurează în domeniul public al statului, fiind în prezent concesionat către o societate comercială.
Din adresa nr. 769426/15128 din 15 octombrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi aflată la fila 78 din dosarul instanţei de apel, rezultă că imobilul situat la adresa poştală Splaiul Unirii, sector 4 este în posesia unităţii Cooperativa Meşteşugărească Chimică.
Pe de altă parte, din adresa nr. 2614 din 16 octombrie 2008 emisă de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi aflată la fila 80 din dosarul instanţei de apel, rezultă că pentru imobilul situat în str. Splaiul Unirii, figurează „Depozitul Cooperativa Chimică", ce urmează să fie demolat pentru realizarea unor alte obiective de construcţii. Din aceeaşi adresă, reiese că s-a depus la dosarul cauzei şi contractul de concesiune încheiat între Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului şi SC R.R.C. SA pentru o suprafaţă de 182,99 ha teren, aşa cum rezultă din conţinutul contractului fila 83 din dosarul instanţei de apel.
Prin adresa nr. 9118 din 02 martie 2009 emisă de Primăria sectorului A Bucureşti şi aflată la fila 120 din dosarul instanţei de fond, se atestă că s-au emis autorizaţii de construcţie pentru ansamblul rezidenţial A.G. aflată la adresa Splaiul Unirii şi S.P. în zona intersecţiei Calea Văcăreşti cu şos. Olteniţei.
Instanţa de apel a apreciat din ansamblul probatoriilor administrate că lucrarea de investiţii „Acumulare Lacul Văcăreşti", deşi a fost recepţionată prin procesul verbal de recepţie nr. 8693 din 25 octombrie 1989 şi a fost trecută în domeniul public, este neîndoielnic că lucrările aprobate au fost abandonate, deoarece în prezent investiţia nu este folosită în scop hidrotehnic.
Dimpotrivă, lucrarea a fost concesionată pe o suprafaţă foarte mai mare de 182,99 ha conform contractului de concesiune depus la dosarul cauzei, către o societate privată pentru realizarea unui complex sportiv.
De asemenea, din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că au fost eliberate autorizaţii de construcţie pentru două ansambluri rezidenţiale, iar la adresa unde se află imobilul solicitat de către apelanţii - reclamanţi figurează „Depozit Cooperativă Meşteşugărească Chimică", care a fost demolat pentru realizarea construcţiilor stabilite prin contractul de concesiune încheiat între Ministerul Apelor şi SC R.R.C. SA.
Este adevărat că din expertiza topografică întocmită în faţa instanţei de fond, rezultă că terenul solicitat de către reclamanţi se suprapune cu o porţiune din digul lacului de acumulare, însă, atât timp cât realitatea faptică demonstrează că lacul de acumulare nu a fost realizat, acest proiect fiind abandonat, în speţă, devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestor dispoziţii legale: „Se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate".
Deşi Administraţia Naţională Apele Române prin adresa aflată la fila 60 din dosarul instanţei şi Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, prin adresa aflată la fila 61, susţin că scopul investiţiei a fost realizat, prin aceleaşi adresă menţionează că obiectivul de investiţii, „Acumulare Lac Văcăreşti" a fost concesionat unei societăţi private pentru realizarea unui complex cultural sportiv. Acest aspect demonstrează că scopul investiţiei a fost abandonat şi că, deşi, au fost recepţionate lucrările, terenul pe care s-a realizat investiţia este folosit în alte scopuri, respectiv pentru construcţii realizate de către societăţi private.
În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul.
Recurentul pârât prin motivele sale de recurs întemeiate pe teza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată sa se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001-pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003).
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire in sensul ca nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării de existenţa unei declaraţii exprese din partea notificatorilor că nu mai deţin alte dovezi în legătură cu cererea.
Recurentul mai învederează că aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire, trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
În aceste condiţii în mod greşit reţine instanţa refuzul recurentului de a soluţiona notificarea, întrucât faţă de împrejurarea că nu s-a răspuns la notificare nu echivalează cu un refuz de a soluţiona notificarea.
În ceea ce priveşte admiterea apelului reclamanţilor, recurentul pârât susţine că în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea lacului Văcăreşti.
Acest aspect rezultă şi din celelalte înscrisuri de la dosar inclusiv din situaţiile juridice, terenul fiind domeniu public, iar lucrările de investiţii Acumulare Lacul Văcăreşti, lucrare recepţionată prin procesul verbal de recepţie nr. 8693/1989, nu au fost abandonate, astfel cum rezultă din adresele comunicate de Administraţia Naţională Apele Române şi Ministerul Mediului şi Dezvoltării durabile.
Din aceleaşi înscrisuri rezultă că scopul investiţiei a fost realizat, iar concesionarea nu afectează calificarea ca domeniu public şi nici abandonarea lucrărilor.
Recurenţii reclamanţi, prin motivele de recurs întemeiate, de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, numai sub aspectul obligării intimatului parat de a emite dispoziţie de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4 în suprafaţa de 2.571,76 mp.
Sub acest aspect, instanţa de apel, în mod nelegal, nu a avut în vedere recursul în interesul legii admis prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Secţiile Unite prin care s-a stabilit ca "instanţa de judecata este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulata împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea pârtii interesate."
Astfel, în cazul când unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia, instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, cum a fost cazul în speţa, se impunea ca instanţa învestită să evoce fondul, în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 şi a recursului în interesul legii admis prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ÎCCJ - Secţiile Unite, atribuţia instanţei de apel nu era restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei dispoziţii de restituire în natură, ci se impunea ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în aceasta materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.571,76 mp situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, sector 4.
O astfel de soluţie se impunea şi pentru ca, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica daca sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, instanţa de judecata are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Niciuna dintre părţi nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale celeilalte, recurenţii reclamanţi, depunând însă note scrise, însoţite şi de înscrisuri noi, care, depuse fiind după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte nu le va putea lua în considerare, în raport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.
Ambele recursuri formulate vor fi admise, pentru cele ce se vor arăta.
Obiectul cererii de faţă l-a constituit soluţionarea pe fond a notificării formulate de recurenţii reclamanţi, notificare adresată de aceştia în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.591 mp situat în Bucureşti, str. Splaiul Unirii, sector 4 ce a aparţinut autorului lor N.P., potrivit contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 12877 din 2 august 1916 de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat şi restituirea prin echivalent a construcţiei ce a existat pe teren şi care a fost demolată la sfârşitul anilor 1980 de autorităţile comuniste.
Deşi învestirea instanţei de fond este anterioară pronunţării Deciziei XX/2007 de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cenzurarea de către instanţa de judecată a refuzului unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de a-i răspunde părţii interesate, în virtutea liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, cu consecinţa recunoaşterii competenţei instanţei de a soluţiona pe fond raportul de restituire născut în baza Legii nr. 10/2001, efectele acesteia sunt pe deplin aplicabile speţei, astfel cum legal instanţa de apel a dezlegat aceste critici formulate de pârât şi cu titlu de motive de apel; concluzia se impune, dat fiind caracterul devolutiv al căii apelului, soluţionat după adoptarea acestei decizii date în soluţionarea recursului în interesul legii.
Ca atare, Înalta Curte apreciază nefondate criticile cu acest obiect susţinute de recurentul pârât prin motivele de recurs, termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată pentru soluţionarea notificării fiind unul imperativ, iar nu de recomandare, astfel cum se pretinde.
Nu vor putea fi reţinute nici susţinerile privind materialul probator incomplet anexat notificării de către recurenţii reclamanţi, în condiţiile în care aceştia au formulat chiar două adrese către pârât cu solicitarea de a le comunica stadiul soluţionării notificării lor în anul 2003 şi, respectiv, în anul 2006, fără a primi vreun răspuns, fie de solicitare a completării actelor doveditoare, fie prin emiterea dispoziţiei motivate în sensul dispoziţiilor legale, astfel că, recurentul se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă.
Prin urmare, instanţele de fond erau competente cu soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamanţi, sens în care se constată a fi întemeiate criticile acestora cu privire la obligaţia instanţei de a pronunţa o soluţie prin care să dispună asupra restituirii în natură sau a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar nu să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii în sensul celor stabilite de instanţă, soluţie într-adevăr, ineficientă şi care contravine celor statuate prin Decizia XX/2007 la care s-a făcut anterior referire.
Această constatare însă, urmează a fi avută în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării apelurilor.
Recurentul pârât a susţinut, totodată, prin motivele de recurs că instanţa de apel în mod nelegal a dispus obligarea sa la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.571,76 mp din Splaiul Unirii, sector 4, câtă vreme în cauză terenul se suprapune integral pe digul construit pentru edificarea Lacului Văcăreşti; s-a menţionat că terenul este evidenţiat în domeniul public şi că lucrarea – Acumulare Lac Văcăreşti, după recepţionarea sa prin procesul verbal nr. 8693/1989, nu a fost abandonată, ceea ce, în opinia recurentului, ar conduce la concluzia că scopul investiţiei a fost realizat; în plus, concesionarea terenului pentru realizarea unui complex cultural sportiv nu contrazice cele anterior afirmate.
În soluţionarea notificării reclamanţilor instanţa era ţinută să verifice calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite (ceea ce presupune o evaluare dintr-o dublă perspectivă: stabilirea calităţii de proprietar la momentul preluării a autorului de pe urma căruia se pretind măsuri reparatorii şi verificarea calităţii de moştenitori a reclamanţilor, având în vedere că aceştia s-au prevalat de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din lege), stabilirea calităţii de unitate deţinătoare ori determinarea calităţii de entitate învestită cu soluţionarea notificării a celui chemat în judecată, cercetarea temeiului preluării abuzive şi identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, în raport de situaţia de fapt reţinută.
Însă, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, instanţa de apel a nu a realizat o cercetare completă a împrejurărilor cauzei, ceea ce a condus la reţinerea fragmentară a situaţiei de fapt, astfel că, la acest moment nu este posibilă realizarea controlului de legalitate presupus de soluţionarea recursului, motiv pentru care se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea ambelor apeluri, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ., interpretate per a contrario.
Astfel, se constată că nu s-a stabilit în mod cert, prin raportare la probele cauzei, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite cu referire la constatarea celui sau celor care figurau în calitate de proprietari la data preluării imobilului şi a calităţii de moştenitori a reclamanţilor.
Se impune a se observa că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 12877 din 2 august 1916 de fostul Notariat al Tribunalului Ilfov, calitatea de cumpărător a avut-o „firma N.P.F.”, pentru ca ulterior, în certificatele de moştenitori eliberate în urma dezbaterii unor succesiuni consecutive din şirul de moştenitori (în condiţiile în care N.P. a avut 10 descendenţi), acest imobil să se transmită pe cale succesorală din patrimoniul persoanelor fizice ale căror succesiuni erau dezbătute; aceste aspect presupune a se verifica incidenţa fie a art. 3 alin. (1) lit. b), fie a art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, interpretarea per a contrario a celui din urmă text permiţând restituirea în natură, iar nu numai măsuri reparatorii în echivalent; cele anterior menţionate însă, urmează a se stabili în considerarea momentului preluării abuzive a imobilului, moment care, de asemenea, este incert în cauză.
Din înscrisurile pricinii, reiese că acesta ar fi fost preluat de stat în cotă de 1/10 prin Decizia 1965 din 9 noiembrie 1954 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, cotă ce a aparţinut lui N.A. (fila 78 dosar apel), în aceeaşi adresă precizându-se că la nivelul anului 1986 imobilul figura deja proprietate de stat.
Pe de altă parte, atât recurentul pârât, cât şi Ministerul Mediului, dar şi reclamanţii au pretins că imobilul (probabil, restul de 9/10) a fost preluat prin Decretul de expropriere nr. 143/1988 (filele 58 şi 61 dosar apel), fără ca însă instanţa să solicite depunerea la dosar a actului normativ de preluare, împreună cu listele anexă ale acestuia, iniţiale şi rectificate, astfel cum au învederat reclamanţii (filele 32 şi 34 dosar fond), reclamanţi care menţionează anexa 26 la decret, în timp ce Ministerul Mediului face referire la anexa 5 la Decret (fila 80 apel).
Depunerea anexelor la decretul de preluare era utilă pentru identificarea celui (celor) pe numele căruia (cărora) a avut loc trecerea imobilului în proprietatea statului şi întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării, ceea ce trebuia coroborat cu suprafaţa de teren menţionată în contractul de vânzare cumpărare din 1916 (2.536,50 mp).
Nefiind cercetat şi stabilit cu certitudine temeiul şi împrejurările preluării imobilului, nu se putea determina nici norma incidentă pentru soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii; dacă în cauză a fost vorba în mod real de o expropriere, instanţa va fi ţinută să cerceteze dacă scopul exproprierii - obiectivul de investiţii Lacul Văcăreşti s-a realizat (solicitând în acest sens şi procesul verbal de recepţie preliminară şi punere în funcţiune nr. 8693/1989, fila 56 dosar apel), dacă el este în prezent abandonat şi să soluţioneze cererea în baza celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 10, reprezentând norme de trimitere pe deplin aplicabile, potrivit textului anterior.
Către o atare finalitate sunt concludente concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanţă şi cele constatate de expert ca regăsindu-se pe teren la acest moment, din perspectiva scopului exproprierii, după cum acestea trebuie privite în legătură cu împrejurarea concesionării terenului la data de 23 ianuarie 2003 de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului către SC R.R.C. SA pentru realizarea şi exploatarea unui complex cultural sportiv, iar nu cu realizarea unui complex rezidenţial de locuinţe care priveşte o altă adresă decât cea în litigiu (fila 120 dosar apel, respectiv, str. Splaiul Unirii).
În sfârşit, raportul de restituire trebuie soluţionat în contradictoriu cu unitatea deţinătoare sau cu entitatea învestită potrivit dispoziţiilor legii speciale, să emită dispoziţie sau decizie motivată pentru soluţionarea notificării.
Notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, iar în proces a figurat în calitate de pârât Municipiul Bucureşti, ceea ce ar presupune ca Municipiul Bucureşti să fi fost unitate deţinătoare a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, neinteresând în cauză eventualitatea schimbării de regim juridic al terenului după acest moment (art. 21 alin. (5) din lege), în cauză făcându-se referire că obiectivul „Acumulare Lac Văcăreşti” este înscris în anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.
Pe de altă parte, trebuie verificat cu ce titlu a concesionat terenul Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului către SC R.R.C. SA la momentul anului 2003, pentru ca în cauză să se dispună conformarea la conduita legală a celui ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care trebuie stabilită situaţia juridică actuală a acestuia.
Cercetarea aspectelor ce ţin de calitatea de persoană îndreptăţită şi cea de unitatea deţinătoare, în condiţiile formulării unei acţiuni prin care se cenzurează de către instanţă refuzul nejustificat de soluţionare a notificării şi prin care instanţa cercetează pe fond notificarea, reprezintă corespondentul cerinţelor de exerciţiu al acţiunii civile privind calitatea procesuală activă şi pasivă (alături de dreptul afirmat, interes şi capacitate procesuală) ce trebuie verificate de instanţă din oficiu, dat fiind regimul juridic al excepţiilor prin intermediul cărora acestea pot fi valorificate în procesul civil, în orice fază a pricinii, ele fiind excepţii procesuale de fond, peremptorii, absolute.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) şi (3), rap. la art. 304 pct. 9, coroborate însă cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe, în aplicarea art. 313 C. proc. civ., limitele rejudecării privind cele anterior statuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.A.R., D.Z.A.M. şi N.P. precum şi de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 160 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1424/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
