ICCJ. Decizia nr. 1109/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1109/2010
Dosar nr. 2718/86/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 1087 din 12 mai 2009, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor în contradictoriu cu pârâtul M.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit legislaţiei unei ţări comunitare, libertatea de mişcare poate fi limitată numai printr-o hotărâre judecătorească şi poate interveni numai în cazuri excepţionale, deoarece instanţele sunt cele care trebuie să protejeze pe cetăţeni în raport de orice acţiuni arbitrare împotriva lor.
Dispoziţiile Legii nr. 248/2005 se coroborează cu prevederile constituţionale, dar trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 20 conform cărora: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Tribunalul a reţinut că, în cauză sunt incidente prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prin care se recunosc anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care sunt evidenţiate deja în Convenţie şi Primul protocol adiţional la Convenţie, intrat în vigoare la 20 iunie 1994. În paragr. 2, textul prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar în paragr. 3 se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Prima instanţă reţine că există obligaţia să ţină seama şi să fie aplicate soluţiile jurisprudenţei organelor Convenţiei generate de acestea, indiferent dacă au fost pronunţate în cauze privitoare la România, ori în cauze privitoare la celelalte state – părţi la Convenţie.
Drepturile care compun libertatea de circulaţie pot cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2, paragr. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4, iar redactarea art. 2, paragr. 3 este asemănătoare dispoziţiilor cuprinse în paragr. 2 al art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 11 în raport cu care limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată şi în această materie de organele Convenţiei prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lor.
Prin Legea nr. 248/2005 (art. 8 şi art. 39) este restrânsă exercitarea la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români. Restrângerea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, iar singurele elemente, clar definite, sunt cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuţie.
Cererea reclamantei de a lua măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care se face referire că pârâtul are drept de intrare „pentru o perioadă de cel mult 3 ani" este disproporţionată în raport cu scopul urmărit în adoptarea acestei măsuri, cu consecinţa constatării încălcării dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Returnarea pârâtului din Italia la data de 13 martie 2009, în baza Acordului de readmisie dintre România şi această ţară nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica „persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtului". Această ingerinţă nu este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei. În cauză, nu s-a dovedit că restrângerea temporară a dreptului la liberă circulaţie a pârâtului se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, în sensul că, măsura se impune în vederea apărării securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin Decizia nr. 97 din 19 iunie 2009 a respins apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantei nu au legătură cu argumentele şi demonstraţia logico-juridică din sentinţa apelată. Instanţa de fond a pornit de la ideea că, dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 sunt redactate în termeni generali, nefiind arătate motivele pentru care se poate lua măsura limitării dreptului la liberă circulaţie, iar măsura care se cere a fi luată prin acţiune a fost considerată disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
Reţine instanţa de apel că, în mod corect prima instanţă a considerat că sunt încălcate prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, care se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern conform art. 20 din Constituţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, arată că intimatul-pârât a fost returnat din Italia, în baza Acordului de readmisie, încheiat de România cu această ţară, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Prin folosirea sintagmei „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura de returnare.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că, potrivit art. 25 din Constituţie condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege şi că, în temeiul art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia Statului Român, dar trebuie să-şi îndeplinească şi obligaţiile ce le revin, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Prin urmare, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 48 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes, atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că menţiunile din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui Acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se mai arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi se susţine că, sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
Examinând recursul, în limita susţinerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor readmise, în baza unui Acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare cu dreptul comunitar care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre Tratatul European şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară. Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în Anexele Protocolului de aderare care cuprinde condiţiile aderării în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, libertatea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat Acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
Intimatul-pârât a fost returnat din Italia pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, nu se poate restrânge dreptul la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Italia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti împotriva deciziei nr. 97 din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 111/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 110/2010. Civil → |
|---|
