ICCJ. Decizia nr. 1791/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1791 /2010
Dosar nr. 28041/3/2007
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 821 din 20 mai 2008 a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta V.J. prin mandatar N.C.A. împotriva pârâtului I.N.C.D.E.E. Bucureşti şi a dispus anularea deciziei nr. 2 din 28 mai 2007.
A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei cota de 1/5 din terenul construit şi neconstruit situat în Sf. Gheorghe judeţul Covasna şi să restituie cota de 2/3 din apartamentul 2 situat la aceeaşi adresă, aşa cum acestea au fost identificate în Cartea Funciară Colectivă nr. 767 Simeria, nr.top. 324; 324/1; 324/2/II; 324/2; 325; 325/1; 325/2 şi trecute ulterior în Cartea Funciară Individuală Simeria 2676, 3727 şi 3728.
A fost obligată reclamanta să restituie Statului Român despăgubirile încasate în cuantum de 8.000 lei la nivelul anului 1977, sumă ce va fi reactualizată conform art. I alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002.
A fost obligat pârâtul la 3.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
La 25 septembrie 2007, N.C.A. a formulat în numele reclamantelor R.C. (născută V.G.), V.E., V.J. (născută V.P.) o acţiune în anularea deciziei nr. 2 din 29 septembrie 2007 emisă de pârâtul I.C.P.E. Bucureşti şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Sf.Gheorghe.
S-a constatat că urmare a decesului numitului R.C. (27 noiembrie 2005 şi V.E. (23 martie 2003)
Urmare decesului numiţilor R.C. (27 noiembrie 2005) şi V.E. (23 martie 2003) instanţa, constatând că nu au capacitate de folosinţă i-a scos din cauză, observând totodată, potrivit certificatelor de moştenitor depuse la dosar (nr. 3219 din 28 august 2006 şi nr. 5812 din 14 octombrie 2003), că reclamanta V.J. născută V.P. este moştenitoarea lor.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând restituirea în natură a imobilului de la adresa indicată în cotele deţinute de mama sa, V.G. şi anume 2/10 din terenul aflat în indiviziune, 2/3 din apartament pentru că întreaga construcţie a fost divizată prin ieşire din indiviziune în 3 apartamente şi în întregime apartamentul nr. 2 asupra căruia statul a rămas unic proprietar ca urmare a confiscării.
S-a reţinut că la 27 iulie 2001 N.A. a transmis o notificare în numele celor trei reclamante, R.C., V.E. şi V.J. către Primăria Sfântu Gheorghe ca a transmis notificarea către I.C.P.E. Bucureşti.
Pârâta deţinătoare a respins notificarea pentru considerentul că imobilul se află în proprietate sa iar reclamanta a fost despăgubită în anul 1977.
Imobilul în discuţie a fost trecut în proprietate statului prin Decizia nr. 172/1976 a fostului Consiliu Popular Judeţean Constanţa în temeiul Decretului nr. 223/1974 în cotă de 9/30, respectiv cotele de câte 2/30 pentru fiecare din cele trei reclamante.
S-a mai reţinut că din apartamentul nr. 2 situat în acelaşi imobil reclamanta V.J. are dreptul la o cotă de 2/3 pentru că potrivit sentinţei civile nr. 2091 din 28 noiembrie 1989 apartamentul a intrat în proprietate Statului Român în urma ieşirii din indiviziune, acest apartament intrând ulterior în proprietate pârâtului prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate acest drept fiind întabulat.
S-a făcut aplicarea art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 14 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin HG nr. 250/2002 potrivit cărora preluările prin Decretul nr. 223/1974 sunt considerate abuzive. La momentul trecerii imobilului în proprietatea Statului român reclamanta şi fraţii săi erau cetăţeni maghiari fiind plecaţi din România în 1940.
În raport de împrejurarea că pârâtul este o unitate la care statul este acţionar, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că terenurile şi construcţiile vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite.
S-a mai reţinut că s-a făcut dovada că V.J., R.C. şi V.E. au încasat drept despăgubiri suma de 8.000 lei (la nivelul anului 1977) împrejurarea care, face aplicabile dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 şi art. 12.1-12.3 din Normele metodologice şi ca urmare a fost obligată reclamanta să restituie suma primită, reactualizată în condiţiile prevăzute de OUG nr. 184/2002.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 52A din 29 ianuarie 2009 a respins cererea de introducere în cauză a altor persoane şi a respins ca Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apelul pârâtei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în cauză s-a făcut dovada calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 calitate pe care pârâtul nu a contestat-o nici în decizie şi nici în instanţă şi în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cotele culese de reclamantă.
S-a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de pârât de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca titular al dreptului de proprietate şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului în calitate de organ coordonator al apelantului-pârât.
S-a reţinut că potrivit Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă cu prioritate raportului juridic dedus judecăţii, entitatea care a emis dispoziţie (în calitate de proprietar sau administrator) are calitate procesuală şi nu Statul, aceeaşi raţiune existând şi pentru respingerea cererii de introducere în cauză a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.
3.Recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.
În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat soluţia în esenţă pentru următoarele împrejurări:
- instanţa nu a analizat cererea sub aspectul fondului în raport de criticile aduse prin contestaţie – prematuritatea emiterii deciziei; lipsa elementelor din decizie pentru a produce efecte juridice; aceeaşi lipsă de analiză a cauzei pe fond se regăseşte şi în Decizia de apel.
- instanţa nu a examinat mijloacele de apărare ale pârâtului (statul nu este acţionar, ci este proprietar, institutul având numai un drept de administrare şi fiind instituţie publică care foloseşte imobilul ca sediul al laboratorului de cercetări fiind necesar pentru cercetări în domeniile materiale avansate, inginerie electrică şi protecţia mediului, activitate ce face parte din strategia de stimulare a dezvoltării reţelei naţionale de incubatoare de afaceri aprobată prin HG nr. 290/2006.
- hotărârea nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină în respingerea apelului faţă de criticile formulate (s-a reţinut eronat că în baza sentinţei civile 2091/1989 apartamentul nr. 2 a trecut în proprietatea statului, când de fapt prin acea hotărâre judecătorească s-a soluţionat ieşirea din indiviziune asupra imobilului dintre Stat şi persoanele fizice care le deţineau; s-au stabilit şi cotele deţinute de persoane fizice (şi altele decât reclamantele) asupra imobilului, instanţa ar fi trebuit să cerceteze cauza şi sub aspectul interacţiunii cu cotele celorlalţi moştenitori din celelalte procese.
- în mod greşit s-a apreciat că în cauză a fost o preluare abuzivă, când în realitate situaţia imobilului din care au fost transferaţi în interes de serviciu la Segedin părinţii reclamantelor în 1940, nu se încadrează în situaţiile pe care preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este considerată anterioară potrivit Legii nr. 10/2001 şi a Normele metodologice de aplicare acestei legi.
- greşita respingere a cererii de arătare a titularului dreptului în speţă Statul român care este proprietar şi ca urmare are calitate procesuală pasivă.
Legea nr. 213/1998 obligă la arătarea titularului dreptului, în cauză fiind ignorate dispoziţiile art. 29 din această lege şi art. 12 alin. (4) din această lege potrivit căruia titularul dreptului de administrare stă în nume propriu în litigii privitoare la acest drept dar în litigii referitoare la dreptul de proprietate statul este reprezentat prin Ministerul Finanţelor.
4. Analiza motivelor de recurs.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, se constată că aceasta este legală şi temeinică recursul urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos.
Raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cum în mod corect au stabilit instanţele de fond şi apel.
Cât priveşte calitatea de proprietari ai imobilului în persoana părinţilor reclamantelor şi respectiv calitatea de moştenitori ai reclamantelor nu s-au făcut discuţii.
Pârâta a apreciat în Decizia de respingere a notificării că bunul fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974 în condiţiile de fapt prezentate chiar de reclamanţi nu este preluat abuziv, neexistând în cauză niciuna din situaţiile prevăzute şi de Normele metodologice pentru o atare preluare.
Împrejurarea că părinţii reclamanţilor au fost transferaţi în interesul serviciului la Segedin, deci manifestându-şi propria opţiune şi că au fost despăgubiţi pentru preluarea cotelor părţi ce le deţineau asupra imobilului nu schimbă caracterul abuziv al preluărilor care au fost făcute în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În cazul plecării din ţară (legal sau ilegal în accepţiunea reglementărilor acelui timp) s-au instituit prin Decretul nr. 223/1974 obligaţii care au reprezentat tot atâtea îngrădiri ale exercitării libere şi nestingherite a persoanelor dreptului de proprietate privată.
Obligaţia de a înstrăina, fără posibilitatea de a putea păstra în România proprietatea privată şi de a înstrăina numai către stat (cu anumite dezavantaje inerente în realitatea contractului de vânzare, în raport de un asemenea partener) au reprezentat tot atâta împiedicări abuzive pentru că nu au fost justificate de motive generale admise într-o societate democratică pentru restrângerea dreptului şi libertăţilor cetăţeanului.
Pentru aceleaşi argumente împrejurarea că s-a plătit despăgubire – care în realitate a reprezentat preţul vânzării impuse – nu poate înlătura caracterul abuziv al modalităţii de intrare în proprietatea statului a bunului în discuţie.
Făcând parte din bunurile prevăzute în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile regulile de reparaţie prevăzute de această lege specială (art. 7 şi art. 9) prin parcurgerea procedurii administrative şi cu posibilitatea ca persoana nemulţumită de modul de soluţionare a notificării să atace măsura în instanţă pe calea unei proceduri judiciare expres prevăzute de lege [art. 26 alin. (3)].
În cauză notificarea fiind respinsă de entitatea sesizată, în cazul de speţă, I.C.P.E. Bucureşti, reclamanţii au acţionat în instanţă pe emitentul deciziei, potrivit dispoziţiilor mai sus amintite.
În acest proces entitatea emitentă –trebuind să adopte o poziţie procesuală raportată la Decizia emisă [art. 26 alin. (6)].
În mod corect s-a respins cererea arătării titularului dreptului pentru că în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 calitate procesuală pasivă are entitatea deţinătoare, indiferent cu ce titlu deţine terenul (proprietate sau administrare) fiind instituită o reprezentare de drept a statului proprietar de către entitatea deţinătoare.
Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres situaţiile în care statul stă în proces şi este, în această calitate, reprezentat de Ministerul Finanţelor [art. 28 alin. (3)].
Or, în cauză a fost identificată entitatea deţinătoare care a şi soluţionat – în această calitate – notificarea, în persoana pârâtului care poate sta în justiţie în nume propriu, având personalitate juridică, indiferent de faptul că din punct de vedere administrativ este subordonată unui minister.
Sub acest aspect, invocarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 este neîntemeiată, raportul juridic dedus judecăţii-contestaţie împotriva deciziei de respingere a notificării cu care pârâtul a fost învestit în sensul Legii nr. 10/2001 – fiind suspus normelor Legii nr. 10/2001 sub imperiul cărora s-a născut.
Nici celelalte critici referitoare la neluarea în analiză a criticilor formulate de reclamanţi prin acţiune şi, respectiv, a apărărilor formulate de intimată – nu sunt întemeiate şi ca urmare nu pot fi reţinute.
Instanţa a făcut o analiză pe fond a contestaţiei atunci când a apreciat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 situaţie de fapt cu care a fost sesizată în exercitarea controlului judiciar cu care legea a învestit-o şi cu o pronunţare asupra notificării, soluţionând cererea reclamantelor pe fondul acesteia prin dispunerea măsurii de recuperare prevăzută ca regulă principală şi generală de legea specială şi anume restituirea în natură.
Instanţa de apel a arătat în principiu considerentele de fapt şi de drept pentru care s-au respins cererile de introducere în cauză şi a acestor persoane în calitate de părinţi şi respectiv pentru care s-a respins apelul pârâtului cu consecinţa păstrării sentinţei pronunţate de instanţa de fond, încadrându-se, din acest din urmă aspect, în motivele pentru care notificarea a fost respinsă prin Decizia atacată.
Pe cale de consecinţă pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca neîntemeiat recursul.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi constatând că intimaţii reclamanţi au dovedit că au cheltuit suma de 3000 lei pentru plata avocatului ales, conform chitanţelor nr. 24 şi 25 din 29 septembrie 2009 depuse la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie, va obliga pe pârâţi la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta V.I.J.
Cu privire la acesta din urmă, instanţa de recurs a constatat că are calitate procesuală în prezenta cauză, primul introdus în proces prin încheierea din 13 octombrie 2009, urmare intervenirii decesului reclamantei V.J. (la 31 iulie 2009). Calitatea de succesoare a fost dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 11047/4/585/2009 emis de un notar din Budapesta, act depus la dosar în original şi în traducere legalizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul I.N.C.D.E.E. I.C.P.E. împotriva deciziei nr. 52/A din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1388/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
