ICCJ. Decizia nr. 1443/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1443/2010
Dosar nr. 4906/1/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2006 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta SC B.T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, să fie obligaţi pârâţii la vânzarea către reclamantă a terenului situat în Timişoara, str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timişoara, la o valoare stabilită printr-un raport de expertiză, sub sancţiunea achitării unor daune cominatorii de 50 lei/ zi de la data pronunţării sentinţei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara construcţiilor edificate pe terenul menţionat, care este în suprafaţă de 875 mp şi face parte din domeniul privat al statului.
A mai învederat reclamanta că terenul în litigiu poate fi vândut întrucât a aparţinut în fapt antecesoarei sale, intrând şi sub incidenţa Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, însă din neglijenţa reprezentanţilor antecesoarei nu s-a finalizat procedura.
Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 4357 din 26 aprilie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi, în consecinţă, a obligat pârâţii să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Timişoara, str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timişoara, în suprafaţă de 875 mp la preţul de 1.626.409 lei, stabilit conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert inginer S.I..
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 1200 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 784/ A din 9 octombrie 2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 209 din 28 februarie 2008, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza pentru judecare în primă instanţă la Tribunalul Timiş, reţinând că acţiunea are un caracter patrimonial, întrucât reclamanta vrea să-şi întregească patrimoniul cu un teren intravilan care are o valoare pecuniară, iar, faţă de valoarea obiectului pricinii, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului.
Primind dosarul, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 3012 din 16 septembrie 2008, a respins acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că între părţi a fost încheiat un contract de concesiune cu nr. 11/2001, care a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul restant, ceea ce aduce oarecare dubii cu privire la disponibilitatea reclamantei de a-şi îndeplini cu bună - credinţă obligaţiile contractuale.
A mai reţinut că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, care instituie o obligaţie alternativă pentru proprietarii terenurilor circumscrise domeniului privat al autorităţilor administrativ - teritoriale şi care vor trebui să opteze între una din conduitele prescrise de lege, şi anume de a concesiona, închiria sau vinde terenurile respective, fără însă a putea fi obligaţi să adopte o anumită variantă din cele prevăzute expres de legiuitor.
Prin decizia civilă nr. 75 din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantă, constatând că reclamanta înţelege să invoce propria sa conduită culpabilă pentru a eluda dispoziţiile art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul de a înlătura procedura de concesionare, prin neexecutarea obligaţiilor în această formă, cu scopul de a invoca apoi procedura de oferire spre vânzare.
S-a mai reţinut că într-un astfel de raport juridic mixt administrativ şi civil, are prioritate interesul colectiv, ce poate fi exprimat din punct de vedere juridic prin hotărârea autorităţii administrative competente.
Chiar dacă acest acord al autorităţii administrative competente poate fi solicitat la iniţiativa societăţii comerciale, el nu poate fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, mai ales în condiţiile în care autoritatea administrativă invocă procedurile judiciare puse la îndemâna sa de către legiuitor, respectiv cele ale concesiunii sau închirierii şi nu procedura vânzării, care presupune o diminuare irevocabilă a patrimoniului comun, în beneficiul unui comerciant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC B.T. SA, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că art. 321 din Legea nr. 99/1999 prevede obligativitatea clarificării regimului juridic al terenurilor pe care societăţile comerciale au active şi îşi desfăşoară activitatea, iar ca o condiţie a posibilităţii cumpărării de către societăţile comerciale a acestor terenuri, acelaşi text de lege menţionează apartenenţa lor la domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, condiţie care, în speţă, este îndeplinită.
A mai susţinut recurenta că, pârâta cu rea - credinţă şi în mod abuziv refuză înstrăinarea terenului, uzând în mod nelegal de dreptul de proprietate pe care îl deţine şi că, în momentul în care societatea comercială deţinătoare a terenului îşi exprimă opţiunea de cumpărare, având fondurile necesare, statul nu poate refuza nejustificat această vânzare, iar posibilitatea/opţiunea statului de a vinde se transformă în obligaţie de a vinde.
Examinând criticile formulate de reclamanta recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 321 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.
La alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că: „După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege.(….) Terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condiţiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate”.
În speţă, recurenta - reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor înscrise în CF Timişoara, iar terenul în suprafaţă de 875 mp se află în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, aparţinând domeniului privat al municipiului Timişoara.
Întrucât recurenta nu a îndeplinit, anterior privatizării, procedura administrativă de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în condiţiile art. 321 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, s-a privatizat fără a include în capitalul ei social terenurile deţinute, aceste terenuri rămânând în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, regimul lor juridic urmând să fie clarificat ulterior.
Astfel, prin art. 321 alin. (3) teza finalădin O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit o obligaţie alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcţii aflate în proprietatea societăţilor comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deţinute.
Se constată aşadar că instanţele de fond şi de apel au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, în raport de situaţia de fapt.
Susţinerile recurentei cum că, în momentul în care societatea comercială are iniţiativa cumpărării terenului pe care îl deţine, autoritatea administrativă competentă este obligată să negocieze direct vânzarea şi preţul, fără altă opţiune, sunt neîntemeiate, de vreme ce nu există în sarcina autorităţii administrative competente o astfel de obligaţie legală, ci numai o posibilitate în acest sens.
Or, în cauză, intimaţii nu au fost de acord cu vânzarea terenului către recurentă, ci, aşa cum au arătat şi cu ocazia dezbaterilor în recurs, au optat pentru varianta închirierii, în condiţiile în care contractul de concesiune care fusese încheiat între părţi a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul restant.
În aceste condiţii, în lipsa unui acord între părţi, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor, neexistând un temei legal pentru a obliga unitatea administrativ - teritorială să vândă terenul, atâta timp cât legea prevede numai o obligaţie alternativă în acest sens, iar proprietarul terenului şi-a exprimat în mod liber consimţământul, optând pentru o altă variantă dintre cele prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.T. SA împotriva deciziei nr. 75 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1439/2010. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 1447/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
