ICCJ. Decizia nr. 1831/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1831/2010
Dosar nr. 1566/3/2007
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007 la Tribunalul Bucureşti şi întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 5 lit. d) din Legea nr. 247/2005 reclamanta P.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate soluţionarea nefavorabilă a cererii formulate prin notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001 privind retrocedarea în echivalent a apartamentelor nr. 6 din Bucureşti, şi cota indiviză de 14,5% din terenul aferent construcţiei de care părinţii săi au fost deposedaţi abuziv; să se constate că este îndreptăţită să formuleze pretenţii în temeiul Legii nr. 10/2001; să se stabilească in urma admiterii ca probă a unei expertize, întinderea măsurilor reparatorii ce i se cuvin şi care vor fi stabilite de Legea nr. 247/2005, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată la emiterea titlurilor de despăgubire la nivelul sumei stabilite prin expertiză.
În motivare a arătat că părinţii săi Z.S. şi Z.L. au cumpărat cu actul autentificat sub nr. 10367 din 23 iulie 1948 acest apartament. Dorind să emigreze din România, eliberarea actelor de plecare le-a fost condiţionată de donarea imobilului, donaţie anulată prin sentinţa civilă nr. 224 din 14 martie 2002 pronunţată de Judecătoria sector 1. În calitate de moştenitoare a notificat Primăria municipiului Bucureşti solicitând retrocedarea în echivalent a imobilului, care nu a răspuns notificării nici în condiţiile în care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Ca atare, arată reclamanta, nerăspunzând la notificare, rezultă că manifestarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost în sensul soluţionării negative a cererii, motiv pentru care prin prezenta acţiune solicită să se constate că este persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 şi să se stabilească întinderea măsurilor reparatorii.
La data de 12 februarie 2007 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii celui de al treilea capăt de cerere şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 10 aprilie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la capătul 1 şi 2 de cerere. A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea soluţionării nefavorabile a notificării nr. 798 din 19 iunie 2001 şi constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere. A respins capătul de cerere având ca obiect stabilirea valorii măsurilor reparatorii în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A admis excepţia prematurităţii capătului 4 de cerere. A respins capătul 4 de cerere, având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca prematur introdus. A admis capetele 1 şi 2 din cerere în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General. A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să emită dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea nr. 798 din 19 iunie 2001.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere, având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii , formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor că pretenţiile privind stabilirea contravalorii măsurilor reparatorii se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa a admis excepţia prematurităţii capătului 4 de cerere formulat în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reţinând că, în lipsa unei dispoziţii care să stabilească dreptul persoanei îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii această pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este finalizată.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti prin Primar General să emită dispoziţie motivată instanţa a reţinut că este întemeiat, având în vedere că reclamanta a formulat notificare şi a depus înscrisuri în susţinerea ei, iar pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii şi a capetelor 3 şi 4 din acţiune. În motivarea apelului reclamanta a arătat că este persoană îndreptăţită pentru a solicita despăgubiri pentru imobilul de care autorii săi au fost deposedaţi abuziv. S-a mai susţinut că nu a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la emiterea unei dispoziţii, astfel că judecătorul fondului a dat ceea ce nu s-a cerut. Se mai arată că nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că odată contestată soluţia rezultată în urma parcurgerii etapei administrative instanţa judecătorească,constatând netemeinicia acestei soluţii, retrimite entităţii notificate cererea persoanei îndreptăţite pentru a emite o nouă dispoziţie; cu alte cuvinte judecătorul nu retrimite cererea entităţii notificate după ce constată că soluţia acesteia nu era întemeiată, ci pronunţă o hotărâre care devine titlu.
Prin Decizia nr. 706 A din 2 octombrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului 3 din cerere având ca obiect stabilirea măsurii reparatorii în mod corect instanţa fondului a reţinut că pretenţiile privind stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 competentă fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu instanţa de judecată.
Cu privire la capătul 4 de cerere referitor la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu poate fi obligată la emiterea unei decizii întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este finalizată.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 2, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă instanţa ce a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată, care o şi semnează, sub sancţiunea nulităţii, potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ. Or, instanţa de apel era formată din judecătorii preşedinte şi judecător, Decizia fiind semnată de preşedinte şi judecător, faţă de care se impune constatarea nulităţii hotărârii.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 şi pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului 1 - Municipiul Bucureşti prin Primarul General la emiterea unei dispoziţii motivate ca răspuns la notificare. În apel a criticat soluţia instanţei de fond sub acest aspect arătând că i s-a dat ceea ce nu a cerut, dar instanţa de apel reţinând această împrejurare şi respingând apelul nu a motivat înlăturarea acestei critici.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la faptul pronunţarea unei soluţii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a emite o dispoziţie de soluţionare a notificării reprezintă o încălcare a prevederilor legale căci Legea nr. 10/2001 nu dispune ca odată procedura administrativă parcursă, situaţie concretizată prin emiterea unei decizii sau prin atitudinea de nesoluţionare a notificării (aspect asimilat unui refuz) judecătorul învestit cu judecarea contestaţiei, constatând-o justificată, obligă entitatea notificată să emită o dispoziţie.
Prin întâmpinare Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea recursului.
Recursul este fondat şi va fi admis în limitele şi pentru următoarele considerente.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. nu sunt fondate. Aşa cum rezultă din practicaua încheierii de dezbateri în componenţa completului au participat judecătorii care au şi pronunţat hotărârea. Aşa fiind, inserarea în dispozitivul hotărârii a numelui altui judecător se constituie în realitate a fi o eroare materială şi nu o cauză de nulitate a hotărârii astfel pronunţate.
Referitor la criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv: „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut" se constată că instanţele s-au pronunţat în limitele sesizării, dispunând obligarea persoanei juridice notificate să răspundă la notificare.
Astfel, acest motiv de recurs presupune două ipoteze distincte: un caz de plus petita (când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut) şi un caz de extra petita (când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut). Rezultă că finalitatea acestui motiv de recurs este respectarea principiului disponibilităţii procesuale. Or, analizând cererea de chemare în judecată în raport de soluţiile pronunţate de instanţa de fond şi de apel se constată că ambele instanţe au respectat principiul disponibilităţii procesuale şi s-au pronunţat în limitele învestirii.
Calculul despăgubirilor solicitate în cererea de chemare în judecată este de competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi face parte dintr-o altă etapă faţă de prezentul proces, iar persoana nemulţumită are de urmat o procedură judiciară distinctă de cea a căilor de atac în care competenţa materială revine instanţei civile.
Cu privire la criticile încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit cărora se poate solicita modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii" se constată că din analiza deciziei pronunţată în apel, deşi aceasta cuprinde considerente grupate cu privire la calea de atac exercitată de parte, acestea se încadrează în cerinţele statuate prin art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu se impune desfiinţarea acesteia, ci pentru considerentele de mai jos, casarea şi substituirea parţială a motivării.
În legătură cu criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se reţine că pronunţându-se asupra cererii reclamantei care priveşte nesoluţionarea notificării potrivit cerinţelor art. 25 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă s-a pronunţat în sensul obligării pârâtului în concordanţă cu această normă legală, fără să recunoască calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi respingând această cerere, deşi fusese învestită cu judecarea ei, or constatarea acestei calităţi constituie una din condiţiile de fond pretinsă de lege cu ocazia soluţionarea notificării.
Cu alte cuvinte motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează împrejurarea: "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii". Aşa fiind, nepronunţându-se cu privire la faptul că reclamanta este persoană îndreptăţită să formuleze pretenţii în temeiul Legii nr. 10/2001, cum se solicită în acţiune, instanţa a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevăd în conţinutul art. 25 obligativitatea pentru unitatea deţinătoare ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau depunerii actelor doveditoare să se pronunţe prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură formulată de persoana îndreptăţită.
Rezultă din această perspectivă nelegalitatea dispoziţiei instanţei de apel, care respingând apelul a păstrat implicit această dispoziţie, context în care recursul reclamantei este fondat sub acest aspect.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar Decizia recurată va fi casată precum şi în parte sentinţa, în sensul celor reţinute în dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.R. împotriva deciziei nr. 706 A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia recurată şi în parte sentinţa nr. 517 din 10 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Constată calitatea reclamantei P.R. de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul apartament nr. 6 sector 1 Bucureşti.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1838/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1595/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
