ICCJ. Decizia nr. 1595/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1595/2010
Dosar nr. 14819/3/2008
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2206/299/2006, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B.J.V. şi B.G.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deţinut în prezent de pârâţii B.J.V. şi B.G.N., obligarea pârâţilor B.J.V. şi B.G.N. de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului, imobilul situat în Bucureşti sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în C.F. nr. 55410.
Reclamantul a susţinut, in esenţa, că titlul statului este lovit de nulitate absolută, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar, în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul pârâţilor persoane fizice, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, a solicitat sa dea preferinţă titlului său.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 8 din Constituţia României, Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Pârâţii B.J.V. şi B.G.N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe de o parte, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, la aplicabilitatea, în cauzele având ca obiect revendicare imobiliară, a principiului unanimităţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâţii au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că au fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, pârâţii B.J.V. şi B.G.N. au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în situaţia admiterii cererii reclamantului, să li se plătească valoarea actualizată a apartamentului, daune interese şi contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul in litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 60 şi următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 1337, art. 1341 pct. 1, 3 si 4, art. 1344 C. civ.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat la data de 30 martie 2008, întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 1082, art. 1337, art. 1341 si art. 1344 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 17051 din 07 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civilă sub nr. 14819/3/2008.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1151 din 13 iunie 2008, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi acţiunea, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B.J.V. şi B.G.N., a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.J.V. şi B.G.N., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul a considerat că este admisibilă acţiunea in revendicare promovata de reclamant, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamantului posibilitatea de a exercita altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă acţiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincţia între diferitele categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ceea ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii speciale, procedura prevăzută era una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
În ceea ce priveşte imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant şi, mai mult, nu este exclusivă.
A refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul în cauză a aparţinut autoarei reclamantului, R.C., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1363 din 26 ianuarie 1919. Acest imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 1856, conform adresei nr. 7596 din 04 iunie 2003, emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii B.J.V. şi B.G.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu.
Aşadar, imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat in mod abuziv în perioada 1945-1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al legii speciale.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, tribunalul nu l-a apreciat ca pe o pretenţie de sine stătătoare, întrucât acesta nu conţine o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea, fiind evidentă preluarea abuzivă a imobilului. Bunurile naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate in mod expres de legea speciala - art. 2 din Legea nr. 10/2001 - ca fiind preluate abuziv.
Legea nr. 10/2001 cuprinde şi dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar în situaţia în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare a fost înstrăinat de către stat, chiriaşului, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din acest punct de vedere, instanţa a considerat ca nu poate să facă abstracţie de aceste dispoziţii legale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept material C. civ., (Decizia pronunţată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială).
Sub acest aspect, instanţa a reţinut aplicabilitatea şi a dispoziţiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa legii, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii - inclusiv restituirea imobilului în natură - numai în condiţiile acestei legi.
Prin urmare, acţiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, a fost analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (şi anume în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 C. civ., instanţa fiind ţinută de obiectul acţiunii şi cauza acesteia - situaţia de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
Instanţa a mai reţinut că pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996 în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare cu Municipiul Bucureşti, prin SC R.V. SA.
Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost contestat în instanţă de către reclamant, pârâţii consolidându-şi astfel titlu de proprietate.
În aceste condiţii, s-a considerat că pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu buna-credinţă, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a reţinut că art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară - nu stabileşte expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrina şi jurisprudenţa.
Având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, instanţa a apreciat că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui deţinut de către reclamant, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Cum reclamantul nu a răsturnat prezumţia de buna-credinţă a pârâţilor-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului - apartamentul înstrăinat foştilor chiriaşi, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi persoanele fizice şi prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituire în natură, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această dispoziţie legală, pentru asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare, (Decizia pronunţată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice).
Susţinerile reclamantului privind preferinţa titlului său ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ. nu pot fi primite, întrucât pe aceasta cale se urmăreşte valorificarea drepturilor, eludând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001.
Această soluţie se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii clasice în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
Instanţa a apreciat că, nici prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru a se pune problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului menţionat.
Astfel, s-a considerat ca acest tratat garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul Roman nu era semnatar al Convenţiei) nu intră sub protecţia articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul său de proprietate există şi solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâţilor nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual. Noţiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, presupune ca reclamantul să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr. 51864/99).
Dimpotrivă, în cauza de faţă, la acest moment, pârâţii beneficiază de existenţa unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din necontestarea valabilităţii titlului lor de proprietate, fiind justificată speranţa lor legitimă de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate, ci, din contră, s-au consolidat (în acest sens cauza Raicu c. României, în care Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, reţinându-se că chiriaşii-cumpărători beneficiază de un bun aflat sub protecţia art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova contra Republicii Cehia - Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate).
Astfel, în hotărârea Raicu c. României - 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În cauza de faţă, reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii sale de proprietar a imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâţi în aplicarea Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, apreciind că voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriaşii-cumpărători ale căror titluri nu au desfiinţate, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, instanţa a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 189 A din 24 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului C.M.S., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantul C.M.S., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1, a obligat pârâţii B.J.V. şi B.G.N. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul in litigiu, a respins cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâţilor B. din cartea funciară, ca neîntemeiată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept.
Apelantul a susţinut, prin motivele de apel, că tribunalul, ca instanţă de fond, nu s-a pronunţat asupra primului capăt al cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar a considerat că cererea - vizând constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acţiunii - nu reprezintă o pretenţie de sine stătătoare, întrucât nu conţine o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea.
Această critică a fost primita, Curtea apreciind că, în mod greşit, prima instanţă nu a analizat distinct valabilitatea titlului statului, deşi fusese sesizată cu această cerere.
Cu toate acestea, întrucât tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, Curtea a considerat că nu se mai impune desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat apelantul - reclamant, invocând dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, soluţionarea acestui capăt de cerere în apel nu produce o vătămare celui ce a contestat soluţia primei instanţe, de natură să atragă nulitatea hotărârii.
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea a reţinut că, instanţa, fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o cerere de revendicare, prin care reclamantul C.M.S. a invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, are atributul de a examina valabilitatea titlului statului.
Astfel, a constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autoarea reclamantului R.C. şi că, acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment.
Art. 8 al Constituţiei României din anul 1948 recunoştea şi garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 şi 11, prevăzând anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condiţiile acestor texte constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situaţie nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11 din legea fundamentală de la acea dată.
Acest atribut al instanţei de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia Curţii, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).
Din moment ce art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiţie având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanţă dacă ea este alăturată unei acţiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincţie nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
În speţă, stabilirea de către instanţă a nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul acţiunii nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului şi s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamantul C.M.S.
În consecinţă, pentru argumentele deja prezentate, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1.
Pe fondul cererii de revendicare, instanţa de apel, luând in considerare inclusiv Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii - 1. principala modificare pe care aceasta a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun" sau a unei „speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii; 2. prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; 3. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 are natura juridica a unei decizii interpretative a legislaţiei interne aplicabile în cauză - a concluzionat in sensul ca analiza cererii în revendicare a reclamantului trebuie sa se realizeze prin raportare la normele europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi de la cea a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de B.J.V. şi B.G.N. - titlul exhibat de pârâţii din cauză şi nedesfiinţat până în prezent - Curtea a făcut următoarele consideraţii:
Cauzele Străin şi alţii contra România, Păduraru contra României şi Porţeanu contra României, menţionate şi în Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, reprezintă „cauze pilot" în jurisprudenţa Curţii Europene şi sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanţele naţionale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raţionament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudenţa ulterioară, în ceea ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condiţiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerinţă, privind existenta unui „bun", în sensul Convenţiei, atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale" sau „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, s-a constatat că, în speţă, apelantul reclamant deţine doar un „interes patrimonial", în sensul Convenţiei, în condiţiile în care se recunoaşte de către această instanţă nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu a ieşit din patrimoniul său, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat.
Aşadar, apelantul reclamant C.M.S. justifică, nu doar din perspectivă materială, dar şi din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut şi actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanţilor, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinţei de legalitate, dar şi ca dreptul intern să răspundă exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate şi interpretarea dată de instanţe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112).
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantul C.M.S. şi pârâţii B.J.V. şi B.G.N., Curtea a reţinut că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat. Implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terţi şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
În acelaşi timp, pârâţii B.J.V. şi B.G.N., deţinători ai unui titlu asupra imobilului in litigiu, necontestat, dispun, la rândul lor, de un „bun", după cum corect a apreciat şi tribunalul.
Astfel, întrucât părţile litigante deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut dreptul apelantului reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.
S-a apreciat că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători B.J.V. şi B.G.N. la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată in apărare, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata „preferabilitatea bunului" succesoarei acestuia din urmă faţă de „bunul" subdobânditorilor de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Chiar daca art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriaşului cumpărător de bună-credinţă, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanţele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa înlăturării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operaţiunea vânzării-cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului şi care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.
Instanţa de contencios european a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, paragraf 34), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acţiunii în constatare (constatarea nevalabilităţii titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - şi, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, aşa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudenţa sa, Fondul Proprietatea nu este funcţional.
În consecinţă, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În concluzie, s-a apreciat ca ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al reclamantului nu fusese proporţională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, apelantul nu a primit încă nicio despăgubire şi nu are nicio garanţie că va obţine una în viitorul imediat.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelantului, ingerinţă lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
In jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 si urm. C. civ.
Curtea a considerat că, prin argumentele deja expuse, a răspuns şi apărărilor invocate de intimaţii-pârâţi B.J.V. şi B.G.N. prin întâmpinare.
Cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâţilor B. din cartea funciară nr. 55410 a sectorului 1 Bucureşti poate fi formulată de reclamant după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, conform procedurii instituită de Legea nr.7/1996 (art. 47 şi urm. coroborate cu art. 33, art. 34), petentul depunând la oficiul teritorial competent o cerere de rectificare a înscrisurilor din cartea funciară deschisă pentru imobilul în litigiu. Numai în măsura în care cererea sa este respinsă, se poate adresa instanţei de judecată cu o plângere, demers efectuat în temeiul art. 50 din actul normativ invocat.
În consecinţă, s-a apreciat ca nu este fondată o astfel de cerere în cauza de faţă, câtă vreme reclamantul nu a obţinut o hotărârea irevocabilă prin care să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului este deţinut de către acesta, pe de o parte şi, pe de altă parte, nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 7/1996, republicată.
Curtea a menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei apelate, privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.J.V. şi B.G.N., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public, având în vedere că soluţia primei instanţe nu a fost criticată sub acest aspect, iar dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. impun verificarea sentinţei apelate doar în limitele cererii de apel.
A constatat, de asemenea, că intimaţii-pârâţi nu au formulat apel, nici cerere de aderare la apel, astfel încât Curtea să poată analiza soluţia dată cererii de chemare în garanţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs, la data de 11 iunie 2009, pârâţii B.J.V. şi B.G., prin care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate:
Recurenţii-paraţi au susţinut ca hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, in concret, in cauza de fata, instanţa de apel a interpretat si aplicat în mod greşit prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, cat timp nu a reţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a reclamantului, în condiţiile existentei unei legi speciale de reparaţie civila care vizează in mod expres imobilul in litigiu.
Instanţa de apel a argumentat subiectiv poziţia sa in favoarea foştilor proprietari ai imobilului in litigiu şi nu a arătat în concret motivele pentru care titlul statului a fost considerat nevalabil, in circumstanţele personale ale cauzei pendinte, respectiv in raport cu starea personala si materiala a autorilor reclamantului.
Simpla înşiruire a unor articole de lege, apreciate ca fiind inaplicabile în raport de Constituţia României din anul 1948, nu poate fi echivalentă cu o motivare temeinică şi legală, in litera si spiritul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sancţiunea pentru o astfel de situaţie fiind nulitatea deciziei atacate.
In mod eronat, instanţa de apel - autoritate judecătorească supremă - a afirmat ca ar exista o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut sintagma „speranţei legitime" in situaţia concreta în care fostul proprietar obţinuse deja o hotărâre judecătoreasca referitoare la revendicarea imobilului de la stat iar, ulterior, pe calea unei căi extraordinare de atac - recursul în anulare - aceasta fusese anulată.
În speţă, in opinia recurenţilor-paraţi, nu se poate retine că reclamantul ar avea o speranţă legitimă de a redobândi posesia bunului in litigiu, câta vreme nu exista o hotărâre judecătoreasca prin care Statul Român să fi fost obligat să retrocedeze imobilul.
Mai mult, ocrotirea drepturilor concrete ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă de la stat imobile naţionalizate de către fostul regim comunism, nu este contrară practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece aceasta s-a pronunţat în favoarea ocrotirii principiului stabilităţii raporturilor juridice şi nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătoreasca (respectiv cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehia).
De asemenea, practica recentă a instanţei de contencios european a subliniat ideea ca bunul nu se mai restituie în natură fostului proprietar pentru a proteja buna-credinţă a cumpărătorului, respectiv principiul securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel nu a avut in vedere modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, prin care legiuitorul a înţeles să tranşeze definitiv chestiunea litigioasa a actelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi care nu au fost declarate nule absolut de o instanţa de judecata.
Prin această modificare legislativă, reclamantului i s-a oferit posibilitatea reala de a obţine măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piaţă a imobilului, valoare stabilită printr-o expertiza tehnica de specialitate.
S-a susţinut, totodată, ca instanţa de apel a procedat la judecarea pricinii fără a cita în cauză chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, aspect care atrage după sine incidenţa prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor imperative prevăzute de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., negându-le astfel recurenţilor-paraţi accesul la justiţie, intrucat a trecut la judecarea cauzei pe fond si nu la desfiinţarea hotărârii şi la trimiterea cauzei spre rejudecare, in condiţiile in care a reţinut in mod expres ca prima instanţă de fond nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere al reclamantului, referitor la „constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acţiuni", ignorând in acelaşi timp si cererea de chemare în garanţie a recurenţilor-paraţi.
Vătămare există in ceea ce ii priveşte, întrucât instanţa de apel le-a încălcat accesul la justiţie şi dreptul la soluţionarea cererii de chemare în garanţie, in contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Ministerul de Finanţe, într-un termen rezonabil.
In ipoteza în care instanţa de apel ar fi procedat legal şi ar fi soluţionat apelul în sensul admiterii acestuia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, recurenţii-paraţi ar fi avut posibilitatea reala să formuleze apărări pe capătul de cerere nesoluţionat, să critice o eventuală admitere a acţiunii în revendicare, dar şi să susţină mai activ cererea de chemare în garanţie.
De asemenea, în mod eronat instanţa de apel a reţinut irelevanţa în cauză a bunei-credinţe a recurenţilor-paraţi, neluând în discuţie apărările acestora referitoare la existenta aparenţei în drept, a erorii comune şi invincibile, a principiului ocrotirii bunei credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut in mod expres menţinerea contractului de vânzare-cumpărare în situaţia în care chiriaşul a fost de bună credinţă, necunoscând că titlul statului este contestat.
Acest text a fost verificat sub aspectul constituţionalităţii prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, relevante pentru susţinerea punctului de vedere al recurenţilor pârâţi - in acest sens, a fost invocata Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002.
În mod constant practica judiciară a statuat in sensul că buna-credinţă salvează actele de la nulitate, fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv faptul că buna-credinţă produce efecte juridice numai dacă este unită cu uzucapiunea scurtă sau cu eroarea comună şi invincibilă.
In speţă, titlul recurenţilor-paraţi este preferabil titlului intimatului-reclamant din următoarele considerente de fapt si de drept: 1. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Roman avea aparenţa că este proprietar al bunului in litigiu, acesta figurând în anexa Decretului nr. 92/1950; 2. art. 9 din Legea nr. 112/1995 a permis cumpărarea de către recurenţi a acestui imobil; 3. nu a existat nicio hotărâre judecătorească pronunţată împotriva Statului Roman care să contrazică aparenta de legalitate a titlului acestuia; 4. recurenţii au fost de bună-credinţă, neexistând nicio probă care să răstoarne această prezumţie.
Practica judiciară a statuat cu consecventa in sensul că acţiunea în revendicare este condiţionată de constatarea nulităţii contractului prin care statul a vândut chiriaşului imobilul naţionalizat, astfel încât, în speţă, având în vedere faptul că recurenţii aveau un contract valabil, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceasta acţiune în revendicare era in mod clar si evident neîntemeiată.
Analizând criticile de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi sentinţa nr. 1151 din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:
Prima instanţă învestită în cauză a apreciat că acţiunea în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, cu motivaţia că, doar în ceea ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de această lege era una obligatorie, cu excluderea altor mijloace procedurale prevăzute de dreptul comun. În ceea ce priveşte imobilele care fusese deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de legea specială în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant şi, mai mult, nu este exclusivă.
În fundamentarea acestui punct de vedere, prima instanţă a avut în vedere inclusiv dispoziţii de drept internaţional, în raport de care a concluzionat în sensul că, a refuza reclamantului calea dreptului comun pentru susţinerea pretenţiei sale concrete de revendicare a imobilului în litigiu, ar însemna o încălcare a însuşi dreptului acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Având în vedere că soluţia primei instanţe nu a fost criticată pe aspectul admisibilităţii acţiunii promovate de reclamant, dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - care impun verificarea sentinţei apelate doar în limitele cererii de apel - fiind interpretate si aplicate corect de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că această chestiune a intrat sub puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă imposibilitatea invocării si cercetării ei în recurs .
Cererea de recurs a pârâţilor este întemeiată din perspectiva criticii relative la interpretarea si aplicarea, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, a dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cât timp prima instanţă de fond nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere al reclamantului referitor la constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu.
În fapt, prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2206/299/2006, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B.J.V. şi B.G.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deţinut în prezent de pârâţii B.J.V. şi B.G.N., obligarea pârâţilor B.J.V. şi B.G.N. de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului, imobilul situat în Bucureşti str. Berzei nr.16, corp 16A, parter, sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în C.F. nr. 55410.
Cererea de chemare in judecata a fost întemeiată în mod expres de reclamant pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 8 din Constituţie, Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Modalitatea concretă în care reclamantul a înţeles să-şi exercite dreptul la acţiune în justiţie, prin formularea pretenţiei concrete de revendicare a imobilului în litigiu, structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a principiului disponibilităţii, în contextul unor dispoziţii de drept intern si internaţional expres enunţate, a determinat partea adversă să formuleze propria ei strategie în apărare - în acord cu principiile egalităţii în drepturi, dreptului la apărare şi al contradictorialităţii - în scopul contestării dreptului reclamantului şi a pretenţiei întemeiate pe acest drept, respectiv a protejării propriei sale situaţii juridice.
Într-un asemenea context procesual, rolul instanţei de judecată este de a cerceta raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esenţă, stabilirea situaţiei de fapt în acord cu probele încuviinţate si administrate, respectiv soluţionarea acesteia în temeiul dispoziţiilor legale incidente.
Deşi instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă nu a analizat capătul de cerere referitor la valabilitatea titlului statului, în temeiul unor argumente irelevante sub aspectul legalităţii - tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, aspect necontestat în apel de pârâţi B.J.V. şi B.G.N. – aceasta a considerat că nu se impune desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum solicitase însuşi apelantul - reclamant, invocând dispoziţiile exprese ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că s-ar fi impus cu necesitate soluţia de desfiinţare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pe de o parte, din perspectiva unor considerente pe care însăşi instanţa de apel le-a prezentat în expunerea de motive a hotărârii pronunţate.
Astfel, aceasta a considerat ca prerogativa instanţei de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).
Pe de altă parte, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere modalitatea concretă în care reclamantul şi-a configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilităţii, fapt care a determinat o anumită strategie în apărare, fiecare parte susţinând şi valorificând situaţia de fapt a dosarului pendinte din perspectiva unui raţionament juridic distinct, cu finalitate diferită (întemeiat pe dispoziţii exprese de drept intern si internaţional, inclusiv jurisprudenţă naţionala si convenţională), corespunzător, în ultimă instanţa, propriului interes patrimonial urmărit.
Accesul liber la justiţie al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime - consacrat de art. 21 din Constituţie - îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată ca, în condiţiile legii, să se pronunţe asupra cererii adresate.
Dispoziţii exprese de drept procedural - art. 129 alin. (6) C. proc. civ. – prevăd că „ in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii" .
În activitatea de judecată, instanţele sunt însă ordonate în sistemul dublului grad de jurisdicţie - garanţie a legalităţii si temeiniciei hotărârilor judecătoreşti - această regulă fiind de ordine publică, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 126 din Constituţie, respectiv art. 2 din Legea nr. 304/2004.
Nu poate fi acceptat, din această perspectivă legală, punctul de vedere al tribunalului conform căruia primul capăt de cerere nu se impune a fi analizat ca o pretenţie de sine stătătoare, cu motivaţia că acesta nu ar conţine în sine o chestiune prejudicială, întrucât, pe de o parte, chestiunea prejudicială, în accepţiunea corectă a noţiunii, nu devine incidentă într-o astfel de ipoteză, iar, pe de altă parte, însuşi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, conferă prerogativa reala părţilor de a determina obiectul judecăţii si limitele judecăţii, cu corolarul obstaculării oricărei/oricăror tentative, din partea adversarului din proces, dar şi a instanţei de judecata, de a-i nesocoti semnificaţia.
In egală măsură, nu poate fi acceptat punctul de vedere al instanţei de apel conform căruia soluţionarea acestui capăt de cerere în apel nu ar produce o vătămare celui ce a contestat soluţia primei instanţe, de natură să atragă nulitatea hotărârii, întrucât condiţia vătămării, în contextul unei acţiuni complexe deduse judecaţii - din perspectiva obiectului, dar si al temeiului juridic - şi al unei apărării concrete si detaliate din partea adversă, presupune o analiză ce excede interesul părţii apelante, date fiind si exigenţele principiilor egalităţii părţilor, contradictorialităţii, al dreptului la apărare.
Faţă de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) si (3) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5 (nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.) si (9) C. proc. civ. (nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la principiul disponibilităţii, în interacţiunea lui cu principiul egalităţii părţilor, dreptului la apărare, contradictorialităţii, respectiv principiul dublului grad de jurisdicţie), cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâţii B.J.V. şi B.G.N. împotriva deciziei nr. 189 A din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa Decizia şi sentinţa nr. 1151 din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite, recursul, declarat de pârâţii B.J.V. şi B.G.N. împotriva deciziei nr. 189 A din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi sentinţa nr. 1151 din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1831/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1586/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
