ICCJ. Decizia nr. 1588/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1588/2010
Dosar nr. 2437/118/2006
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2437/118/2006, reclamanta R.M.P. a chemat în judecată pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, şi Consiliul Local Constanţa, prin primar, solicitând să se constate că Primarul Municipiului Constanţa nu a răspuns în termen legal notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, formulata de către reclamanta R.M.P., să fie obligaţi pârâţii la restituirea imobilului situat în Municipiul Constanţa, str. Gheorghe Murea, colţ cu str. Mihai Viteazu, în subsidiar, pentru partea de imobil ce nu mai poate fi restituită în natură, să fie obligaţi pârâţii la acordarea de măsuri reparatorii - atribuirea de teren in echivalent sau despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 18 iunie 2007, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, persoana care a formulat notificare si care nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, se poate adresa justiţiei cu solicitarea de acordare de măsuri reparatorii, in condiţiile legii speciale.
Pe fondul cererii de restituire, s-a reţinut că reclamanta nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece între persoana care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului (A.R. - conform copiei eliberate de Arhivele Naţionale de pe actul nr. 3287/1924), persoana pe numele căruia a fost naţionalizat imobilul (R.V.) şi persoana pe care o moşteneşte reclamanta (defunctul R.D.V.A., decedat la 01 octombrie 1977), diferenţele de nume sunt substanţiale, nejustificate de reclamanta.
Prin decizia civila nr. 399 C din 14 decembrie 2007, Curtea de apel Constanta a admis apelul formulat de reclamanta R.M.P., prin mandatar R.D.C., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a admis acţiunea, a obligat pârâţii să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Constanţa, str. Mihai Viteazu, colţ cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafaţă de 166,96 mp şi construcţie compusă din camera de pe colţ şi beci situat pe str. Mihai Viteazu şi din camera 3, hol şi bucătăria din corpul C, situat pe str. Gh. Murea - astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E., a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptăţite, pentru imobilul teren în suprafaţă de 113,98 mp şi construcţiile vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 27392 din 31 octombrie 1966, nr. 27538 12 noiembrie 1996, a obligat intimaţii la 900 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 iulie 1924, A.R. a cumpărat un lot în suprafaţă de 360 mp teren de la Primăria Constanţa. Această proprietate apare înscrisă în Registrul de proprietăţi ca fiind careul 476 (400 vechi), fiind situată pe str. G-ral Dragalina, pe numele R.A.. Ulterior, în anexa Decretului nr. 92/1950, imobilul apare ca fiind situat pe str. Dragalina, fiind trecut în proprietatea statului pe numele V.R.
Aceste aspecte sunt confirmate şi prin adresa nr. 19677 din 1 martie 2007, întocmită de către Direcţia Patrimoniu a Primăriei Constanţa (fila 46 dosar fond), în care se precizează că imobilul în litigiu apare înregistrat în evidenţa proprietăţilor pe numele R.A., iar în anexa la decretul de naţionalizare, pe numele V.R.
Cum aceeaşi proprietate figurează, atât sub numele R.V., cât şi pe numele R.A. şi R.A., iar imobilul nu a făcut obiectul unui transfer de proprietate, s-a reţinut că este vorba de acelaşi proprietar, în acte fiind înscrise separat cele două prenume.
De altfel, certificatul de deces a fost emis pe numele defunctului R.V.A., fiind înscrise ambele prenume.
Succesoarea defunctului R.V.A. este, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 84/2005 emis de BNP D.A.L., reclamanta R.E.M.P.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire se solicită, acesta a fost dovedit, cu privire la teren, prin actul încheiat în anul 1924 şi autentificat sub nr. 3547/1924, depus în extras la dosar. Referitor la construcţiile edificate pe teren, la dosar nu a fost depus nici un act de proprietate, însă din adresele întocmite de Primăria Constanţa privind situaţia juridică a imobilului, rezultă că în evidenţele fiscale pentru perioada 1942 -1951, la matricola 710, figurează R.V., proprietar pe un imobil compus din 2 corpuri de clădire, situat în Constanţa, str. Mihai Viteazu, colţ cu str. Gh. Murea (fosta str. Dragalina).
În anexa Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 este înscris V.R. cu imobil compus din mai multe apartamente (fila 12 dosar fond).
Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.
În speţă, nu s-a făcut dovada că imobilul a fost proprietatea altei persoane şi, cum în anexa decretului de naţionalizare figurează înscris ca proprietar al imobilului trecut în proprietatea statului, R.V., s-a reţinut că autorul reclamantei a deţinut în proprietate construcţiile situate în Constanţa, str. Gh. Murea, colţ cu str. Mihai Viteazu.
Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 „prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile”.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 prevede expres că preluarea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, constituie o preluare abuzivă, iar bunul se restituie fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia.
Faţă de cele ce preced, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada că se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind persoană îndreptăţită la restituire in calitate de succesoare a fostului proprietar R.V., bunul imobil trecând în mod abuziv în proprietatea statului.
În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură „.
În raportul de expertiză efectuat la judecata cauzei în fond, a fost identificat imobilul în litigiu ca fiind compus din suprafaţa de 280,94 mp şi 3 corpuri de clădiri A, B şi C, care împreună ocupă suprafaţa de 172,86 mp.
În baza Legii nr. 112/1996 au fost înstrăinate spaţii din aceste construcţii, astfel: camera 1 şi 2 din corpul A, împreună cu camera de locuit din corpul B, au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.P., iar bucătăria din corpul B împreună cu camera 1, 2 şi sala din corpul C au fost dobândite de către U.E.
Din aceste construcţii sunt nevândute chiriaşilor camera de pe colţ şi beciul din corpul A şi camera 3, holul, bucătăria din corpul C, astfel cum au fost identificate în schiţa anexă la raportul de expertiză.
Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţile din imobil sus menţionate nu au fost supuse controlului judecătoresc şi anulate, astfel că se bucură de prezumţia de legalitate, iar conform art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, aceste spaţii nu vor fi restituite în natură, reclamanta fiind îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Celelalte spaţii din construcţii care sunt în prezent deţinute de Primăria Constanţa şi care nu au fost înstrăinate vor fi restituite în natură către reclamantă.
În considerarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 şi art. 37 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, republicată în baza art. 11 din H.G. nr. 11/1997, s-a constatat că soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent se impune şi în privinţa terenului în suprafaţă de 113,98 mp pe care se află construcţiile înstrăinate chiriaşilor.
Astfel, textul din norme stabileşte că „în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din lege”.
Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 „suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor rămân în proprietatea statului”.
Coroborând dispoziţiile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 şi art. 36 din Normele metodologice, s-a reţinut că, dacă terenurile care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor rămân în proprietatea statului, cele care nu depăşesc această suprafaţă, respectiv terenurile care asigură o utilizare normală a construcţiei, le dobândesc în virtutea legii în proprietate, o dată cu cumpărarea construcţiei, situaţia acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior pe cale administrativă, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Din raportul de expertiză rezultă că aceste construcţii ocupă 62 % din suprafaţa totală de teren, astfel că terenul ce depăşeşte suprafaţa construită este de 106,76 mp. La această suprafaţă se adaugă terenul ocupat de construcţiile ce vor fi restituite în natură, respectiv 37,68 şi 22,52 mp (conform concluziilor raportului de expertiză) astfel că suprafaţa liberă restituibilă în natură este de 166,96 mp, iar pentru diferenţa de 113,98 mp ce este ocupată de construcţiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta va primi măsurile reparatorii prin echivalent.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) reclamanta R.M.P., la data de 13 martie 2008 si (II) pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa si Consiliul Local Constanţa, prin Primar, la data de 12 martie 2008.
(I) Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 si 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că suprafaţa ocupată de construcţiile vândute către foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 este de 113 mp, în suprafaţa respectiva fiind incluse şi construcţiile edificate cu caracter de extindere şi fără autorizaţie de către aceştia.
Din raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză a rezultat ca suprafaţa de teren ocupată de construcţiile vândute este de 74,11 mp, şi nu de 113,98 mp, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Statul român nu avea un drept de dispoziţie asupra terenului, astfel că tot terenul ar fi trebuit să-i fie restituit în natură.
S-a susţinut că decizia atacată este nelegală si pentru faptul că, prin dispozitiv, nu se precizează în mod clar si concis modalitatea în care aceasta poate fi executată.
S-a considerat în mod greşit că prezenta acţiune a avut ca obiect obligaţia de a face, cât timp din petitul cererii introductive de instanţă rezultă că s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.
Decizia atacată nu poate fi pusă efectiv în executare, ci trebuie să se mai aştepte mai mulţi ani pentru ca pârâţii să îi restituie în natură imobilul, pentru partea liberă, sau să îi acorde una din cele trei variante de compensare prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În raport de cele susţinute anterior, s-a invocat ipoteza conform căreia instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut prin acţiunea introductivă de instanţă.
S-a încălcat în mod flagrant principiul celerităţii, principiu susţinut şi chiar consacrat in terminis în cuprinsul Legii nr. 10/2001.
(II) Recurenţii-pârâţi au criticat decizia instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Pârâtul Consiliul local Constanţa nu avea calitate procesual pasivă în raport cu obiectul pricinii deduse judecăţii.
Primul capăt de cerere este inadmisibil faţă de dispoziţiile exprese ale art. 111 teza 2 C. proc. civ.
Instanţa a schimbat în apel obiectul pricinii din obligaţie de a da în obligaţie de a face.
Acţiunea adresată direct instanţei, înainte de emiterea dispoziţiei administrative a fost corect respinsă la fond, întrucât, doar în mod excepţional, prin efectele deciziei nr. XX din 19 martie 2007, tribunalul are competenţa să intre pe fondul cererile de restituire în natură (în privinţa cererilor referitoare la despăgubiri, competenţa revine secţiei de contencios administrativ, nu secţiei civile), cu condiţia să se dovedească un refuz nejustificat al persoanei notificate de a emite dispoziţia.
În cauza de faţă nu se putea aprecia în sensul existenţei unui refuz nejustificat de a soluţiona notificarea, întrucât din probele administrate a rezultat ca imobilul în litigiu a fost notificat de două ramuri de moştenitori.
Faţă de pretinsul act de vânzare depus la dosarul cauzei, era necesar să se constate cu privire la obiectul acţiunii deduse judecăţii, că nu există identitate de imobil, sub nici unul din elementele sale de identificare - suprafaţă, dobânditor, stradă, număr.
În ceea ce priveşte restituirea în natură prin teren echivalent, jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că obligaţia de a oferi echivalent fizic în bunuri si servicii pentru notificanţi nu dă dreptul nici unuia să aleagă bunuri din patrimoniul deţinătorului, ci hotărârea trebuie să oblige la bunuri si servicii în echivalent, împotriva ofertei persoana îndreptăţită având deschisă o cale specială de atac, în Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte despăgubirile, competenţa de a soluţiona o astfel de cerere are doar Comisia Centrală, iar controlul stabilirii corecte a despăgubirilor aparţine instanţei de contencios administrativ.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurenţi cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul cauzei deduse judecăţii, toate cu consecinţe directe în planul configurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cele două cereri de recurs deduse judecăţii.
(I) Criticile recurentei-reclamante susţinute în mod formal pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite, întrucât nici una din ipotezele normei procedurale invocate nu se regăseşte în cauză, instanţa de apel neacordând mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut atunci când a statuat în sensul obligării pârâţilor de a emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Constanţa, str. Mihai Viteazu, colţ cu str. Gh. Murea, compus din teren în suprafaţă de 166,96 mp şi construcţie compusă din camera de pe colţ şi beci situat pe str. Mihai Viteazu şi din camera 3, hol şi bucătăria din corpul C situat pe str. Gh. Murea - astfel cum a fost identificat în expertiza tehnică întocmită de expert B.E. - respectiv, obligarea pârâţilor de a emite dispoziţie motivată prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptăţite, pentru imobilul teren în suprafaţă de 113,98 mp şi construcţiile vândute prin contractele de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1966, din 12 noiembrie 1996.
Soluţia pronunţată de instanţa in apel a fost rezultatul propriei aprecieri asupra probatoriului administrat în cauză - înscrisurile administrate si raportul de expertiză efectuat în cauză - cum de altfel rezultă cu evidenţă din expunerea de motive a acestei hotărâri.
Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de hotărârea instanţei de apel si propune în consecinţă un alt mod de evaluare a situaţiei de fapt a dosarului si o altă soluţie de dezlegare a pricinii, în lipsa unor considerente de drept care să susţină acest demers judiciar, nu este suficientă pentru modificarea/casarea hotărârii pronunţate.
Susţinerea recurentei-reclamante referitoare la lipsa unui drept de dispoziţie al statului asupra terenului în litigiu nu poate fi valorificată în sensul si cu efectele solicitate de această parte, întrucât, în circumstanţele particulare ale cauzei - contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţile nerestituite din imobil, nu au fost supuse controlului judecătoresc şi anulate, astfel că se bucură de prezumţia de legalitate; potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale; incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 şi art. 36 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, republicată, care motivează în drept soluţia propusa, nu a fost contestată prin cererea de recurs - soluţia a fost justificată pe deplin, atât prin considerente de temeinicie, cât şi de legalitate.
În ceea ce priveşte dispozitivul deciziei instanţei de apel, criticat pentru nelegalitate, întrucât nu ar preciza în mod clar si concis modalitatea în care poate fi executat, susţinerea este neîntemeiată şi aceasta rezultă cu evidenţă din modul de redactare al acestei părţi a hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Nu poate fi primită nici o critică referitoare la modul în care instanţa de apel a calificat acţiunea reclamantei, cu toate consecinţele pe care această pretinsă neregularitate le-ar produce în configurarea obligaţiilor stabilite în sarcina pârâţilor, întrucât conţinutul explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedeşte că instanţa nu s-a considerat învestită cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, ci cu o acţiune în realizarea dispoziţiilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 (instanţa de apel a analizat pe fond pretenţia concretă a reclamantei de restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu).
Critica referitoare la nesocotirea principiului celerităţii - principiu susţinut si chiar consacrat in terminis in cuprinsul Legii nr. 10/2001 - nu poate fi primită, întrucât însăşi acţiunea de faţă, prin analiza pe care au făcut-o pe fondul pretenţiei deduse judecaţii, reprezintă un remediu efectiv faţă de lipsa de acţiune a persoanei juridice notificate.
(II) Criticile recurenţilor-pârâţi susţinute în mod formal pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la inadmisibilitatea primului capăt de cerere, întemeiata pe dispoziţiile exprese ale art. 111 alin. (2) C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât conţinutul explicit al dispozitivului hotărârii atacate dovedeşte că acţiunea promovată de reclamantă a fost calificată si analizată pe fond ca o acţiune în realizarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că simpla speculaţie a modului de formulare si redactare a unei pretenţii concrete în justiţie - determinat de voinţa reclamantei, dar şi de contextul legislativ existent la momentul promovării demersului judiciar - nu poate fi echivalentă unei veritabile critici de nelegalitate în recurs.
Instanţa nu a schimbat în apel obiectul pricinii şi aceasta rezultă cu evidenţă din expunerea de motive a hotărârii atacate - considerentele, dar şi dispozitivul hotărârii - solicitările reclamantei din petitul cererii de chemare în judecată regăsindu-se în soluţia pronunţată.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi conform căreia, doar în mod excepţional - să se dovedească refuzul nejustificat al persoanei notificate de a emite dispoziţia administrativă - tribunalul ar avea competenţa să intre pe fondul raportului juridic litigios dedus judecăţii, şi numai în privinţa cererile de restituire în natură, nu poate fi primită, întrucât situaţia de fapt prezentată de instanţa de apel dovedeşte prin ea însăşi că pretenţia reclamantei de restituire a imobilului în litigiu, în modalităţile prevăzute de legea specială, a fost ignorată mult timp de persoana juridică notificată.
Lipsa răspunsului la notificarea expediată de persoana îndreptăţită la restituire în una din formele prescrise de legea speciala, echivalează cu refuzul restituirii imobilului si, drept consecinţă, conferă instanţei prerogativa/obligaţia de a se pronunţa în cauză, asupra pretenţiei concrete a reclamantei.
Toate celelalte critici care, în parte, fac trimitere explicită la probele administrate în cauză - la lipsa elementelor de identificare ale imobilului, la lipsa de identitate între proprietarul imobilului si cel de la care s-a expropriat acesta, la modul în care trebuie respectate servituţile legale ale noilor dobânditori - în parte, speculează fragmente din jurisprudenţa instanţelor de judecata în legătura cu aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legii speciale, dar fără legătură cu situaţia pendinte - în privinţa compensării cu alte bunuri sau servicii, respectiv competenţei de soluţionare a cererii de despăgubiri - nu pot fi primite, întrucât exced cadrului procesual de învestire în recurs, ele nereprezentând critici veritabile de nelegalitate în accepţiunea art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va r espinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.M.P. şi de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa împotriva deciziei nr. 399/C din 14 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.M.P. şi de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa împotriva deciziei nr. 399/C din 14 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1591/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1429/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
