ICCJ. Decizia nr. 1424/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1424/2010
Dosar nr. 1318/64/2007
Şedinţa publică de la 3 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că, prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sf. Gheorghe sub nr. 3415 din 9 octombrie 2002, reclamanţii F.I.O. şi B.E.A.A., în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA Sf. Gheorghe, Statul Român prin D.G.F.P. Covasna şi Municipiul Sf. Gheorghe - prin primar, au solicitat: să se constate că sunt moştenitori în cote de ½ de pe urma defunctei T.A., proprietară tabulară a imobilului înscris în CF colectivă nr. 2005 Sf. Gheorghe, nr. top 1621/1/1; să se constate nulitatea absolută a transmiterii dreptului de proprietate de la pârâtul Statul Român la pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe, precum şi a intabulării dreptului de proprietate în CF sub B+9 şi 11 în favoarea societăţii pârâte, fără consimţământul proprietarilor tabulari şi cu încălcarea drepturilor acestora; să se dispună radierea dreptului de proprietate al societăţii pârâte; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi să fie obligată societatea pârâtă să le lase în liberă şi netulburată posesie şi proprietate imobilul înscris în CF colectivă nr. 2005 Sf. Gheorghe, la A+3, sub nr. top 1621/1/1, casă cu etaj şi curte de 327 mp, cu cheltuieli de judecată.
Judecătoria Sf. Gheorghe, prin sentinţa civilă nr. 59 din 15 ianuarie 2003, a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii promovate de reclamanţi, în favoarea Tribunalului Covasna.
În faţa acestei instanţe, pârâta SC C. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti, iar reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că au chemat în judecată şi Consiliul Judeţean Covasna, învederând că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile art. 480, 481 şi 644 C. civ., art. 34 şi 36 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi are natura juridică a unei acţiuni mixte: revendicare imobiliară prin compararea titlurilor; nulitatea titlurilor de proprietate deţinute de pârâţi; rectificarea situaţiei de carte funciară care nu corespunde realităţii; intabularea drepturilor de proprietate asupra imobilului în litigiu, corelativ cu obligarea societăţii pârâte de a le lăsa în liberă şi netulburată posesie şi proprietate imobilul.
Tribunalul Covasna, prin sentinţa civilă nr. 1129 din 4 noiembrie 2003 a respins atât acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA Sf. Gheorghe, Statul Român - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, Municipiul Sf. Gheorghe-prin primar şi Consiliul Judeţean Covasna, cât şi cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti formulată de pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acţiunea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. nu mai poate fi exercitată faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, procedură la care reclamanţii au apelat şi care le asigură accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Ca atare, faţă de modul de soluţionare al capătului principal de cerere, revendicare prin comparare de titluri, tribunalul a apreciat că devine inutil de analizat cererile incidentale şi accesorii, respectiv tardivitatea capătului de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, neîndeplinirea procedurii prealabile, lipsa calităţii procesuale pasive şi autoritatea de lucru judecat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a susţinut că hotărârea este nelegală în raport cu dreptul fundamental de acces la un tribunal imparţial, drept constituţional şi, totodată, garantat şi prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Reclamanţii au mai susţinut că instanţa de judecată era obligată să verifice constituţionalitatea dispoziţiilor aplicabile în soluţionarea cauzei şi, în raport de rezultatul acestei verificări, judecata trebuia realizată cu respectarea drepturilor fundamentale.
Textele din legea fundamentală ce reglementează drepturile şi libertăţile omului, prevăd cu caracter de principiu: jurisdicţiile administrative, cum sunt cele instituite prin Legea nr. 10/2001, sunt facultative; accesul la justiţie nu poate fi împiedicat şi paralizat, cu referire la jurisdicţiile administrative care nu dau părţii accesul la o instanţă judecătorească imparţială; dreptul de proprietate şi moştenire garantat de stat şi nu poate fi îngrădit.
Pe de altă parte, s-a mai arătata de reclamanţi că prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că prima instanţă, numai prin încălcarea legii a respins acţiunea în constatarea dreptului lor de proprietate în contradictoriu cu SC C. SA.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia nr. 73/Ap din 11 aprilie 2006, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe (cu privire la petitele privind revendicarea imobilului înscris în CF nr. 2500 Sf. Gheorghe şi intabularea dreptului de proprietate pe numele reclamanţilor) şi a respins ca nefondat apelul formulat de aceştia.
La pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a apreciat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror reglementare este de competenţă exclusivă a legiuitorului.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestui act normativ, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile legii sus menţionate, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Sub aspectul excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 537/1995 a Judecătoriei Sf. Gheorghe a fost respinsă acţiunea reclamanţilor din cauza de faţă, având ca obiect revendicarea imobilului înscris în CF 2005 şi intabularea dreptului lor de proprietate.
Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 2447/2004 a Judecătoriei Sf. Gheorghe s-a respins cererea reconvenţională formulată şi precizată de către pârâţi (reclamanţii prezentei pricini) împotriva SC C. SA privind constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil şi intabularea în CF a acestei proprietăţi.
Curtea de apel a apreciat, faţă de hotărârile judecătoreşti menţionate, că sub aspect material obiectul acţiunilor formulate îl constituie acelaşi imobil şi dreptul de proprietate asupra acestuia, fundamentul dreptului pretins în ambele cereri, fiind acelaşi.
În speţă, raportul juridic care leagă părţile litigante ca participând la efectele judecăţii sunt reclamanţii şi SC C. SA.
Împotriva deciziei nr. 73/Ap/2006 a Curţii de Apel Braşov, reclamanţii au formulat atât cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cât şi recurs.
Cererea de revizuire a deciziei, ca fiind în conflict cu sentinţa civilă nr. 594/2002, a fost respinsă de Curtea de Apel Braşov prin decizia civilă nr. 127/Ap/2006, apreciindu-se că prin sentinţa civilă nr. 594/2002 nu s-a desfăşurat în contradictoriu cu intimata SC C. SA, ci a purtat asupra valabilităţii titlului statului, fiind întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, pe când în procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 73/Ap/2006 a Curţii de Apel Braşov, ce s-a cerut a fi retractată, acţiunea a avut un caracter mixt, fiind o acţiune în revendicare imobiliară şi în constatarea nulităţii titlului pârâtei, excepţia puterii lucrului judecat fiind invocată în mod greşit de instanţă din oficiu.
Prin decizia civilă nr. 2728 din 27 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a admis recursurile reclamanţilor, a casat decizia civilă nr. 73/Ap din 11 aprilie 2006 a Curţii de Apel Braşov şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe şi, de asemenea, a casat şi decizia civilă nr. 127/Ap din 4 iulie 2006 a Curţii de Apel Braşov şi, drept consecinţă a casării celei dintâi decizii, a respins cererea de revizuire ca rămasă fără obiect, cu următoarea motivare şi îndrumare.
Instanţa de casare a reţinut că excepţia de fond a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., întrucât prin cele două hotărâri nu s-a dezbătut fondul cauzei asupra dreptului de proprietate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 537 din 27 februarie 1995 acţiunea în revendicare formulată de F.I. şi B.E., a fost respinsă cu motivarea că, faţă de Hotărârea nr. 1 din 20 februarie 2005 a Curţii Supreme de Justiţie, constituită în Secţii Unite, „instanţa de judecată nu are competenţa de a cenzura legea de naţionalizare şi nici de a reconstitui un drept de proprietate în patrimoniul celor care consideră că în mod greşit li s-a aplicat actul de naţionalizare, un asemenea drept urmând a fi reconstituit celor în cauză numai pe cale legislativă, deci printr-o lege specială".
Totodată, s-a constatat că prin considerentele sentinţei, s-a explicitat dispozitivul arătat, rezultând că instanţa a invocat în fapt o excepţie de inadmisibilitate a acţiunii, cea a lipsei competenţei generale a instanţelor de a soluţiona acţiunea în revendicare formulată, cât timp legiuitorul nu a iniţiat măsuri de reparaţie printr-o lege specială.
Înalta Curte, prin aceeaşi decizie de casare, a constatat că nici cea de a doua hotărâre nu are statuări de fond asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2447 din 14 decembrie 2004 a Judecătoriei Sf. Gheorghe cererea reconvenţională formulată de pârâţii F. şi B., prin care au solicitat constatarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost respinsă.
În motivarea cererii reconvenţionale, revizuenţii au invocat nulitatea preluării, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a conţinutului sentinţei civile nr. 594 din 19 martie 2002, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Instanţa, în motivarea hotărârii pronunţate, a reţinut că „la data promovării acţiunii, statul nu mai are calitatea de proprietar . dreptul de proprietate fiind transmis reclamantei (SC C. SA)".
Totodată, s-a arătat că „Legea nr. 10/2001 nu a fost pusă în aplicare cu efecte definitive" şi că „Statul Român nu este parte în proces, . titlul de dobândire a proprietăţii de către reclamantă nu a făcut obiectul vreunui petit în acest dosar", iar titularii cererii reconvenţionale nu au făcut dovada transmiterii proprietăţii asupra imobilului de la reclamantă către ei.
Înalta Curte a apreciat că simpla împrejurare că cererea reconvenţională a fost respinsă în contradictoriu cu SC C. SA, nu atrage automat incidenţa excepţiei în discuţie.
Considerentele, atunci când lămuresc hotărârea instanţei, fac parte din puterea de lucru judecat.
Or, din cea din urmă hotărâre rezultă că nu s-a discutat valabilitatea „titlului de dobândire a proprietăţii" de către SC C. SA şi, drept urmare, petitul referitor la nulitatea titlului de proprietate al societăţii comerciale, capăt principal de cerere şi nu accesoriu cum greşit s-a reţinut, nu a făcut niciodată obiect al dezbaterii judiciare, cum de asemenea, între părţi nu s-a purtat vreun proces soluţionat pe fond având drept obiect acţiunea în revendicare.
S-a concluzionat că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., a soluţionat calea de atac pe cale de excepţiei puterii lucrului judecat şi nu în fond.
Prin aceeaşi decizie de casare, s-a stabilit că la momentul rejudecării, instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., va pune în discuţia părţilor şi semnificaţia juridică a sentinţei civile nr. 594/2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe.
După casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 1318/64 din 9 octombrie 2007.
În această etapă procesuală, pârâţii SC C. SA Sf. Gheorghe şi Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 66/Ap din 13 iunie 2008, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia puterii lucrului judecat, s-a admis apelul formulat de reclamanţii F.I.O. şi B.E.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 1129 din 4 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Covasna, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii în revendicare de drept comun şi în consecinţă: a constatat dreptul de proprietate în cote de câte 1/2 parte în favoarea reclamanţilor asupra imobilului situat în Sfântu Gheorghe, înscris în C.F. colectivă nr. 2005 Sfântu Gheorghe, la A + 3 cu nr. top 1621/1/1, casă cu etaj şi curte de 327 mp; s-a dispus radierea dreptului nostru de proprietate asupra imobilului şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor asupra aceluiaşi imobil; a obligat societatea SC C. SA Sfântu Gheorghe să le lase reclamanţilor deplina proprietate şi posesie asupra imobilului menţionat; cu 2.106,52 lei cheltuieli de judecată, în favoarea acestora.
Prin aceeaşi decizie s-a respins petitul privind constatarea nulităţii absolute a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român la SC C. SA Sfântu Gheorghe.
Instanţa de apel, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la soluţionarea cu prioritate a excepţiei invocate, apreciind că aceasta este nefondată.
Astfel, s-a reţinut prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile reclamanţilor F.I.O. şi B.E.A.A. şi al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date în cauză, respectiv decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţa civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna şi, în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi.
Din considerentele decizii date în recurs, care explică dispozitivul acesteia, rezultă că instanţa de recurs a invocat în fapt o excepţie de inadmisibilitate a acţiunii promovate de către reclamanţi, în susţinerea căreia s-a motivat că, „după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare pentru imobilele preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana deţinătoare a bunului, în condiţiile dreptului comun (art. 480, 481 şi 482 C. civ.), nu mai poate fi folosită”.
S-a concluzionat că, prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost soluţionată pe fond acţiunea în revendicare a reclamanţilor, ce viza mai multe imobile, inclusiv pe cel din prezentul litigiu, motiv pentru care excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.
Procedând la rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanţa de apel a reţinut pe fond cele ce urmează.
Curtea Constituţională a decis că foştii proprietari deposedaţi abuziv nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în Cauza Florescu împotriva României) a considerat că, atunci când s-a constatat ilegalitatea naţionalizări, precum şi absenţa titlului statului asupra bunului, aceste constatări „au ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra bunului său.”
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite a decis prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 că, în cazul conflictului dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 121A din 20 iunie 2002 a Tribunalul Covasna şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, s-a constatat că imobilul înscris în CF colectivă nr. 2005 Sf. Gheorghe la A+3, nr. top 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj şi curte în suprafaţă de 327 mp, a fost preluat de stat fără titlu valabil din proprietatea numitei Ţ.A. (născută A.), hotărâre care se bucură de puterea lucrului judecat, iar faţă de pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe se înfăţişează ca o prezumţie relativă, reglementată prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ.
Dacă între părţi hotărârea judecătorească are natura unui act juridic, producând efecte obligatorii, pentru terţi ea are caracterul unei prezumţii relative ce este opozabilă acestora, atât timp cât nu au făcut dovada contrară.
Instanţa de apel a apreciat că statuările sentinţei civile nr. 594/2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe, ce privesc imobilul în litigiu, se bucură de prezumţia de adevăr juridic şi sunt opozabile pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, chiar dacă aceasta nu a fost parte în acel proces, întrucât, prezumţia legală de adevăr juridic nu a fost răsturnată de aceasta, iar considerentele sentinţei menţionate subzistă, prin urmare, şi în prezent.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, fiind preluat de către stat pe baza unui titlu nevalabil, se impune a fi restituit adevăraţilor proprietari, respectiv, reclamanţilor în calitate de moştenitori ai fostei proprietare tabulare Ţ.A.
Această soluţie se impune şi ca urmare a comparării titlurilor de proprietate asupra imobilului în litigiu, în cadrul acţiunii în revendicare.
În acest context, s-a apreciat că titlul mai bine caracterizat este cel al fostei proprietare tabulare Ţ.A., întrucât imobilul a fost construit de către aceasta, conform menţiunilor de la poziţia B+3 din CF nr. 2005 Sf. Gheorghe, în timp ce pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil de la Stat, în condiţiile în care acesta nu a avut niciodată calitatea de veritabil proprietar al acestuia, din moment ce titlul său de preluare nu a fost valabil, astfel că, nici nu putea să transmită în mod valabil dreptul de proprietate.
În condiţiile în care titlul statului nu a fost valabil, înscrierea dreptului său de proprietate ca şi ulterioarele înscrieri în CF, inclusiv cea în favoarea pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, sunt lipsite de suport juridic, astfel că, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi prevederile Legii nr. 7/1996 ce reglementează acţiunea în rectificare de carte funciară, sunt pe deplin aplicabile în speţă.
În baza acestor texte de lege, conform cărora rectificarea înscrierii în cartea funciară se poate cere dacă înscrierea sau titlul pe baza căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, urmează a se dispune radierea dreptului de proprietate al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe asupra imobilului în litigiu şi a înscrierilor consecutive din cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor, fiecare cu o cotă de 1/2, ţinând seama de faptul că sunt rude de acelaşi grad ale antecesoarei lor, defuncta Ț .A.
Întrucât reclamanţii sunt proprietarii imobilului în litigiu, au dreptul de a se bucura de toate prerogativele proprietăţii ce decurg din dispoziţiile art. 480 C. civ. şi, în consecinţă, pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe a fost obligată să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Petitul privitor la constatarea nulităţii transmiterii dreptului de proprietate de la Statul Român la pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe a fost respins pe considerentul că, prin procedeul comparării titlurilor de proprietate efectele actului de strămutare a dreptului de proprietate, sunt înlăturate.
De asemenea, a fost respinsă cererea reclamanţilor referitoare şi la revendicarea suprafeţei de 270 mp cu nr. top 1623/4/2/1 din CF nr. 2005 Sf. Gheorghe, întrucât aceasta a fost o cerere nouă formulată în apel, inadmisibilă, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
A fost păstrată dispoziţia referitoare la cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti din sentinţa apelată, întrucât aceasta nu a făcut obiect al vreunei critici în apel.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta SC C. SA a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 2.106,52 lei cheltuieli de judecată parţiale, pentru toate fazele procesuale; la stabilirea acestui cuantum au fost luate în calcul înscrisurile doveditoare depuse la dosar de către reclamanţi, mai puţin contravaloarea cartelelor telefonice, întrucât pentru acestea nu exista certitudinea utilizării lor pentru comunicări numai în legătură cu procesele.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe, a promovat recurs, criticând soluţia instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Recurenta susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat.
În dezvoltarea acestei critici se arată că prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii B.E.A.A., F.I.O. şi pârâtele SC „M.Z.” SRL şi SC C. SA Sfântu Gheorghe, împotriva deciziei nr. 584 din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov, a casat decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna şi, rejudecând cauza în fond, a respins în mod irevocabil acţiunea reclamanţilor ce viza mai multe imobile, între care cel din prezenta cauză.
Litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut ca obiect revendicarea, pe baza dreptului comun, a imobilelor situate în Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, înscrise în C.F. nr. 2005 a localităţii Sfântu Gheorghe, cu nr. top 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj şi curte, în suprafaţă de 327 mp (Hotel T.), nr. top 1621/1/2 - unitate comercială P+1, curte în suprafaţă de 707 mp, nr. top 1621/1/3 - curte în suprafaţă de 40 mp, nr. top 1623/4/2/2 - curte în suprafaţă de 451 mp, C.F. nr. 14530 nr. top 1623/4/2/3 - curte în suprafaţă de 206 mp, C.F. nr. 1494 nr. top 1623/4/2/4 - curte în suprafaţă de 66 mp şi nr. top 1623/4/2/1 – terasă, în suprafaţă de 270 mp, în total 1440 mp.
Prezenta cauză are ca obiect doar o parte din imobilele arătate mai sus, anume: imobilul înscris în C.F. nr. 2005 a localităţii Sfântu Gheorghe, cu nr. top 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj şi curte de 327 mp. (Hotel Ț .), şi cel cu nr. top 1623/4/2/1, terasă în suprafaţă de 270 mp.
Or, dacă s-a respins o primă acţiune, având ca obiect întregul unui lucru, există autoritate de lucru judecat în cea de-a doua având ca obiect doar o parte din lucru şi, în consecinţă, reclamanţii din a doua cerere, nu pot revendica o parte din tot deoarece, respingerea primei acţiuni în revendicare se extinde asupra întregului bun revendicat, ca efect principiului res iudicata pro veritate habetur.
Având în vedere că prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând atât recursul reclamanţilor cât şi pârâţilor, a casat decizia atacată, precum şi soluţia instanţei de fond şi, contrar considerentelor instanţei de apel, nu se poate susţine faptul că Înalta Curte a soluţionat cauza pe cale excepţie, iar nu pe fond, iar faptul că pricina a fost soluţionată pe fond, rezultată şi din considerentele deciziei civile nr. 7705 din 2 octombrie 2006, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reclamanţi.
În consecinţă, recurenta susţine că, în cauză, există nu autoritate de lucru judecat (calitate ataşată hotărârii care poate fi atacată pe căile ordinare de atac), ci puterea lucrului judecat (când hotărârea nu mai poate fi atacată pe nici o cale de atac), excepţie de ordine publică.
Se arată, totodată, de către recurentă că puterea lucrului judecat instituie interdicţia pentru părţi şi instanţă de a reexamina şi de a se pronunţa încă o dată asupra chestiunilor tranşate prin prima hotărâre - non bis in idem - iar obligativitatea puterii lucrului judecat impune părţilor şi instanţei să se supună acesteia pentru apărarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, fiind deasupra intereselor private a părţilor (efectul negativ).
Excepţia autorităţii lucrului judecat presupune condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cerinţe îndeplinite faţă de pricina soluţionată prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi.
Instanţa de apel, supunând judecăţii din nou acelaşi litigiu şi pronunţându-se într-un sens contrar celor decise prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a încălcat excepţia puterii lucrului judecat, cu ignorarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. cu referire la art. 166 C. proc. civ., în condiţiile în care, pretenţiile deduse judecăţii au făcut obiect al verificării jurisdicţionale într-o instanţă anterioară.
2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta reiterează excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Obiectul litigiului constă în imobile care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată, fiind vorba de un imobil naţionalizat în baza art. 1 pct. 3 din Decretul nr. 92/1950 ("hotelurile, cu întreg inventarul lor").
Acţiunea în revendicare a fost promovată în luna noiembrie 2002, după data de 14 februarie 2001, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie" or, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este tocmai legea specială de reparaţie.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii numai în condiţiile şi cu procedura prevăzută de acest act normativ.
Recurenta susţine că prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator pe care a subordonat-o controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, singurele ce pot fi invocate după intrarea în vigoare a legii de reparaţie.
Cum prevederile Legii nr. 10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare în concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată şi art. 1 C. civ.
Prin urmare, întrucât prevederile art. 480 - 481 C. civ. au un caracter general faţă de această Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare bazată pe acest temei, este inadmisibilă după intrarea în vigoare a legii noi de reparaţie, iar soluţia instanţei de apel este lipsit de temei legal întrucât, controlul judecătoresc şi restituirea proprietăţii pot avea loc potrivit procedurilor reglementate de legea nouă, accesul la justiţie fiind permis în condiţiile art. 26 alin. (3), condiţionat de parcurgerea procedurii notificării.
3. Prin ultimul motiv de recurs, recurenta învederează că pe fond, acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun admisă de instanţa de apel este nedovedită, netemeinică şi nelegală.
Potrivit art. 480 C. civ., proprietatea dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele civile si naturale si a dispune de el, adică de a-l înstrăina, iar acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare al acestui drept.
În materia revendicării imobiliare de drept comun, reclamantul are obligaţia să dovedească că este titularul dreptului real de proprietate (art. 1169 C. civ.), dovadă care constituie temeiul juridic al acţiunii în revendicare.
Or, reclamanţii, prin acţiunea lor de revendicare se prevalează de următoarele înscrisuri: certificatul de moştenitor nr. 204 din 24 octombrie 2002, sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, prin care s-a anulat titlul statului prin naţionalizare cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 2005 al localităţii Sfântu Gheorghe, A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de cărămidă, cu etaj si curte, în suprafaţă de 327 mp şi nr. top 1623/4/2/1 terasă în suprafaţă de 270 mp.
Certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate şi nu poate fi opus terţilor cu această semnificaţie şi, pe de altă parte, în raporturile cu terţii, certificatul de moştenitor nu face dovada întinderii drepturilor aflate în patrimoniul defunctului la momentul decesului acestuia.
Acest înscris (în realitate, doar certificat de calitate de moştenitor), este menit să confere apelanţilor doar calitatea de persoane îndreptăţite în accepţiunea Legii nr. 10/2001, iar nu calitatea de proprietar asupra terenurilor revendicate.
Pe de altă parte, recurenta învederează că sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, nu îi este opozabilă, societatea recurentă nefiind parte în acel proces.
Noţiunea de opozabilitate a unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: accepţiunea restrânsă, stricto sensu, când se referă la efectele pe care aceasta le produce faţă de părţile implicate în proces şi o accepţiune largă, lato sensu, când se referă la efectul erga omnes al hotărârii.
Hotărârea judecătorească nu poate crea drepturi şi obligaţii faţă de persoana (fizică sau juridică) necitată în proces, ea nefiind parte în litigiul tranşat şi nici reprezentată.
Pe de altă parte, prin sentinţa menţionată, s-a anulat doar titlul statului fără a se hotărî cu privire la stabilirea dreptului de proprietate al apelanţilor.
Având în vedere cele arătate, recurenta afirmă că în cauză, nu se poate vorbi despre existenţa unui "bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin naţionalizare, apelanţii au pierdut proprietatea în favoarea statului, astfel încât nu aveau calitatea de proprietari la data promovării acţiunii în revendicare de drept comun, condiţie sine qua non pentru admiterea acţiunii, conform prevederilor art. 1169 C. civ.
Dreptul de proprietate al apelanţilor nefiind reconstituit, aceasta nu se poate bucura de garanţiile constituţionale, situaţie care nu poate conduce la admiterea acţiunii.
Contra titlului intimaţilor, recurenta invocă titlul său de proprietate cu privire la imobilele revendicate.
Astfel, acestea au fost naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, iar dreptul de proprietate al statului, dobândit prin naţionalizare, a fost înscris în C.F. nr. 2005 al localităţii Sfântu Gheorghe prin încheierea nr. 2063/1955.
Se arată de către recurentă că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în temeiul art. 20 alin. (2), din Legea nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991, drept ce a fost intabulat în C.F. nr. 2005 Sfântu Gheorghe, astfel că, imobilele revendicate constituie proprietate privată, sens în care invocă şi contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. DCV/4 din 21 aprilie 1999 (39,9%)9 %, în urma căruia societatea pârâtă a devenit integral privatizată.
În consecinţă, apelanţii sunt îndreptăţiţi doar ia măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.
La dobândirea proprietăţii, societate recurentă pretinde că a fost de bună – credinţă, în sensul prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după prima republicare, având în vedere calitatea statului de proprietar tabular la data transmiterii bunurilor. Textul menţionat recunoaşte validitatea actelor juridice, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data privatizării (tempus regit actum), precum şi a principiului stabilităţii raporturilor de proprietate prevăzut la pct. 1 lit. c) din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice, iar din punct de vedere juridic, soluţia se fundamentează pe "principiul validităţii aparenţei în drept" . Prin consacrarea bunei-credinţe, ca o cauză de înlăturare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă a bunului său imobil, să fie preferat cel din urmă.
Or, în cauză nu s-a probat reaua-credinţă a recurentei la dobândirea proprietăţii.
Restituirea în natură a imobilelor în discuţie nu este legal posibilă câtă vreme, pe cale judecătorească, nu au fost desfiinţate actele de privatizare prin care imobilul a fost transmis în proprietatea privată a societăţii recurente.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", iar potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993 "bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social."
În consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun prin comparare de titluri promovată de reclamanţi trebuia respinsă ca neîntemeiată, aceştia având doar calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a arătat.
S-au anexat motivelor de recurs, în copie, următoarele înscrisuri: decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, decizia civilă nr. 7705 din 2 octombrie 2006 a aceleiaşi instanţe, ulterior fiind depuse şi decizia nr. 1 din 28 iulie 2001 emisă de recurentă de respingere a notificării nr. 42/2001, formulată de intimaţi „cu precizarea că procedura administrativă a fost abandonată de reclamanţi în favoarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, acţiune respinsă de ÎCCJ prin decizia nr. 2603 din 9 martie 2006”, precum şi adresa nr. 650 din 10 octombrie 2005 prin care recurenta a transmis notificările intimaţilor nr. 7 din 18 mai 2001 şi nr. 8 din 23 mai 2001 către AVAS Bucureşti.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând, în baza acestora, decizia atacată, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii reclamanţi, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, au formulat notificări către unităţile deţinătoare ale imobilelor ce au aparţinut autoarei lor, prin care au solicitat restituirea în natură a acestora.
Iniţial, imobilul proprietatea autorilor intimaţilor (T.A. şi A.), înscris în CF 2005 colectivă a localităţii Sf. Gheorghe, jud. Covasna, la poziţia A+2, era format din 1440 mp şi casă de cărămidă cu etaj compusă din 16 camere şi dependinţe, reprezentând un singur corp de proprietate, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietara tabulară T.A., preluare intabulată în favoarea Statului prin încheierea notarială nr. 2063/1955.
Ulterior naţionalizării, imobilul a fost dezmembrat în mai multe parcele, parcela în litigiu fiind A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj şi curte în suprafaţă de 327 mp, intabulată în favoarea recurentei prin încheierea nr. 1591/1993 sub nr. B11.
Efectul acestor dezmembrări succesive, în contextul Legii nr. 10/2001, are semnificaţia existenţei mai multor unităţi deţinătoare ale unor părţi din imobil, motiv pentru care intimaţii reclamanţi au procedat la notificarea fiecăreia dintre ele, dar şi a APAPS-ului, filele 17-31 dosar 2452/2001 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe.
Notificarea nr. 5/2001, este cea care a fost adresată recurentei (înregistrată în evidenţele sale sub nr. 289 din 7 mai 2001, astfel cum reclamanţii precizează în conţinutul acesteia), în timp ce recurenta prin decizia nr. 1/28 iulie 2001, analizează notificarea nr. 42/2001 (ce conţinea completarea unei alte notificări, nr. 4/2001, iar nu a celei cu nr. 5), prin care a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a restaurantului R. (actuala denumire a Hotelului T. fiind Hotel R., conform susţinerilor recurentei din întâmpinarea formulată la prima instanţă).
Totodată, prin adresa nr. 650 din 10 octombrie 2005, recurenta înaintează AVAS-ului pentru competentă soluţionare, notificările nr. 7 din 18 mai 2001 şi 8 din 23 mai 2001, prima referitoare la un alt imobil (nr. top. 1623/4/2/3) şi, ambele adresate unor alte entităţi decât recurenta (SC E. SRL şi SC M.Z. SRL), persoane juridice cu care aceasta s-a aflat, în diferite momente, în raporturi contractuale, în timp ce reclamanţii au purtat anterior litigii şi cu acestea.
Înalta Curte apreciază aceste precizări ca fiind necesare pentru a se observa că nu există certitudine cu privire la soluţionarea de către recurentă a notificării formulate de reclamanţi având ca obiect imobilul din prezentul litigiu (CF 2005 colectivă a localităţii Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1, casă cu etaj şi teren de 327 mp), câtă vreme prin decizia nr. 1 din 28 iulie 2001, recurenta se referă la notificarea nr. 42/2001, iar imobilul este identificat generic prin nr. top. 1621/1, CF 2005 Sf. Gheorghe, constatare utilă în dezlegarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare invocată de recurentă şi justificată prin susţinerea priorităţii procedurii Legii nr. 10/2001 (obiect al celui de-al doilea motiv de recurs).
Criticile formulate de recurentă cu referire la greşita soluţionare în apel a excepţiei autorităţii de lucru judecat (şi puterii de lucru judecat, potrivit disocierii recurentei) nu pot fi analizate disociat de cele privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în baza dispoziţiilor dreptului comun, dată fiind hotărârea anterioară în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv, decizia nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare promovată de către reclamanţi, de asemenea, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, acţiune ce a avut un obiect mai larg.
Paralel cu derularea procedurii iniţiate în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat acţiunea în constatarea nulităţii titlului statului la data de 29 mai 2001, acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. 966/2001, declinată în favoarea Judecătoriei Sf. Gheorghe (înregistrată sub nr. 2452/2001) şi admisă prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002 (definitivă prin decizia civilă nr. 121A din 20 iunie 2002 a Tribunalului Covasna şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov).
Prin urmare, constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat a avut loc la o dată ulterioară emiterii deciziei nr. 1 din 28 iulie 2001 de către recurentă, ceea ce echivalează, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, cu recunoaşterea unui „bun” în favoarea reclamanţilor, potrivit înţelesului autonom al acestei noţiuni în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în evaluarea cauzelor prin care se reclamă încălcări ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, chiar dacă s-ar admite că prin menţionata decizie, recurenta a soluţionat notificarea ce privea imobilul din această cauză şi ea a fost comunicată reclamanţilor, iar aceştia nu au atacat-o conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 24 alin. (3), în forma anterioară), având în vedere că la data pronunţării sentinţei civile nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe valorificarea dreptului lor de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu mai era posibilă în procedura Legii nr. 10/2001 (urmare a epuizării termenului de contestare), rezultă că acţiunea în revendicare pe baza dispoziţiilor de drept comun rămâne singurul mijloc procedural eficient şi efectiv pentru a se reclama protejarea dreptului de proprietate, acţiunea de faţă fiind iniţiată la 9 octombrie 2002.
Este real că s-ar putea imputa reclamanţilor neatacarea deciziei emise de recurentă, situaţie în care dacă optau pentru formularea unei acţiuni în justiţie pentru constatarea nevalabilităţii preluării ar fi fost necesar să atace decizia şi să solicite suspendarea soluţionării contestaţiei potrivit dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., ori, dacă această cerere în instanţă ar fi fost formulată anterior emiterii deciziei de către recurentă, ar fi fost util să se solicite unităţii deţinătoare suspendarea procedurii administrative până la pronunţarea unei soluţii irevocabile cu privire la această chestiune (deşi, conform art. 2.8 din H.G. nr. 498/2003 – Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în vigoare la data respectivă, atare competenţă era recunoscută şi unităţilor deţinătoare).
Însă, această culpă a reclamanţilor este anihilată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, ulterioare, prin care reclamanţilor li se recunoaşte un „bun” şi care la acest moment are semnificaţia unei încălcări neîntrerupte a dreptului lor de proprietate, ce nu poate rămâne în afara garanţiilor consacrate prin dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, dispoziţii prevalente faţă de normele dreptului intern, în baza art. 20 alin. (2) rap la art. 11 din Constituţia României.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, excepţie prioritară în ordinea de soluţionare, faţă de cea a autorităţii de lucru judecat, susţinută în prezentul recurs ca primă critică de nelegalitate a deciziei atacate.
În ce priveşte puterea de lucru judecat, ea este atât o prezumţie legală absolută irefragabilă, potrivit art. 1201 C. civ., dar şi excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ., ambele fiind instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi aceea că o soluţie cuprinsă într-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi ea nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Puterea lucrului judecat are o dublă funcţie: pozitivă, în sensul că partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca această instanţă să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului şi o funcţie negativă, care presupune că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.
Pentru a se constata existenţa puterii de lucru judecat, este necesar a se identifica tripla identitate de elemente la care se referă art. 1201 C. civ.: părţi, obiect şi cauză.
Recurenta a susţinut excepţia puterii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală prin care s-au admis recursurile reclamanţilor F.I.O. şi B.E.A.A. şi al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date în cauză, respectiv decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţa civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna şi, în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi.
Instanţa de apel a respins excepţia invocată de pârâtă pentru considerentul că decizia anterioară nu soluţionează fondul cauzei, fiind pronunţată pe calea excepţiei de inadmisibilitate.
În ce priveşte condiţia identităţii de părţi, ea se constată a fi întrunită, atât recurenta cât şi intimaţii cauzei participând (chiar în aceleaşi calităţi procesuale) la judecata finalizată prin decizia menţionată.
Înalta Curte constată însă, contrar celor susţinute de recurentă, că identitatea de obiect nu se verifică.
În sfera noţiunii de obiect se include atât obiectul material (bunul revendicat), cât şi dreptul subiectiv ce poartă asupra obiectului (dreptul de proprietate asupra bunului revendicat).
Obiectul, din punct de vedere material, al acţiunii anterioare, exclude imobilul revendicat în cauza de faţă, CF 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 – casă cu etaj din cărămidă şi teren de 327 mp, astfel cum intimaţii au arătat.
Analizând petitul cererii înregistrate la data de 17 ianuarie 2003 sub nr. 203/2003 pe rolul Tribunalului Covasna, se constată că aceasta a vizat imobilele din aceeaşi CF 2005 Sf. Gheorghe - nr. top. 1621/1/2/I de la A+7, nr. top. 1621/1/2/II de la A+8, nr. top. 1621/1/2/III de la A+9, nr. top. 1621/1/2/IV de la A+10, nr. top. 1621/1/2/V de la A+11, nr. top. 1621/1/2/VI de la A+12, dar şi terenul de la A+15, nr. top. 1623/4/2/3, precum şi terenul de sub A+8 din CF 1494, nr. top. 1623/4/2/4/1.
Or, în prezentul dosar, reclamanţii au revendicat de la pârâtă imobilul din CF 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 – casă din cărămidă şi teren de 327 mp de sub A+3, conform primei dezmembrări, ceea ce nu a făcut obiectul primei judecăţi.
Contrar celor menţionate de recurentă, imobilul cu nr. top 1623/4/2/1 (terasă în suprafaţă de 270 mp) nu a fost obiect al prezentei judecăţi, cererea privind acest imobil fiind respinsă ca inadmisibilă în apel, întrucât a fost formulată pentru prima dată în calea de atac, contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În examinarea excepţiei puterii lucrului judecat este suficient ca unul dintre cele trei elemente să nu fie întrunit, pentru a face excepţia inoperantă.
Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel se cere a fi înlăturat întrucât şi o hotărâre judecătorească pronunţată chiar pe cale de excepţie în urma unei judecăţi contradictorii, cu caracter contencios, se bucură de putere de lucru judecat, putând fi opusă ulterior prin invocarea ambelor sale funcţii, pozitivă şi negativă.
Puterea de lucru judecat este relativă atât timp cât hotărârea nu a rămas irevocabilă (moment la care ea se consolidează), după cum există hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care au doar o putere de lucru judecat relativă, în sensul că ea există atâta vreme cât situaţia avută în vedere la pronunţare rămâne neschimbată, niciuna din cele două ipoteze nefiind întrunite în cauză, pentru a permite instanţei de apel concluzia inexistenţei puterii de lucru judecat (premisa identităţii de obiect, nefiind analizată în apel).
Soluţia curţii de apel, pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ., fiind pronunţată cu corecta identificare a titlului preferabil, precedată de stabilirea semnificaţiei sentinţei civile nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe de constatare a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, dezlegare ce a constituit o îndrumare obligatorie pentru instanţa de rejudecare, stabilită prin decizia de casare nr. 2728 din 27 martie 2007 a Înaltei Curţi.
Prin urmare, se va respinge şi acest ultim motiv de recurs ca nefondat.
Deşi corecte susţinerile recurentei cu privire sarcina probei în acţiunea în revendicare ca şi la forţa probantă a certificatului de calitate de moştenitor depus la dosar de reclamanţi, nu acesta este mijlocul de probă prin care intimaţii şi-au dovedit dreptul de proprietate pretins în cauză.
Intimaţii reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor prin extrasul de carte funciară din care reiese intabularea dreptului de proprietate în favoarea acesteia, şi cum în sistemul de carte funciară intabularea dreptului este constitutivă de drept, conform art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, rezultă că nu erau necesare dovezi suplimentare cu privire la acest aspect.
Pe de altă parte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002) s-a constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat în baza Decretului 92/1950, ceea ce are semnificaţia recunoaşterii cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor dobândit pe cale succesorală de la autoarea lor, T.A., supusă naţionalizării.
În ce priveşte inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti invocată ca apărare de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri, concluzionând că pentru terţi ea are caracterul unei prezumţii relative ce poate fi răsturnată prin proba contrară, intimaţii prevalându-se de acesta ca mijloc de probă.
Pe de altă parte, ea nu este opozabilă recurentei în sensul că nu dă naştere direct la drepturi şi obligaţii în sarcina sa, însă, este opozabilă autorului său cu titlu particular, statul român, de la care recurenta a dobândit dreptul asupra imobilului în litigiu, cu toate însuşirile şi viciile sale.
Din această perspectivă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care recurenta se prevalează în susţinerea dreptului său, având un caracter declarativ, nu poate fi recunoscut ca dovadă a unui drept de proprietate preferabil, dată fiind invalidarea titlului autorului recurentei, al cărui succesor cu titlu particular este.
Buna credinţă a recurentei este lipsită de semnificaţie în materia revendicării imobiliare de drept comun, ea putând fi invocată numai dacă pârâtul opune uzucapiunea scurtă şi în condiţiile în care este unită cu un just titlu (art. 1895 şi urm. C. civ.).
De asemenea, nici statutul recurentei de societate integral privatizată nu prezintă relevanţă, câtă vreme imobilul a fost dobândit de la stat al cărui titlu a fost constatat nevalabil.
Această apărare nu ar fi fost utilă nici în contextul soluţionării cauzei pe baza dispoziţiilor de drept material din Legea nr. 10/2001, întrucât, chiar integral privatizată fiind, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu (ca în speţă), unitatea deţinătoare este obligată la restituirea în natură, conform art. 29 din lege, în forma textului de după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 (ceea ce corespunde art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea legii de dinainte de modificarea prin Legea nr. 247/2005).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va face aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată dovedite de intimaţi pentru această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA Sfântu Gheorghe, împotriva deciziei nr. 66/Ap din 13 iunie 2008 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta pârâtă la 375,33 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1429/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
