ICCJ. Decizia nr. 1925/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1925/2010
Dosar nr. 7348/99/2007
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 136 din 30 ianuarie 2008 a Tribunalul Iaşi s-a respins acţiunea reclamantei C.M. împotriva pârâtei SC T.I. SA Iaşi şi cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de intervenientul C.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Reclamanta C.M. a formulat notificarea nr. 17311 din 18 iunie 2001 înregistrată la Primăria Iaşi, notificare transmisă SC T.I. SA Iaşi înregistrată sub nr. 18223 din 13 noiembrie 2002.
Prin Decizia nr. 45 din 20 noiembrie 2002 pârâta a constatat necompetenţa sa în soluţionarea notificării şi a dispus transmiterea acesteia spre soluţionare către A.P.A.P.S. Bucureşti (în prezent A.V.A.S.).
La data de 25 noiembrie 2002 prin adresa nr. 8710/2002, pârâta a transmis la A.P.A.P.S. Bucureşti notificarea reclamantei îndeplinindu-şi astfel obligaţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr.10/2001, iar prin adresa nr. 87117 din 25 noiembrie 2002 i s-a comunicat şi reclamantei Decizia nr. 45 din 20 noiembrie 2002, decizie ce nu a fost contestată.
Instanţa de fond a constatat, în acest context, că cererile reclamantei formulate în contradictoriu cu SC T.I. SA sunt neîntemeiate întrucât pârâta ca şi societate privatizată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, în baza contractului de vânzare-cumpărare acţiuni IS/11 din 6 martie 2000, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu are competenţa de a emite decizii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, această obligaţie revenind A.V.A.S. Bucureşti.
Astfel dispoziţia legală anterior menţionată prevede următoarele: (1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.
(3) In situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Prin probele administrate în cauză este făcută dovada că pârâta T.I. SA (fostă SC T. SA ) chemată în judecată la data de 29 septembrie 2006 este societate comercială integral privatizată, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 2000.
La data de 20 noiembrie 2002 SC T. SA Iaşi, prin Decizia nr. 45 a constatat în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001 în redactarea textului anterior modificării şi republicării, că A.P.A.P.S. Bucureşti are competenţa de a soluţiona notificarea formulată de reclamanta-apelantă, pe care o transmite, fiind instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Pârâta - intimată a făcut dovada comunicării deciziei reclamantei şi intervenientului, aşa cum rezultă din confirmările de primire (filele 104 - dosar 16430/2006 al Judecătoriei Iaşi).
In cauză nu s-a invocat şi nici dovedit că persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii a contestat Decizia nr. 45/2002.
In cauză este făcută dovada şi nu s-a contestat că reclamanta face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii conform art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Din proprietatea reclamantei preluată abuziv de stat, suprafaţa de 321,75 mp se afla în incinta împrejmuită a SC T. SA Iaşi (SC T.I.) la data efectuării expertizei tehnice ce a avut ca obiectiv identificarea imobilului în litigiu, 17 noiembrie 2004.
Instanţa de prim grad a aplicat corect prevederile legale în materie când a statuat că restituirea în natură nu este posibilă, fiind incidente dispoziţii art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a avut în vedere că obligaţia restituirii în natură este impusă prin art. 21 alin. (1) şi (4) numai unităţilor deţinătoare definite prin lege, în condiţiile expres menţionate, cu excepţiile limitativ prevăzute, pentru „unităţi" la care Statul este acţionar sau asociat majoritar şi respectiv unitate administrativ teritorială.
Pârâta-intimată nu face parte din categoria unităţilor deţinătoare cărora le revine obligaţia restituirii în natură, dar nici a celor ce fac propuneri pentru acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII şi a Legii nr. 10/2001, modificată şi completată la data investirii instanţei cu prezenta cerere.
Măsuri reparatorii numai în echivalent se acordă conform art. 18 din Legea nr. 10/2001, când imobilul nu există la data intrării în vigoare a legii, a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale ori prin condiţia impusă persoanei îndreptăţite de a fi asociat la persoana juridică deţinătoare a imobilelor şi activelor la data preluării.
Acordarea de despăgubiri este expres prevăzută de lege şi pentru o altă categorie de imobile ce nu sunt deţinute de „stat,, sau unitatea administrativ - teritorială la data soluţionării notificării şi anume celor ce sunt evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.
Legea nu distinge, dacă preluarea a avut loc cu titlu sau fără titlu, a legalităţii privatizării fiind impusă numai condiţia ca societatea comercială privatizată să nu fie inclusă în categoria enumerată în art. 21 alin. (1) şi (2) pe care intimata - pârâtă o îndeplineşte. Mai mult, la data adoptării Legii nr. 10/2001, SC T.I. SA era societate privatizată, la care statul nu era asociat sau acţionat majoritar.
In consecinţă, instanţa de apel a reţinut că intimata nu are obligaţia restituirii în natură a suprafeţei de teren deţinută din fosta proprietate a reclamantei-recurente, oricare ar fi destinaţia acesteia, a soluţionării pe fond a notificării şi nici a cererii accesorii constând în mutarea gardului.
Prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se prevăd numai despăgubiri ca măsură reparatorie unică, norma fiind imperativă, prin redactarea:
Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Obligaţia de a propune măsura reparatorie în echivalent revine instituţiei publice care a efectuat privatizarea şi nu intimatei societate comercială privatizată [art. 29 alin. (3)] cu aplicare corespunzătoare a art. 26 alin. (1) din lege.
Relevant în cauză este că prin Decizia nr. 45/2002 intimata a transmis instituţiei publice ce a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. Bucureşti, în prezent A.V.A.S. notificarea şi documentaţia spre competentă soluţionare.
Recurenţii nu au contestat Decizia la instanţa de judecată, care produce efecte juridice.
Astfel, s-a investit instituţia ce a efectuat privatizarea cu soluţionarea notificării pe fond, a fost declanşată procedura administrativă pentru propunerea şi acordarea despăgubirilor, ce este în curs de desfăşurare, aşa cum s-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar.
In consecinţă, prin înaintarea notificării şi documentaţiei autorităţii administrative competentă în a propune despăgubirile, a încetat orice obligaţie pentru pârâta-intimată, care nu are obligaţia soluţionării pe fond.
Durata procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor nu naşte pentru reclamanta-recurentă un nou drept la măsuri reparatorii, în modalitatea restituirii în natură.
In acelaşi sens nici nu o repune în termen pentru o altă măsură reparatorie decât aceea prevăzută expres de lege.
Pe fondul cauzei, prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii tribunalul a constatat că C.M. este îndreptăţită la despăgubiri şi nu la restituirea în natură a terenului aflat în patrimoniul SC T.I. SA.
Soluţia dată în acţiune o impune şi pe aceea din cererea de intervenţie şi capetele accesorii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.M. si C.G. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărâri instanţei de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care imobilul din litigiu a fost preluat abuziv fără să fie prevăzut în decretul de expropriere.
Recurenţii învederează că hotărârile sunt nu numai nelegale dar şi lovite de nulitate, întrucât instanţele, nu s-au pronunţat asupra a două capete de cerere şi nici nu au avut în vedere că Decizia nr. 45/2002 nu i-a fost comunicată.
Se mai arată că legiuitorul a prevăzut o situaţie specială a imobilelor preluate fără titlu şi a stabilit reguli obligatorii de restituire în natură în starea în care se află indiferent în posesia cui se află.
Recurenţii susţin că pârâta în mod nelegal a îngrădit terenul lor liber solicitând astfel restituirea lui cu atât mai mult cu cât porţiunea de 321,75 mp este însăşi calea de acces ce face legătura cu restul terenului de 1.400 mp ce le-a fost restituit.
S-a mai arătat că întregul teren a format un singur corp de 581,75 mp.
Recurenţii mai susţin că nu au avut dreptul la un proces echitabil, şi că renunţarea la judecată este rezultatul unei constrângeri morale.
Examinând hotărârea prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Faţă de motivele de apel invocate, de obiectul dedus judecăţii instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum appelatum.
Astfel prin acţiunea principală şi apoi precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC T.I. SA Iaşi la emiterea deciziei de restituire în natură a suprafeţei de 321,75 mp aflat în incinta unităţii, precum şi obligarea acestei pârâte de a muta gardul ce împrejmuieşte terenul.
Cum pârâta este o societate privatizată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de emitere a dispoziţiei de restituire în natură a terenului solicitat de reclamantă revine ca atare A.V.A.S. Bucureşti.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, pârâta prin adresa nr. 8710/2002 a transmis instituţiei sus evocate A.V.A.S., notificarea reclamantei.
Prin Decizia nr. 45 din 20 noiembrie 2002 emisă de SC T. SA Iaşi - actualmente SC T.I.I. s-a dispus comunicarea notificării reclamantei cu toate actele anexe către A.P.A.P.S. Bucureşti în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001 (fila 30 dosar nr. 7348 /99/2007 a Tribunalului Iaşi).
Această decizie a fost comunicată reclamantei şi intervenientului C.G. cu confirmare de primire filele 32-33.
Decizia nr. 45 din 20 noiembrie 2002 nu face obiect al prezentului litigiu, motiv pentru care nu a putut fi examinată susţinerea reclamantei legată de necomunicarea ei.
Cum această decizie nu face obiectul prezentului litigiu, şi cum de altfel a rezultat că această decizie nu a fost contestată de reclamanţii, instanţele de apel şi cea de fond nu au putut extinde analizarea cauzei şi asupra acesteia.
Dacă s-ar fi examinat şi susţinerile reclamantei legate de această decizie s-ar fi adus atingere principiului disponibilităţii. Or, potrivit acestui principiu şi dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., instanţa poate examina cauza numai în limitele investirii sale, şi asupra a ceea ce s-a cerut.
Cum, obiectul acţiunii îl vizează obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a suprafeţei de 326,75 mp, sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, pârâta nefiind competentă a emite astfel de dispoziţie în condiţiile în care privatizarea ei s-a produs anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, nici unul din motivele invocate de recurenţii, nu este fondat, şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.M. şi C.G. împotriva decizie nr. 114 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1999/2010. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 1838/2010. Civil → |
|---|
