ICCJ. Decizia nr. 1838/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1838/2010
Dosar nr. 82/1/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 decembrie 1998 la Tribunalul Bucureşti reclamanta C.F. a chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului de expropriere de către stat prin Decretul nr. 214/1948 a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 cu consecinţa obligării pârâtei de a-i restitui imobilul.
In motivarea acţiunii, încadrată în drept iniţial pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., apoi şi pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut tatălui său (C.I., decedat în anul 1970), dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1943, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat sub nr. 6019 din 7 iunie 1943.
Prin Decretul nr. 214 din 26 august 1948 pentru declararea de utilitate publică şi exproprierea unor bunuri care au servit şi servesc funcţionării căminelor şi cantinelor studenţeşti, imobilul a fost expropriat în favoarea statului pentru a fi folosit de Ministerul învăţământului Public în scopul funcţionării unui cămin studenţesc.
In realitate exproprierea nu s-a făcut în scop de utilitate publică şi oricum era contrară art. 8 din Constituţia de la acea dată, care garanta proprietatea particulară şi dreptul de moştenire ca şi art. 480-481 C. civ. întrucât s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri. Mai mult, potrivit art. 4 din Decretul nr. 214/1948 orice opoziţie la aducerea la îndeplinire a prevederilor decretului era considerată infracţiune şi se pedepsea cu 5-10 ani muncă silnică şi confiscarea averii.
Până în anul 1965 imobilul a fost folosit de Institutul de Arhitectură Bucureşti ca şi cămin pentru studenţi, dată după care a fost transferat în patrimoniul pârâtei, societate cu capital de stat care îl foloseşte pentru birouri.
Privatizarea pârâtei prin cumpărare de acţiuni (contr. nr. 49 din 20 februarie 1995 încheiat cu FPS; contr. nr. 186 din 20 februarie 1995 încheiat cu FPS IV Muntenia) nu are relevanţă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei în calitate de succesoare a tatălui său, calitate dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 26/1971 emis de fostul Notariat de stat al sectorului IV Bucureşti, această privatizare fiind o operaţiune ce nu îi este opozabilă.
Privatizarea pârâtei nu înseamnă un nou transfer de proprietate deoarece este vorba de aceeaşi persoană juridică, vânzarea acţiunilor deţinute de stat neoperând vreo transmisiune a dreptului de proprietate către noii acţionari (imobilul a rămas tot în administrarea C.C.C.F.).
Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 4311 din 29 noiembrie 2002,care a admis recursul declarat de reclamanta C.F. şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti pentru rejudecare reţinând că pricina trebuia să fie judecată în contradictoriu cu statul, care a dispus exproprierea. Cu ocazia rejudecării, la instanţa de fond reclamanta a cerut introducerea în cauză în calitate de pârâţi, ca reprezentanţi ai statului, conform deciziei de casare, a Municipiului Bucureşti - C.G.M.B. prin Primarul General şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, în subsidiar obligarea la plata de despăgubiri băneşti.
In al doilea ciclu procesual Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea prin sentinţa nr. 332/2004, iar apelul reclamantei a fost respins prin Decizia nr. 2138/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin Decizia nr. 9031 din 8 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 2138 A din 11 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare. Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că instanţele trebuiau să compare cele două titluri, al reclamantei şi al pârâtei şi să decidă care este preferabil. In speţă a fost examinat numai titlul statului din perspectiva criticilor formulate de reclamantă, fără a fi analizat titlul reclamantei şi fără ca analiza să se fi efectuat din autor în autor. Mai mult, criticile aduse de reclamantă titlului invocat de stat nu au fost examinate în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei, instanţa de apel făcând trimitere fie la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ce nu erau incidente în cauză, fie în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, act normativ intrat în vigoare ulterior sesizării instanţei. In acest context s-a reţinut că instanţa de apel nu a examinat în ce măsură Decretul nr. 214/1948 şi deciziunea nr. 229.332/1948 a Ministerului învăţământului Public erau în acord cu prevederile art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 cel puţin sub aspectul despăgubirii echitabile ce se cuvenea proprietarului deposedat cât timp nici în cuprinsul decretului şi nici al deciziunii nu se face vreo menţiune cu privire la despăgubirea cuvenită acestuia iar art. 14 din decret paraliza orice acţiune a proprietarului expropriat pentru valorificarea dreptului său de proprietate prin calificarea acesteia ca infracţiune. Din această perspectivă s-a reţinut că instanţa de apel a ajuns la o concluzie greşită potrivit căreia sarcina probei privind neacordarea despăgubirilor este greşită şi contrazisă de conţinutul Decretului nr. 214/1948 şi al Deciziunii nr. 229.332/1948. In acelaşi context se încadrează şi reproşul făcut reclamantei, respectiv autorului ei că nu s-a contestat măsura exproprierii la momentul respectiv. In fine, deşi s-a respins acţiunea în ceea ce priveşte ambele capete de cerere formulate, pentru capătul de cerere subsidiar instanţa de apel a invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, deşi acest temei juridic nu era aplicabil, litigiul fiind pornit anterior intrării în vigoare a acestei legi. In acest context instanţa trebuia să examineze potrivit dreptului comun în ce măsură o acţiune reală cum este acţiunea în revendicare poate fi transformată într-o acţiune în despăgubiri, deci o acţiune personală, respectiv condiţiile de exercitare a ei.
In rejudecare, prin Decizia nr. 675 A din 23 septembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamanţilor V.V.G., V.M., M.A. şi M.V. (moştenitorii reclamantei defuncte C.F.) împotriva sentinţei civile nr. 332/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC C.C.C.F. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL. A schimbat sentinţa în sensul că a admis cererea astfel cum a fost precizată şi restrânsă. A constatat nulitatea măsurii exproprierii imobilului în litigiu, dispusă prin Decretul nr. 214/1948. A obligat pe pârâta SC C.C.C.F. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti sector 2.
A obligat intimaţii la 1925 lei cheltuieli de judecată către apelanţi.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că urmare decesului reclamantei au fost introduşi în cauză în calitate de succesori V.V.G., V.M., M.A. şi V.M., care au restrâns cadrul procesual în sensul că au renunţat la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti precum şi la judecarea cererii subsidiare de obligare a acestui pârât şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului. S-a mai reţinut că din probatoriul administrat a rezultat că Ministerul Economiei şi Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român nu deţine dovezi în sensul că pentru imobilul revendicat au fost plătite despăgubiri ca urmare a exproprierii dispuse prin Deciziunea Ministerului învăţământului Public nr. 229332 din 23 septembrie 1948 dată în aplicarea Decretului nr. 214/1948.
Prin urmare Decizia şi decretul de expropriere contraveneau dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Constituţia de la 1948 întrucât preluarea bunului de către stat s-a făcut fără plata unei despăgubiri echitabile, astfel că măsura exproprierii imobilului în litigiu este lovită de nulitate absolută.
Comparând titlurile de proprietate exhibate de părţi instanţa a reţinut că reclamanţii îşi întemeiază acţiunea pe actul de vânzare-cumpărare din 14 aprilie 1943 transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat sub nr. 6019 din 7 iunie 1943 ce a aparţinut defunctului C.I., în vreme ce intimata-pârâtă SC C.C.C.F. SA a arătat că deţine imobilul în condiţiile Decretului nr. 409/1955, al Dispoziţiei nr. 62/3869 din 3 aprilie 1987, în temeiul Legii nr. 15/1990 (art. 20) şi ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 209/1995 şi nr. 49/1995 încheiate cu Fondul Proprietăţii de Stat şi cu Fondul Proprietăţii Private. In aceste condiţii titlul de proprietate al autorului apelanţilor-reclamanţi este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi şi a fost transcris în registrul de transcripţiuni al fostului Tribunal Ilfov la 7 iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se întemeiază la origine pe Decretul de expropriere nr. 214/1948.
Faţă de constatarea nulităţii măsurii de expropriere dispuse în temeiul acestui act normativ instanţa a reţinut că titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar şi a dat preferinţă titlului reclamanţilor, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâta SC C.C.C.F. SA să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul.
In raport de restrângerea cadrului procesual în sensul că reclamanţii au renunţat la judecarea capătului de cerere subsidiar instanţa a apreciat că nu se mai impune a se analiza admisibilitatea şi condiţiile de exercitare a cererii de transformare a unei acţiuni reale într-una personală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs: pârâta SC C.C.C.F. SA, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
SC C.C.C.F. SA îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată pentru că potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „In apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi" . Prin renunţarea la judecarea cererii subsidiare de obligare a SC C.C.C.F. SA şi Ministerului Finanţelor Publice la plata de despăgubiri şi renunţarea la judecata faţă de Municipiul Bucureşti s-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată şi părţile. Dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. reţinute de instanţă nu sunt aplicabile întrucât privesc „Procedura înaintea primei instanţe", iar renunţarea s-a realizat în apel, iar apelanţii nu au renunţat la judecată, ci şi-au restrâns obiectul cererii.
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ. . Reclamanţii nu au solicitat instanţei anularea actelor de proprietate ale pârâtei, nu au dovedit reaua-credinţă a intimaţilor la cumpărarea imobilului, ca atare, nefiind desfiinţat titlul SC C.C.C.F. SA acţiunea în revendicare era paralizată.
Hotărârea este dată cu încălcarea legii întrucât nu a avut în vedere că pârâta este dobânditor de bună credinţă. In conflictul de interese legitime ale fostului proprietar şi ale dobânditorului de bună-credinţă practica şi doctrina au preferat subdobânditorul. Prezumţia de bună credinţă a SC C.C.C.F. Bucureşti nu a fost răsturnată. Jurisprudenţa CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bunăcredinţă este protejat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pe considerentul că „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta procedura responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri" .
Hotărârea este nelegală şi deoarece cenzura realizată de instanţă asupra legalităţii exproprierii în raport de prevederile constituţionale s-a realizat în temeiul Legii nr. 213/1998, fără a ţine seama de principiul neretroactivităţii legii,a principiului ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi a principiului validităţii aparenţei în drept.
Ministerul Economiei şi Finanţelor îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere prin care solicitau plata de despăgubiri în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar pe capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, nu se poate reţine o culpă procesuală în sarcina sa pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. In acest sens, arată recurentul, au fost încălcate dispoziţiile art. 276 şi art. 277 C. proc. civ.
Municipiul Bucureşti Primarul General îşi întemeiază criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Consideră Decizia pronunţată dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., fiind greşit obligaţi la plata cheltuielilor de judecată deoarece acţiunea a fost admisă doar în contradictoriu cu SC C.C.C.F. SA. Reclamanţii au restrâns cadrul procesual în apel în sensul că au renunţat la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti şi la judecarea cererii subsidiare de obligare a acestuia şi de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri.
I. Recursurile pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi al Ministerului Finanţelor Publice vor fi admise pentru următoarele considerente.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Principiile care guvernează acest articol sunt culpa procesuală şi unicitatea procesului civil, care impun ca în conţinutul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele.
Articolul enunţat presupune dovedirea culpei procesuale, cerinţă neîndeplinită în cauză.
Aceasta deoarece din analiza lucrărilor dosarului (filele 66 şi 79 dosar nr. 43580/1/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) rezultă că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului revendicat.
Aşa fiind, în raport de poziţia reclamanţilor, constatată de instanţa de apel în considerente, nu se poate reţine culpa procesuală în sarcina pârâţilor, recursul acestora se vădeşte a fi fondat şi pe cale de consecinţă va fi admis, înlăturându-se din dispozitiv obligaţia pârâţilor de a plăti cheltuielile de judecată către apelanţi.
II. Recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA va fi respins pentru următoarele considerente.
Pârâta SC C.C.C.F. SA critică Decizia pentru că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ. în sensul că reclamanţii nu au solicitat anularea actelor sale de proprietate, nu au dovedit reaua sa credinţă la cumpărarea imobilului şi, nefiind desfiinţat titlul său, reclamanţii nu aveau deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Printr-o altă critică pârâta arată că fiind dobânditor de bună credinţă drepturile sale sunt protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar cenzura instanţei a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 213/1998, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Având în vedere acest temei juridic şi îndrumările deciziei nr. 9031 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în mod corect s-a făcut compararea titlurilor reclamanţilor şi pârâtei SC C.C.C.F. SA S-a reţinut că titlul de proprietate al autorului reclamanţilor este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi şi a fost transcris în registrul de transcripţiuni al fostului Tribunal Ilfov la 7 iunie 1943, în vreme ce titlul pârâtei se întemeiază pe Decretul de expropriere nr. 214/1948. Or, constatându-se nulitatea măsurii de expropriere dispusă în temeiul acestui act normativ, pe cale de consecinţă titlul de proprietate al pârâtei provine de la un neproprietar şi în mod corect s-a dat preferinţă titlului reclamanţilor. In acest context nu era necesară solicitarea anulării actelor de proprietate ale pârâtei şi să se dovedească reaua sa credinţă la cumpărarea imobilului, situaţie în care nu poate fi primită susţinerea că reclamanţii nu aveau deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Temeiul juridic al acţiunii fiind art. 480-481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că nu poate fi primită nici critica prin care se susţine că instanţa a încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Acţiunea fiind introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă dispoziţiilor dreptului comun privind soluţionarea acţiunilor în revendicare, pe care s-au întemeiat reclamanţii şi este lipsită de relevanţă buna credinţă sau reaua-credinţă în deţinerea bunului, pe care pârâta SC C.C.C.F. SA o invoca in recurs.
In concluzie, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 675 A din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează în parte decizie în sensul că înlătură obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
Respinge recursul pârâtei SC C.C.C.F. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1925/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1831/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
