ICCJ. Decizia nr. 1938/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1938/2010
Dosar nr. 13288/3/2008
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 16 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.A.C. în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că petentul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 556,60 mp şi construcţie edificată pe acest teren.
Ulterior însă prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 1981 autentificat de notariatul de Stat al sectorului 2, contestatorul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului „construcţie” peste care urmează să se execute ateliere şi laboratoare.
Prin urmare, contestatorul nefăcând dovada unei preluări abuzive a construcţiei pentru care deja a încasat un preţ, pretenţiile acestuia sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul R.A.C. iar prin Decizia civile nr. 32 din 16 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iunie 1971, petentul R.C. a devenit proprietarul imobilului compus din teren în suprafaţă de 557,60 mp şi construcţie aflată pe acesta.
Vânzarea în totalitate a construcţiei aflată pe teren a determinat şi aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 cu consecinţa dobândirii numai a folosinţei terenului de către dobânditorul construcţiei.
Ipoteza propusă de petent nu poate fi reţinută, întrucât dacă ar fi vândut numai o parte din construcţii, terenul în suprafaţă totală de 557,60 nu ar mai fi supus rigorilor Legii nr. 58/1974 şi ar fi rămas proprietar pe terenul aferent construcţiei ce se pretinde a nu fi fost vândută.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că demolarea nu s-ar fi făcut de chiar petent, că statul ar fi dispus în mod abuziv demolarea unei părţi din construcţie, iar terenul ar fi rămas în continuare petentului pentru a-l înstrăina ulterior altei persoane.
Constatând că petentul nu a făcut dovada demolării abuzive a construcţiei ce a aparţinut petentului, în mod legal pretenţiile acestuia au fost respinse. În ceea ce priveşte critica privind lipsa de interes a A.C.R. s-a constatat că intervenientul A.C.R. a formulat o intervenţie accesorie, astfel încât acesta are posibilitatea în temeiul art. 49 alin. (1) C. proc. civ. să sprijine interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia.
Faţă de împrejurarea că partea în favoarea căreia a intervenit nu s-a opus nu se poate susţine excepţia lipsei de interes.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.A.C. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă schimbarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel se susţine că instanţa de apel şi cea de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează o singură construcţie pentru care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent.
Ceea ce a înstrăinat este doar „subsolul din beton armat aceasta fiind o construcţie pentru care urmează să se execute ateliere şi laboratoare.
Or, susţine recurentul măsurile reparatorii sunt solicitate pentru construcţia - locuinţă, pe care nu a înstrăinat-o niciodată dar care a fost demolată abuziv de autorităţile administrativ locale pentru a-şi justifica măsuri total abuzive de trecere în proprietatea statului a terenului pe care se află locuinţa în cauză.
O altă critică vizează greşita respingere a excepţiei lipsei de interes a intervenientului A.C.R.
Se mai învederează că dovada demolării abuzive a construcţiei - locuinţă, rezultă din înscrisurile de la filele 144 - 146, 148 şi 149.
În aceeaşi idee, recurentul arată că la 3 februarie 2005 când A.C.R. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, nu mai era proprietar al construcţiei „subsol din beton armat” comparată în baza contractului de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 1981, acesta fiind demolat, dar intervenientul era proprietarul terenului de 557,60 mp în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2 martie 1995, certificat însă anulat prin Decizia civilă nr. 1200 din 22 august 2008, situaţie în care acest intervenient nu mai poate justifica nici un interes.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele.
Notificarea reclamantului vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 371,05 mp situat în Basarabi, sector 2, prin restituirea lui în natură precum şi măsuri reparatorii pentru terenul de 186,55 mp situat la aceeaşi adresă şi trecut în proprietatea Statului la 7 aprilie 1981 precum şi pentru construcţia demolată în mod abuziv.
Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale iar prin Decizia civilă nr. 719 din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, reţinându-se că imobilul construcţie preluat în mod abuziv face obiectul legii de reparaţie.
Ca atare în rejudecare instanţele aveau obligaţia de a ţine seama de statuările sus menţionate, de a dispune administrarea tuturor probelor necesare utile şi pertinente pentru aflarea adevărului obiectiv legat de situaţia juridică a imobilului construcţie, cu privire la care reclamantul susţine preluarea ei abuzivă şi demolarea ei în anul 1981.
Această situaţie legată de demolarea construcţiei în 1998 nu a fost clarificată de instanţa de apel, deşi acest aspect este evidenţiat în motivele de apel formulate de reclamant.
În aceeaşi idee şi în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., se impunea examinarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat la 7 aprilie 1981 (filele 28 - 29 Dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 13288/3/2008 precum şi procesul verbal încheiat la 31 decembrie 1990 fila 27 din acelaşi dosar, ce vizează faptul că obiect al vânzării din 1981 l-a constituit subsolul din beton armat).
Cum aspectele legate de fondul cauzei, de situaţia efectivă a construcţiilor pentru care reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au fost analizate, sunt incidente dispoziţiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmând a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul R.A.C., împotriva Deciziei nr. 32 din 16 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1935/2010. Civil-. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1940/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
