ICCJ. Decizia nr. 2004/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2004/2010
Dosar nr. 3509/87/2007
Şedinţa publică de la 24 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul B.M. a solicitat în contradictoriu cu P.M. Alexandria, P.J. Teleorman şi S.R. prin M.F.P., desfiinţarea dispoziţiei nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de primar şi obligarea acestuia să emită o nouă dispoziţie prin care să fie stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru Fabrica de mezeluri A.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că a cumpărat Fabrica de Mezeluri din A. de la fostul proprietar P.E., preluând toate obligaţiile fiscale ale acestuia. La 21 mai 1949 fabrica a fost confiscată, la acel moment contestatorul fiind adevăratul proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 21 iulie 2008, Tribunalul Teleorman a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de S.R. şi, din oficiu, a pârâtei P.J. Teleorman; s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de B.M.N. împotriva dispoziţiei nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de P.M. Alexandria; s-a respins contestaţia formulată împotriva pârâţilor S.R. şi P.J. Teleorman, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că unitatea deţinătoare nu ar fi fost identificată, astfel încât, S.R. prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă.
Unitatea administrativ-teritorială este P. Alexandria care a emis dispoziţia în urma notificării, iar P.J. Teleorman, prin instituţia prefectului, nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada că a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul Fabrica de Mezeluri A. şi a utilajelor acesteia, cu proprietarul P.E., astfel încât, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile nr. 89 din 21 iulie 2008, a declarat apel contestatorul B.M.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:
- În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că el nu a făcut dovada că a cumpărat Fabrica de Mezeluri A. şi utilajele acesteia de la P.E., atâta timp cât Fabrica de Mezeluri A. în cont propriu en gros a existat şi a fost de la bun început înmatriculată în registrul comerţului pe numele său;
- Nu au fost analizate în totalitate înscrisurile depuse la dosar;
- A făcut dovada calităţii sale de proprietar şi, în acelaşi timp, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001;
- În cauză, nu se putea reţine existenţa unei alte firme cu denumire aproape identică pe numele I.V. sau P.E., pentru că aceştia au înstrăinat fabrica şi utilajele, cu acelaşi obiect de activitate şi cu sediul la aceeaşi adresă cu firma contestatorului;
- La 21 mai 1949, Societatea C. a preluat de la contestator utilajele, maşinile, obiectele de inventar şi toate bunurile firmei, inclusiv pe cele personale, iar pentru această confiscare, i se cuvin măsuri reparatorii;
- Instanţa nu a dat dovadă de rol activ pentru obţinerea relaţiilor, în scopul completării probelor de la dosar, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
Apelul a fost respins, ca nefundat, prin decizia 330 din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că apelantul-reclamant nu a făcut dovada că la momentul preluării bunului, era proprietarul imobilului în care îşi avea sediul societatea comercială Fabrica de Mezeluri A. în cont propriu en gros şi nici faptul că această societate ar fi fost proprietara aceluiaşi imobil, situat în Alexandria şi a altor active, la data preluării acestora în mod abuziv.
De asemenea, nu a rezultat din probele administrate, că apelantul ar fi cumpărat imobilul în discuţie de la foştii proprietari, I.V. sau P.E. şi nici utilajele şi celelalte obiecte de inventar.
Pentru utilaje şi obiecte de inventar există numai un contract de închiriere încheiat în anul 1944, acesta neconstituind un drept de proprietate în favoarea contestatorului.
S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”, precum şi ale art. 6.2 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care statuează că art. 6 alin. (2) din aceeaşi lege, vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Or, consecinţele trase din aceste norme au fost acelea că: - se referă la acele bunuri ce se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar;- pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsuri reparatorii, ci şi măsura restituirii în natură;- bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic (aceasta fiind semnificaţia sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite .. sau distruse”), sau să nu fi fost casate;- incidenţa beneficiului legii se apreciază în funcţie de data naşterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv, data intrării în vigoare a legii (deci, este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unităţii deţinătoare la data intrării în vigoare a legii şi, totodată, este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeaşi dată, respectiv, să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001).
S-a concluzionat totodată, că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 are în vedere categoria imobilelor prin destinaţie aşa cum este definită de art. 468 alin. (1) C. civ., text care presupune îndeplinirea a cel puţin două condiţii cumulative, şi anume: să existe raport de accesorialitate (de afectare) între asemenea bunuri şi imobilul prin natura lui, la care ele servesc; iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.
Odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului prin natura lui, se prezumă că instalaţiile şi utilajele, adică imobile prin destinaţie prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au aparţinut aceluiaşi proprietar.
În cauză însă, apelantul-contestator nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului prin natura lui şi, deci, nici dreptul de proprietate asupra instalaţiilor şi utilajelor (imobile prin destinaţie) ci, dimpotrivă, s-a dovedit numai faptul că apelantul-contestator a folosit aceste instalaţii şi utilaje în baza unui contract de închiriere, pe o perioadă limitată de un an de zile.
Or, îndeplinirea condiţiei pozitive ca bunurile mobile să existe la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie dovedită de către contestator, conform regulii generale prevăzute de art. 1169 C. civ., iar o astfel de dovadă nu s-a administrat de către apelant.
Cu înscrisurile depuse la dosar, apelantul-contestator nu face dovada calităţii de proprietar a imobilului prin natura lui şi a utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat, astfel încât, nu are nici calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, simpla menţiune de „proprietar” din procesul-verbal de preluare din anul 1949 nu suplineşte inexistenţa actelor doveditoare de proprietate pentru imobilul prin natura lui şi pentru utilajele şi instalaţiile aferente.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-contestator, care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a apreciat greşit că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar asupra instalaţiilor şi utilajelor (imobile prin destinaţie) şi că, dimpotrivă, s-a dovedit doar faptul că apelantul-contestator ar fi deţinut utilajele şi instalaţiile în baza unui contract de închiriere.
În acest sens s-a făcut referire la înscrisurile din care rezultă că la 24 noiembrie 1994, la Camera de Comerţ şi Industrie Turnu - Măgurele a fost înmatriculată Fabrica de Mezeluri A. pe numele lui B.N. şi că ulterior, la 31 noiembrie 1944 s-a realizat între acesta şi numitul E.P. un contract de închiriere cu toate accesoriile specificate în inventarul anexat.
La sfârşitul anului 1945 toate utilajele care aparţinuseră lui P.E. au trecut în proprietatea recurentului, de la care au fost preluate apoi de SC C., astfel încât, fiind vorba de o confiscare, se cuvin măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.
- Instanţa de apel greşeşte atunci când condiţionează calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului de demonstrarea dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului.
Aceasta, întrucât obiectul notificării nu l-a reprezentat imobilul, ci fabrica înţeleasă ca totalitatea utilajelor folosite pentru producerea de bunuri, nefiind obligatoriu ca imobilul în care a funcţionat aceasta să fie proprietatea fabricii.
Pentru a se face dovada că utilajele există, ar fi trebuit ca recurentul „să fi avut drept de urmărire asupra acestora”, având în vedere refuzul autorităţilor în a-l sprijini pentru obţinerea actelor necesare.
- Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare (iar în speţă nu există notificări formulate de alţi prezumtivi deţinători), persoana menţionată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine bunurile revendicate sub nume de proprietar.
Criticile recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în măsura în care se invocă nesocotirea unor dispoziţii de drept material (ale Legii nr. 10/2001).
Examinând, cu această precizare, recursul dedus judecăţii, se constată caracterul nefondat al acestuia, potrivit următoarelor considerente:
- Aprecierile recurentului vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanţă, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competenţa instanţelor fondului), şi deci, nu control de legalitate (singurul care poate fi realizat de către instanţa de recurs).
- Susţinerea că instanţa a impus în mod greşit condiţia existenţei calităţii de proprietar asupra imobilului pentru a se recunoaşte aceea de persoană îndreptăţită asupra utilajelor care funcţionau în acel imobil, este corectă, dar nu este suficientă prin ea însăşi, să atragă consecinţa caracterului întemeiat al pretenţiilor reclamantului şi deci, al nelegalităţii deciziei recurate.
Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
Din textul de lege rezultă că funcţionează o prezumţie în sensul că instalaţiile şi utilajele „preluate odată cu imobilul” aparţin proprietarului acestuia.
Faţă de caracterul prezumţiei însă, care este unul relativ câtă vreme nu rezultă contrariul [(respectiv, caracterul absolut, în sensul art. 1202 alin. (2) C. civ.)], înseamnă că aceasta poate fi răsturnată şi se poate demonstra că proprietatea instalaţiilor şi utilajelor a aparţinut altei persoane decât proprietarul imobilului.
În sensul aceleiaşi interpretări a dispoziţiei art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vin şi Normele metodologice, conform cărora „odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar” (art. 6.2 din H.G. nr. 205/2007).
Dar, chiar în condiţiile dovedirii, astfel cum pretinde recurentul, a dreptului de proprietate asupra utilajelor şi instalaţiilor, acesta încă mai trebuia să dovedească îndeplinirea unei condiţii impuse de norma legală, aceea a existenţei, în materialitatea lor, a respectivelor bunuri.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiţiei pozitive, a existenţei bunurilor mobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului conform căreia ar fi trebuit să aibă prerogativa „urmăririi bunurilor” pentru a face dovada existenţei lor nu are fundament juridic şi nu poate conduce la răsturnarea sarcinii probaţiunii care incumbă celui care formulează o pretenţie în justiţie. (onus probandi incumbit actori).
Rezultă că instanţa de apel a făcut, din acest punct de vedere o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., criticile recurentului fiind nefondate.
În consecinţă, faţă de elementele de fapt reieşite, concluzia instanţelor de fond în legătură cu nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului la măsuri reparatorii s-a bazat pe o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.M.N. şi continuat de moştenitorii B.I., B.M., B.G. împotriva deciziei nr. 330 din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1996/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2006/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
