ICCJ. Decizia nr. 1996/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1996/2010
Dosar nr. 3343/62/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, secţia civilă, la 13 mai 2008, reclamantele B.A.I. şi K.I.M. au chemat în judecată pe pârâţii S.R., prin M. Braşov, G.G., L.M., C.A. şi M.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului S.R. asupra imobilului situat în Braşov, Str. Iuliu Maniu, înscris în CF nr. 3890 Braşov, să se compare titlurile de proprietate ale părţilor asupra imobilului şi să se constate că titlul lor este preferabil faţă de titlul pârâţilor.
S-a solicitat, totodată, obligarea părţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat la adresa menţionată, revenirea la situaţia anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari tabulari şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 338/ S pronunţată la 14 noiembrie 2008, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamante astfel cum a fost precizată, obligându-le pe acestea la 1500 lei cheltuieli de judecată către pârâta G.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, s-a considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480 – art. 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.
S-a reţinut că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut ci reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul său efectiv.
S-a considerat că procedura obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001, de care reclamantele nu au uzat, nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi nici prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca netemeinică şi nelegală pentru încălcarea prevederilor Primului Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi a art. 1 şi 6 din C.E.D.O.
S-a susţinut că Legea nr. 10/2001 are în vedere repararea doar a prejudiciului ca pagubă efectivă suferită şi nu beneficiul nerealizat datorită privării de imobil a proprietarului.
S-a învederat că, în speţa dedusă judecăţii, neuzând de prevederile legii speciale, reclamantele sunt decăzute doar din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, însă nu şi din dreptul de a promova alte acţiuni în justiţie, cum este acţiunea în revendicare. S-a conchis, susţinându-se că practica Curţii Europene de Justiţie este constantă în reţinerea inexistenţei titlului statului şi persistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarilor deposedaţi, preluarea fiind, în mod, evident, abuzivă.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 39/ Ap din 24 martie 2009, a admis apelul reclamantelor şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sunt admisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, mai ales în condiţiile în care în cererile bazate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparaţie, fapt ce îi face pe foştii proprietari să suporte o pierdere excesivă şi incompatibilă cu dreptul la protecţia proprietăţii, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Invocându-se jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele F. şi P. împotriva României) şi decizia de recurs în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în secţiile unite, în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007, instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca inadmisibilă acţiunea în revendicare pe considerentul că procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 este obligatorie.
S-a considerat că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, prima instanţă a omis să soluţioneze primul petit al acţiunii introductive referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii C.A. şi L.M., G.G., SC R. SRL Braşov şi V.M. şi V.V.
Prin motivele lor de recurs, pârâţii C.A. şi L.M. au criticat decizia atacată ca nelegală, susţinând că, dispunând restituirea imobilului trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, instanţele au depăşit atribuţiile ce revin puterii judecătoreşti, prin voinţa legiuitorului fiind scoase de sub jurisdicţie cauzele referitoare la imobilele greşit sau abuziv preluate, cu consecinţa suprimării oricărui drept de cenzură asupra valabilităţii titlului de proprietate al statului.
Cea de-a doua critică a vizat motivarea contradictorie a instanţei de apel în aplicarea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care, în prezent, asupra apartamentelor în litigiu există numai titlurile pârâţilor, care, prin înscrierea în evidenţele de publicitate imobiliară, au devenit opozabile şi terţilor.
Recurenţii au susţinut că, în acest context, fiind cumpărători de bună credinţă, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu este legal constituit şi titlul lor are preferinţă faţă de cel al reclamantelor.
Cea de-a treia critică formulată de recurenţii C. a vizat nepronunţarea instanţei de apel cu privire la ultimul alineat din art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispoziţie legală ignorată de reclamante. Altfel spus, s-a arătat că actul de preluare nu este lovit de nulitate absolută deoarece în virtutea legii de naţionalizare nu a fost necesar consimţământul persoanei deposedate.
Prin recursul său, pârâta G.G. a susţinut că, în mod corect acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către prima instanţă întrucât interpretarea logico-juridică a normei legale indicate de reclamante ca şi temei de drept al cererii introductive, art. 6 din Legea nr. 213/1998, conduce la o concluzie opusă celei susţinute în cuprinsul acţiunii.
S-a susţinut de către recurenta G.G. că liberul acces la justiţie este garantat prin însăşi legea specială, aceasta însemnând, în esenţă, garantarea dreptului foştilor proprietari de a se adresa instanţei de judecată în situaţia în care soluţia administrativă îi nemulţumeşte.
S-a invocat şi faptul că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă, nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Recurenta a arătat că, alături de ceilalţi intimaţi pârâţi care au cumpărat locuinţele deţinute, are calitatea de proprietar tabular, ce nu mai poate fi pusă în discuţie, întrucât dreptul său de proprietate s-a consolidat urmare a faptului că nu a fost contestat în termenele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Recurenta SC R. SRL Braşov, prin motivele sale de recurs, a criticat decizia atacată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 al.1 din C.E.D.O. şi nici art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Reluând aceleaşi critici ca şi cele expuse anterior ca fiind invocate de ceilalţi recurenţi pârâţi, recurenta SC R. s-a referit şi la valabilitatea titlului statului, motivat de faptul că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil de constituire a dreptului de proprietate al statului, conform Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 11/1997 [(art. 1 alin. (2)] şi Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (art. 2.1. pct. A).
S-a invocat, totodată, de către această recurentă buna credinţă a ambelor părţi la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele din imobilul în litigiu, precum şi principiul constitutiv de drepturi şi al forţei probante a înscrierii în cartea funciară, principiu consacrat de dispoziţiile art. 32 şi 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Critica formulată prin ultimul motiv din recursul pârâtei SC R. SRL a vizat incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2009.
Prin recursul lor, V.M. şi V.V., în calitate de succesori ai defunctei pârâte M.I. au criticat decizia instanţei de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând aceleaşi critici referitoare la greşita apreciere ca admisibilă a acţiunii, ca şi ceilalţi recurenţi pârâţi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs invocate de pârâţii recurenţi, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Soluţia instanţei de apel în sensul desfiinţării sentinţei tribunalului pentru greşita reţinere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe este legală şi respectă dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în acord cu art. 6 din C.E.D.O.
Reclamantele au investit prima instanţă la 13 mai 2008 cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, acţiune prin care au solicitat, în principal, constatarea nevalabilităţii titlului statului, respectiv a caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În speţă, în condiţiile în care reclamantele intimate nu au uzat de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, sunt decăzute doar din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, însă nu şi din dreptul de a promova alte acţiuni în justiţie, pentru valorificarea dreptului de proprietate pe calea acţiunii în revendicare îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor.
În temeiul art. 6 din C.E.D.O., dreptul reclamantelor de a se adresa unei instanţe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins, indiferent care ar fi temeiul de drept invocat, nu poate fi cenzurat.
Instanţa trebuie să hotărască asupra temeiniciei şi netemeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, iar dacă legea specială nu mai permite acest lucru, trebuie să se poată invoca dispoziţiile generale ale dreptului comun.
Referindu-se la jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza F. împotriva României), instanţa de apel a reţinut corect că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor atât accesul la o procedură administrativă cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, „acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu”, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Legea nr. 10/2001, aşa cum a statuat constant jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza P. împotriva României) nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri.
În consecinţă, procedura aplicării Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură să asigure aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, intră în conflict şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, ceea ce impune prioritatea acestora din urmă.
În acelaşi sens, în Decizia nr. 33/2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul în interesul legii, s-au pronunţat în sensul că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât reclamantul, într-o astfel de acţiune, se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Criticile formulate de recurenţii C., referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, precum şi criticile referitoare la calitatea de cumpărător de bună credinţă ai apartamentului din imobilul în litigiu, critici invocate şi de către recurenţii G.G. şi V.. şi V. nu pot fi analizate în această fază procesuală, având în vedere că s-a soluţionat dosarul pe excepţie, nefiind antamat fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
De asemenea, nu se impune nici examinarea criticilor din recursul declarat de SC R. SRL cu privire la caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, de vreme ce nu s-a procedat încă la compararea de titluri specifică acţiunii în revendicare, aceasta fiind eronat apreciată ca inadmisibilă.
Pentru aceleaşi considerente, nici motivul de recurs vizând incidenţa art. 4 din Legea nr. 10/2001, motiv invocat de SC R. SRL, nu poate fi analizat, cu atât mai mult cu cât acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu pe dispoziţiile legii speciale.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii V.M., V.V., C.A., L.M., G.G. şi SC R. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 39/ Ap din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2004/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
