ICCJ. Decizia nr. 2057/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2057/2010
Dosar nr. 2732/3/2008
Şedinţa publică de la 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă, la data de 23 ianuarie 2009 sub nr. 2732/3/2009, reclamanta Q.B. a chemat în judecată pe pârâţii M.B. prin P.G. şi S.R. prin M.E.F., solicitând admiterea cererii de revendicare a suprafeţei de 600 m.p., situată în Bucureşti, str. Pechea, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit de autoarea sa, M.C. şi de soţul acesteia, G.C., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23944/1924 de Tribunalul Ilfov şi că acest teren a trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981.
Reclamanta a mai arătat că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că îşi întemeiază acţiunea în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În dovedirea acţiunii au fost ataşate înscrisuri.
Pârâţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare şi nu au învederat Curţii excepţiile sau apărările lor.
Prin sentinţa civilă nr. 374 din 16 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care, în consecinţă, a respins-o ca inadmisibilă, reţinând că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 şi este pe deplin aplicabilă în speţă, iar incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autorităţile publice pârâte fiind inadmisibilă.
Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deşi privea altă materie (respectiv a aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speţa de faţă, astfel:
S-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, principiu prevăzut şi de art. 1 C. civ. şi consacrat şi de jurisprudenţa C.E.D.O., legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, are prioritate.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
În consecinţă, în cuprinsul motivării aceleiaşi decizii date în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispoziţiile art. 481 C. civ., nu mai pot servi ca temei acţiunilor în restituirea imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură cât şi pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeaşi motivare a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată exact asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
S-a concluzionat în sensul că, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de chiriaşi.
În cauza de faţă, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, iar reclamanta, deşi a învederat lipsa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a invocat existenţa unor motive independente de voinţa sa care ar fi împiedicat-o să formuleze notificare în termenul legal.
Nu se poate susţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O. sau a art. 6 din aceeaşi Convenţie întrucât reclamanta nu beneficia de un „bun” în sensul convenţiei, iar, pentru a beneficia de speranţa legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări şi a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiţie ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri, cât şi refuzul de a soluţiona o anumită cerere putând fi atacate în faţa instanţei de judecată în temeiul acestei legi speciale.
Faţă de faptul că reclamanta a învederat lipsa unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 şi de faptul că acţiunea a fost calificată de reclamantă drept acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., apelanta - reclamantă Q.B., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe, spre re judecare.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta - reclamantă a susţinut că admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Tribunalul Bucureşti a încălcat dispoziţiile constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate şi accesul liber la justiţie şi că o lege specială nu poate modifica sau încălca dispoziţiile Constituţiei.
A mai arătat apelanta - reclamantă că Legea nr. 10/2001 prevede o procedură specială şi un termen în care puteau fi formulate cereri de restituire printr-o procedură administrativă, prin adresarea unei cereri unităţii deţinătoare a imobilului, prin intermediul executorului judecătoresc, urmând ca în măsura în care aceste cereri nu erau soluţionate sau erau soluţionate necorespunzător, părţile să se adreseze instanţelor de judecată. In măsura în care, din varii motive, foştii proprietari nu au uzat de dispoziţiile legii speciale, au posibilitatea să se adreseze direct instanţei de judecată în temeiul dreptului comun. O dovadă în acest sens o constituie şi practica instanţelor de a suspenda procedura contencioasă până la soluţionarea notificărilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Prevederile Legii nr. 10/2001 nu abrogă dispoziţiile Codului civil.
Prin decizia civilă nr. 358/ A din 9 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat, împotriva sentinţei civile nr. 374 din 16martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele: apelanta a formulat în 2009 în contradictoriu cu S.R. şi cu M. Bucureşti, o acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., învederând că acest teren a fost preluat de S.R. prin expropriere în temeiul Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981 şi că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În plus, s-a făcut precizarea că cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar a fost respinsă cu menţiunea că terenul solicitat nu face obiectul aceste legi, fiind preluat prin expropriere în baza Decretului nr. 196 din 15 iulie 1981.
Această situaţie juridică este confirmată de adresa nr. 7987 din 1 iulie 1993 emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii fondului funciar.
Prin urmare, terenul revendicat intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, având în vedere că prin această decizie obligatorie pentru instanţe, conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat, în esenţă, că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, şi de imediată aplicare; s-a reţinut, de asemenea, că Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001 şi că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată, de asemenea, în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 108/23.02.2009) s-a stabilit că în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (Codul civil) se aplică legea specială, iar dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
S-a reţinut în cuprinsul acestei decizii că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., dar s-a apreciat că persoanele exceptate de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speţă, apelanta - reclamantă nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în considerarea argumentelor expuse anterior şi nu a invocat nicio împrejurarea de natură să o fi pus în imposibilitate de a uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv de a formula notificare.
Criticile prin care s-a susţinut că Legea nr. 10/2001 nu a abrogat Codul civil şi nu înlătură posibilitatea de a formula acţiune în revendicare de drept comun sunt vădit nefondate prin raportare la dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (dreptul comun).
Curtea reţine că într-adevăr, dispoziţiile Codului civil nu au fost abrogate prin Legea nr. 10/2001, dar ele nu mai sunt aplicabile în situaţiile care cad sub incidenţa legii speciale.
Cu referire la încălcarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului de proprietate din perspectiva art. 6 şi 13 din C.E.D.O. şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la această convenţie, Curtea reţine că art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal” adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
C.E.D.O. a admis că acest drept nu este unul absolut, acesta fiind compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă apreciere.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă de principiu, art. 6 din Convenţie, respectiv în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
În speţă, apelanta - reclamantă a solicitat revendicarea unei suprafeţe de teren chiar de la reprezentanţii S.R., ipoteză în care potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, avea şanse reale de a obţine pe calea legii speciale, restituirea în natură a terenului.
În cauză nu a fost invocată vreo împrejurare mai presus de voinţa părţii, de natură să o pună în imposibilitatea de a uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care să atragă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. (care reglementează instituţia repunerii în termen).
Prin urmare, s-a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul analizat, şi nu s- a făcut dovada că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Sub aspectul criticilor prin care s-a susţinut încălcarea dreptului de proprietate şi de moştenire reglementate de Constituţia României şi de C.E.D.O., Curtea a reţinut că pentru examinarea fondului unei pretenţii, reclamantul trebuia să se supună procedurii care vizează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile; în cazul pendinte, omisiunea apelantei - reclamante de a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 atrage implicit imposibilitatea examinării pretenţiei pe fond, cu consecinţa că aceasta nu mai poate beneficia de realizarea dreptului pretins, însă aceasta este o consecinţă a propriei nediligenţe.
Având în vedere că soluţia de respingere a acţiunii de revendicare, ca inadmisibilă, este legală şi nu aduce atingere dreptului de acces la justiţie, reglementat atât de Constituţia României, cât şi de C.E.D.O., Curtea a considerat că nu se impune analiza pe fond a temeiniciei cererii de chemare în judecată cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Q.B. care a învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate:
În mod greşit instanţa de apel a respins apelul declarat, considerând fondată hotărârea primei instanţe prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Se susţine că, urmare a admiterii inadmisibilităţii acţiunii, sunt încălcate prevederile din Constituţie; prevederile Legii nr. 10/2001 nu abrogă dispoziţiile Codului civil; prin admiterea acţiunii nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii rapoartelor juridice.
Se mai consideră că raportul dintre reglementările Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun nu a fost analizat de instanţa de apel, impunându-se ca instanţa să cerceteze fondul cauzei, şi anume faptul că terenul nu a fost înstrăinat către terţe persoane şi că nu s-ar afecta alte raporturi juridice.
Se susţine în drept incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Criticile privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt fondate.
Anterior adoptării Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparaţie, principiul restituirii în natură a imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernat de dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ. Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Instanţele de judecată au considerat că acţiunea în revendicare promovată după apariţia Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă soluţionând cauza dedusă judecăţii exclusiv pe această excepţie. Admiterea acestei excepţii de către instanţa de judecată este criticabilă, soluţionându-se greşit cauza, fără a intra în cercetarea fondului.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră însă, că este necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O., şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fondul cauzei dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o speranţă legitimă, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de reclamanta G.B., în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată şi sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, care va proceda la rejudecarea acţiunii conform considerentelor expuse mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Q.B. împotriva deciziei nr. 358/ A din 9 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 374 din 16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2015/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 211/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
