ICCJ. Decizia nr. 2082/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2082/2010
Dosar nr.6889/1/2009
Şedinţa de la 25 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1900 din 14 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC T.M. INC SA, a SC I. SA şi a Autorităţii Feroviare Române, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea promovată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietară neposesoare a imobilului revendicat, în suprafaţă de 200.000 m.p., deoarece terenul a fost dobândit de defunctul N.B., iar în urma decesului acestuia proprietatea s-a transferat fiului său, A.B. şi soţiei supravieţuitoare, V.B.
Reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru că nu a depus la dosar testamentul olograf, făcut în luna iunie 1944 de V.B. şi inventarul succesoral din 20 februarie 1945, în care era menţionată averea rămasă de pe urma defunctei V.B.
Cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a constatat că cele trei societăţi pârâte posedă terenul revendicat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 1419 din 30 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, iar pârâtele au fost obligate să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele de 23.588 m.p. teren aflat în posesia SC Compania Naţională de Cai Ferate "CFR", 25.867 m.p. teren aflat în posesia SC I. SA şi 6.204 m.p. teren aflat în posesia pârâtei Autoritatea Feroviară Română, astfel cum au fost identificate şi în limitele consemnate în raportul de expertiză întocmit de expert A.V.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.P.A.P.S. şi M.L.P.T.L. şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de aceste pârâte.
A respins acţiunea ca nefondată faţă de celelalte pârâte.
Curtea de apel a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă.
Astfel, terenul în litigiu a fost dobândit în proprietate de N.B. prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la data de 18 iunie 1893 la Tribunalul Ilfov.
După decesul cumpărătorului, întreaga avere succesorală a revenit în proprietate fiului său, A.B., aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 8 decembrie 1938, autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. 44066.
Reclamanta, în calitate de legatar universal al defunctei V.B., la 5 decembrie 1949, în baza testamentului olograf din 26 iunie 1944, a fost pusă în posesia averii rămase de pe urma defunctei V.B.
A mai constatat instanţa de apel, că nu s-a făcut dovada că Statul Român a preluat terenul în litigiu în baza unui titlu legal.
Trecând în mod abuziv la stat, imobilul a fost abandonat o lungă perioadă de timp, primele dovezi privitoare la exercitarea unor acte de dispoziţie regăsindu-se într-o serie de decizii ale fostului consiliu popular al capitalei şi cel al sectorului 1, prin care se dădeau în administrare, pentru amenajarea unor spaţii de agrement, unor întreprinderi de stat. Aceste acte au caracter abuziv, deoarece imobilul aparţinea unor persoane fizice care au fost deposedate ilegal.
Instanţa de apel a constatat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea societăţilor pârâte, deoarece acestea folosesc un teren care nu a fost niciodată proprietate de stat şi niciunul dintre pârâţi nu a făcut dovada modului în care terenul a ajuns în patrimoniul lor.
Art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece textul de lege vizează imobile preluate cu titlu valabil.
Chiar dacă s-ar accepta că Decretul nr. 465/1970 reprezintă titlul de trecere a terenurilor în litigiu la stat, în anexa acestui decret nu figurează niciunul din membrii familiei B., singurii titulari ai dreptului de proprietate.
Autorităţile vechiului regim nu au dat terenurile în proprietate pârâtelor, iar Legea nr. 15/1990 a vizat bunuri aflate în patrimoniul societăţilor la momentul intrării în vigoare a legii.
Instanţa de apel a constatat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 480 C. civ., deoarece cererea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul la restituirea în natură doar pentru o parte de teren, pentru cea ocupată de construcţii urmând a beneficia de măsuri reparatorii, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte pârâtele A.P.A.P.S. şi M.L.P.T.L., instanţa de apel a reţinut că nu deţin în folosinţă nicio suprafaţă de teren din cea revendicată de reclamantă.
Prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantă şi pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R", Autoritatea Feroviară Română şi SC I. SA, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă.
Instanţa de recurs a reţinut că acţiunea reclamantei, introdusă anterior datei de 14 februarie 2001, este admisibilă, dar că, în soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., nu se poate face abstracţie de dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, în acest fiind şi dispoziţiile art. 47 din legea specială.
Instanţa supremă a mai reţinut că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da eficienţă dispoziţiilor noii legi şi în cazul acţiunilor în curs de judecată şi să permită persoanei îndreptăţite să decidă, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie să recurgă la procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte a mai reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, deoarece a dovedit calitatea de proprietar a autorului său, iar terenul a fost preluat de stat fără titlu, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa supremă a mai reţinut că poziţia exprimată de recurenta-reclamantă prin cererea de renunţare la dreptul pretins faţă de pârâtele SC L. SA şi Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." SA, căreia nu i s-a dat eficienţă, reprezintă din partea acesteia o recunoaştere a faptului că nu este îndreptăţită să revendice suprafeţele de teren deţinute de aceste pârâte.
A mai reţinut instanţa supremă că instanţa de apel, admiţând acţiunea împotriva tuturor pârâţilor, nu a stabilit ce suprafaţă din cea revendicată ocupă fiecare din pârâţi şi care este amplasamentul.
În rejudecare, în raport de îndrumările instanţei de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 221 din 24 martie 2009, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
A admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea restrânsă.
A luat act de renunţarea reclamantei la suprafeţele de teren de 9.374 m.p., 8.705 m.p. şi 4.253 m.p., menţionate la punctele E, I, N în expertiza efectuată de expert Ş.I.
A obligat S.C Compania Naţională "C.F.R." să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 21.606 m.p., menţionat la pct. C al raportului de expertiză, pe SC I. SA pentru suprafaţa de teren de 9.570,5 m.p., menţionat la pct. F, pe Autoritatea Feroviară Romană pentru 12.420 m.p. teren menţionat la pct. G, pe SC S. SA pentru 68.844 m.p. teren, menţionat la pct. 1 +J, pe SC L. SA pentru 24.665 m.p. teren menţionat la pct. K şi pe SC E. SA pentru 12.866 m.p. teren, menţionat la pct. L.
A respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare a suprafeţelor menţionate la punctele A, B, H, D, O, M din raportul de expertiză.
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind ridicarea construcţiilor.
A respins acţiunea în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de SC L. SA. faţă de S.C T.M. INC, ca nefondată.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de S.C T.M. INC, faţă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă la data de 8 februarie 2001 este admisibilă, iar faptul că ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 nu o poate priva pe reclamantă de procedura privind recunoaşterea şi redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate.
Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu deţine vreo suprafaţă de teren din cel solicitat de reclamantă.
În ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, instanţa de rejudecare a constatat că această problemă nu mai poate fi pusă în discuţie, deoarece a fost soluţionată în mod irevocabil prin Decizia instanţei de casare.
Instanţa de rejudecare, după efectuarea expertizei, conform îndrumărilor date de instanţa de recurs, a constatat că suprafaţa de 11.0961 m.p. este ocupată de Lacul Griviţa, iar suprafaţa de 8.285 m.p. reprezintă zona de protecţie a acestui lac.
Potrivit art. 1 pct. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil.
Prin urmare, terenul în suprafaţă de 119.246 m.p. face parte din domeniul public al statului şi nu poate face obiectul restituirii în natură, potrivit art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Suprafeţele de teren identificate la punctele D şi O din raportul de expertiză se află în posesia Administraţiei Domeniului Statului, care nu a fost chemată în judecată, iar pe terenul identificat la pct. O în raportul de expertiză se află străzile Fabrica de Cărămidă şi Greşoaia, care constituie domeniu public, potrivit art. III pct. 1 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.
Terenurile în suprafaţă de 21.606 m.p., 9.570,5 m.p., 12.420 m.p., 68.844 m.p., 24.665 m.p. şi 12.866 m.p. se află în posesia Companiei Naţionale Căi Ferate "C.F.R.", SC I. SA, Autoritatea Feroviară Romană, SC S. S.A, SC L. SA şi SC E. SA sunt nefolosite, neîngrijite, libere de construcţii şi pot fi restituite în natură.
Terenurile de tenis amenajate pe terenul ocupat de SC L. SA nu se încadrează în categoria construcţiilor definitive, ele fiind construcţii uşoare ce ar putea fi ridicate.
Cât priveşte suprafaţa de teren de 36.965 m.p., aflată în posesia S.C C. SA, instanţa de rejudecare a constatat că acest teren este ocupat de un ansamblu de blocuri de locuinţe construit de A.N.L., în care locuiesc persoane fizice. În aceeaşi situaţie este şi terenul în suprafaţă de 2.055 m.p., identificat prin pct. M în raportul de expertiză.
Cum persoanele fizice nu au fost chemate în judecată, aceste terenuri nu pot fi restituite.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului poate fi valorificat în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ., cu respectarea principiului contradictorialităţii, motiv pentru care cererea privind ridicarea construcţiilor a fost respinsă.
Instanţa de rejudecare a mai reţinut că reclamanta a formulat cererea de renunţare la judecată pentru terenurile identificate prin pct. E, I şi N în raportul de expertiză.
Cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de SC L. SA a fost respinsă, având în vedere că societatea comercială este, potrivit legii, persoană juridică, patrimoniul fiind unul dintre elementele constitutive ale personalităţii juridice.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a AVAS., curtea de apel a reţinut că această cerere are caracter incident faţă de cererea de arătare a titularului dreptului, iar soluţionarea sa depinde de soluţionarea celei dintâi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta B. (G.) N.C.M.L. şi pârâţii SC L. SA, S.C S. SA, SC Institutul de Cercetări şi Transporturi I. SA, SC Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R" SA şi Autoritatea Feroviară Romană - A.F.E.R.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost respinsă cererea faţă de SC C. SA., deoarece, deşi acţiunea a fost respinsă ca nefondată faţă de această pârâtă, a constatat că terţe persoane deţin construcţiile edificate.
Consecinţa practică a acestei greşeli constă în faptul că s-ar putea reţine autoritatea de lucru judecat faţă de acest teren, o nouă cerere fiind inadmisibilă.
Cea mai mare parte a terenului este şi în prezent în proprietatea SC C. SRL, motiv pentru care acţiunea în revendicare faţă de această pârâtă trebuia admisă.
Recurenta a mai arătat că respingerea cererii de restituire a terenurilor ocupate de Lacul Griviţa şi de zona de protecţie a acestora a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece instanţa supremă a constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu.
Nelegală este şi respingerea suprafeţei ce se pretinde că este deţinută de Administraţia Domeniului Public, deoarece terenul a fost preluat fără titlu. Terenul făcând parte din domeniul public, calitate de parte în proces are unitatea administrativ-teritorială. A mai arătat recurenta că deţinerea terenului de către Administraţia Domeniului Public nu a fost dovedită, instanţa preluând doar susţinerea expertului.
Pârâta SC L. SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de rejudecare nu a ţinut cont, la soluţionarea acţiunii în revendicare, de dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, aşa cum a dat îndrumări instanţa supremă.
Potrivit dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, respectiv ale art. 10 alin. (2) şi art. 21, terenul deţinut de SC L. SA nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcţii din zidărie, alei betonate, amenajări ample.
Curtea de apel a reţinut că lucrările de construcţie sunt "uşoare", fără a exista nicio probă în acest sens, iar soluţia este uşor aberantă, pentru că a respins cererea de ridicare a construcţiilor, deşi a constatat că lucrările sunt uşor demontabile.
Recurenta a arătat că, deşi a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de rejudecare a omis să analizeze această apărare, pe care a reiterat-o în recurs.
A mai arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece SC L. SA este integral privatizată.
A mai arătat recurenta, că nu are calitate procesuală pasivă pentru suprafaţa de 2.000 m.p. din terenul solicitat de reclamantă, deoarece, deşi are certificat de atestare a dreptului de proprietate şi pentru această suprafaţă, numitul A.F. deţine, de asemenea, titlu de proprietate, acţiunea pârâtei pentru constatarea nulităţii acestui titlu fiindu-i respinsă în instanţă.
Pârâta SC S. SA a arătat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece a pierdut calitatea de proprietar încă din anul 1948.
Curtea de apel a constatat greşit că această problemă a fost soluţionată irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece, la momentul la care instanţa supremă s-a pronunţat asupra calităţii procesuale a reclamantei, la dosar nu existau dovezi privind naţionalizarea Fabricii de Cărămidă.
Actele depuse ulterior dovedesc caracterul legal al preluării.
Recurenta a mai arătat că este o societate comercială integral privatizată, iar reclamanta are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Un argument în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent este şi faptul că terenul a suferit transformări, fiind un teren nou, deoarece gropile de argilă au fost astupate şi nivelate.
SC Institutul de Cercetări şi Transporturi I. SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că hotărârea este sumară şi confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea.
Instanţa de rejudecare menţionează lacunar şi eronat constatarea Înaltei Curţi că reclamanta a dovedit calitatea de moştenitor şi proprietar al terenului, dar instanţa supremă nu a reţinut decât că reclamanta este moştenitoarea autorilor săi.
Instanţa de judecată nu a dat dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin circumstanţele cauzei legate de preluarea imobilului de către stat şi titlul care este deţinut de pârâţi.
După ce a prezentat pe larg probele pe baza cărora îşi susţine apărarea, recurenta a arătat că în mod greşit a constatat curtea de apel că nu se mai poate repune în discuţie titlul statului, deoarece Înalta Curte nu a judecat fondul cauzei şi a dat îndrumări instanţei de rejudecare să aibă în vedere şi celelalte apărări formulate de părţi.
Instanţa de rejudecare trebuia nu doar să efectueze o nouă expertiză, ci trebuia să analizeze toate criticile părţilor, alături de înscrisurile invocate de părţi.
SC Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.
Astfel, deşi instanţa supremă a constatat că reclamanta a renunţat la judecată pentru o parte din teren şi, deşi a îndrumat instanţa de rejudecare să individualizeze amplasamentul parcelelor de teren, acest lucru nu a fost luat în considerare.
În prezent, din totalul de 23.000 m.p., compania mai deţine doar 15.288 m.p., restul fiind cedat după anul 1989 Cimitirului Bucureştii Noi.
Din suprafaţa de 15.288 m.p. teren rămasă după cedarea către cimitir, reclamanta a renunţat la judecată pentru suprafaţa de teren de 9.374 m.p.
Recurenta a mai arătat că terenul nu este liber, nefolosit şi neîngrijit, aşa cum a reţinut instanţa de rejudecare, ci este ocupat de construcţii şi amenajări cu caracter de utilitate publică.
Instanţa nu a ţinut cont de faptul că din actele depuse a rezultat că terenul solicitat a fost afectat de ipoteci. Statul a preluat imobilul în mod legal, iar reclamanta a pierdut proprietatea imobilului din anul 1948, motiv pentru care nu se poate proceda la compararea titlurilor.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate de societate, iar dispozitivul deciziei este neclar cu privire la respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcţiilor. Societatea a fost de bună-credinţă atunci când a edificat construcţiile, motiv pentru care instanţa a reţinut în mod greşit că dreptul de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ.
A mai arătat recurenta, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor, aşa cum a dat îndrumări instanţa de recurs.
Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R. a invocat, la rândul său, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece este posesoare neproprietar al suprafeţei de teren revendicate, care aparţine reprezentantului Statului Român şi nu a opus nici un titlu.
Terenul în litigiu s-a constituit ca parte a patrimoniului A.F.E.K prin preluarea în administrare a activului şi pasivului Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român", posesorul neproprietar fiind statul.
Recurenta a mai invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare.
Recursurile declarate sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la recursul declarat de reclamanta
În esenţă, criticile reclamantei se referă la faptul că instanţa de rejudecare trebuia să dispună restituirea în natură a unei suprafeţe de teren mai mare decât cea restituită prin hotărârea atacată.
Cu privire la posibilitatea restituirii în natură a parcelelor de teren solicitate, trebuie subliniat faptul că reclamanta a înţeles să-şi realizeze pretenţiile pe calea acţiunii în revendicare.
Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care instanţa supremă a casat Decizia dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Bucureşti.
În Decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., se arată că "deşi acţiunea în justiţie este pronunţată de recurenta reclamantă anterior intrării în vigoare a Legi nr. 10/2001 (...) şi este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în soluţionarea cauzei nu se poate face abstracţie de dispoziţiile de drept material ale Legi nr. 10/2001 (...)".
De asemenea, în Decizia de casare, instanţa de recurs a arătat că "(...) după lămurirea situaţiei de fapt, instanţa, apelând la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, va stabili dacă este posibilă restituirea în natură a terenului, aşa cum a solicitat reclamanta".
Prin urmare, instanţa de recurs a statuat că reclamanta a promovat o acţiune în revendicare, iar instanţele de rejudecare vor trebui să aibă în vedere în analiza posibilităţii de restituire în natură, dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001.
Ca atare, instanţa de apel nu putea dispune restituirea în natură a niciunei porţiuni de teren fără a analiza dacă terenul este liber, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată.
De altfel, înainte de a intra în analiza criticilor formulate de părţi, curtea de apel, ca instanţă de rejudecare, a subliniat că rejudecarea a avut loc în limitele deciziei de casare.
În ceea ce priveşte cererea de respingere a restituirii în natură a terenului aflat în posesia SC C. SA, este adevărat că instanţa de rejudecare analizează faptul că terţe persoane fizice s-ar afla în deţinerea unei porţiuni de teren şi a construcţiilor.
Totuşi, analiza făcută, care pune accent pe ideea că nu se poate dispune restituirea unui imobil cu încălcarea principiului disponibilităţii se circumscrie condiţiilor de restituire impuse de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcţii sau afectate de lucrări sau amenajări de utilitate publică.
Or, existenţa unor locuinţe şi a unor zone special amenajate pentru a deservi aceste locuinţe fac imposibilă restituirea în natură, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte terenul ocupat de Lacul Griviţa şi de zona de protecţie, curtea de apel a reţinut că acesta nu poate face obiectul restituirii, faţă de incidenţa art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată.
Aşa cum s-a arătat, instanţa de casare a impus instanţei de rejudecare să verifice posibilitatea restituirii în natură în funcţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar lacul şi zona de protecţie reprezintă lucrări de amenajare publică, conform art. 10 alin. (2) din legea specială.
Faptul că imobilul a trecut la stat fără titlu nu prezintă vreo importanţă din punctul de vedere al posibilităţii de restituire în natură, deoarece Legea nr. 10/2001, prin articolele sale 10 şi 11 nu distinge după cum imobilele au fost preluate cu titlu, ci după cum lucrările ocupă funcţional sau nu întreaga suprafaţă de teren solicitată.
Nefondată este şi critica referitoare la greşita respingere a cererii de restituire în natură a suprafeţei de teren ce se pretinde că este deţinută de Administraţia Domeniului Public.
Prin Decizia de casare, instanţa supremă, a constatat că circumstanţele cauzei nu au fost pe deplin clarificate, în sensul că nu s-a stabilit ce suprafaţă din cea revendicată ocupă fiecare din părţi şi care este amplasamentul fiecărei porţiuni de teren, motiv pentru care a trimis dosarul spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se dispune efectuarea unei noi expertize.
În urma efectuării expertizei, s-a constatat că o parte din teren este deţinută de Administraţia Domeniilor Publice.
Reclamanta a formulat obiecţiuni la expertiză în acest sens, obiecţiunile sale au fost încuviinţate de instanţă, iar refacerea expertizei nu a determinat expertul să constate o altă situaţie de fapt.
După refacerea expertizei, reclamanta nu a mai contestat constatările expertului sub acest aspect.
Indiferent de modul de preluare a terenului, cu titlu sau fără titlu, restituirea unui bun imobil, ca efect juridic al acţiunii în revendicare nu poate fi admisă fără a chema în judecată persoana care stăpâneşte bunul, deoarece proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului nu doar de la cel ce deţine un titlu de proprietate, ci şi de la posesorul sau detentorul bunului.
De altfel, pe o parte din terenul ce este în posesia Administraţiei Domeniului Public conform constatărilor expertului, se află amplasate două străzi, care reprezintă amenajări de utilitate publică şi nu pot fi restituite în natură.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC L. SA
Recurenta pretinde că instanţa de rejudecare nu a ţinut cont, la soluţionarea acţiunii în revendicare, de dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, aşa cum a dat îndrumări instanţa supremă, dar critica este nefondată, deoarece curtea de apel a analizat posibilitatea de restituire a tuturor parcelelor de teren prin prisma art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar, în ceea ce priveşte această pârâtă a avut în vedere în analiza sa noţiunea de construcţie uşoară şi demontabilă, care este tipică Legii nr. 10/2001.
Nici critica referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este fondată, deoarece acţiunea reclamantei este o acţiune în revendicare, care se judecă potrivit dispoziţiilor dreptului comun în ceea ce priveşte calitatea procesuală şi dreptul de a apela la instanţa de judecată.
Instanţa supremă a hotărât prin Decizia de casare că doar posibilitatea de restituire în natură a imobilului va fi analizată prin raportare la dispoziţiile de drept material ale legii speciale.
Or, art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece nu reprezintă o normă de drept material, ci o normă cu caracter procedural.
Pentru aceleaşi raţiuni nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 29 din legea specială de restituire, deoarece şi acest articol are caracter de normă de procedură, deoarece reglementează cazul în care societăţile implicate în privatizare au competenţa de a soluţiona notificarea şi procedura de urmat.
Potrivit constatărilor expertului, pe terenul aflat în posesia SC L. SA există doar terenuri de sport, care, aşa cum a constatat instanţa de rejudecare, reprezintă construcţii uşoare, demontabile, în sensul pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Această soluţie nu este contrară soluţiei respingerii cererii de ridicare a construcţiilor, deoarece această dispoziţie a instanţei nu se referă doar la eventuale construcţii ce s-ar afla pe terenul aflat în posesia acestei pârâte, ci la la construcţiile aflate pe întreaga suprafaţă de teren solicitată.
În condiţiile în care s-a stabilit că restituirea în natură se face conform regulilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, restituirea terenului pe care se află construcţii uşoare, posibilă conform legii speciale, nu pare "uşor aberantă", aşa cum susţine prin raportare la respingerea cererii de ridicare a construcţiilor, întemeiată pe dreptul comun.
Nefondată este şi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte cu privire la suprafaţa de teren de 2.000 m.p., deoarece, aşa cum s-a arătat, proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului nu doar de la cel ce deţine un titlu de proprietate, ci şi de la posesorul sau detentorul bunului.
Or, recurenta-pârâtă este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi, conform raportului de expertiză se află în posesia şi acestei suprafeţe de teren, ceea ce o obligă la restituire, indiferent de eventualele litigii ce s-ar purta cu terţe persoane.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S. SA
Această recurentă critică, în principal, faptul că instanţa de rejudecare a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă şi că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi luată în considerare, deoarece la momentul la care instanţa supremă s-a pronunţat asupra calităţii procesuale a reclamantei, la dosar nu existau dovezi privind naţionalizarea Fabricii de Cărămidă.
Critica nu este fondată, deoarece potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia de casare, instanţa de recurs a dezlegat problema de drept a calităţii procesuale active a reclamantei şi, indiferent de înscrisurile depuse ulterior, dezlegarea dată este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Din acest motiv este nefondată şi critica referitoare la legalitatea preluării imobilului de către stat, deoarece instanţa de recurs a dezlegat şi această problemă, stabilind că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că reclamanta are dreptul doar la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, deoarece acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune în revendicare, iar conform îndrumărilor date de instanţa de recurs, posibilitatea restituirii în natură trebuie analizată de instanţa de rejudecare în lumina dispoziţiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001.
Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. Institutul de Cercetări şi Transporturi I. S.A
Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată este sumară şi confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea, susţinerile fiind lipsite de fundament.
Instanţa de rejudecare nu a reţinut în mod sumar şi lapidar constatările instanţei de recurs privind calitatea procesuală activă a reclamantei, aşa cum susţine recurenta, ci a reţinut în mod judicios faptul că instanţa supremă a stabilit deja că reclamanta are calitate procesuală activă.
În acest sens, instanţa supremă a statuat prin Decizia de casare că "critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, determinată de faptul că aceasta nu a făcut dovada identităţii între imobilul revendicat în cauză şi imobilul deţinut de autorii săi, precum şi că la momentul decesului autorilor acesteia, în patrimoniul lor nu s-ar mai fi aflat terenul revendicat (...) este, de asemenea, nefondată.
Pentru că instanţa de recurs a dezlegat problema de drept a calităţii procesuale active, instanţa de rejudecare nu avea cum să dea dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin circumstanţele cauzei legate de preluarea imobilului de către stat şi titlul cu care este deţinut de pârâţi, deoarece nu putea repune în discuţie chestiuni de drept soluţionate deja de instanţa de recurs.
În acest sens este total lipsită de fundament susţinerea recurentei că instanţa de recurs nu va putea dezlega chestiuni de drept, pentru că nu a soluţionat fondul cauzei, deoarece problemele de drept pe care le poate dezlega instanţa de control judiciar nu sunt doar cele ce ţin de fondul cauzei, ci şi probleme care ţin de aspecte procedurale, cum ar fi chestiunea calităţii procesuale.
Faptul că instanţa de recurs a îndrumat instanţa de rejudecare să aibă în vedere toate criticile formulate de părţi nu înseamnă că a îndrituit instanţa de rejudecare să repună în discuţie chestiunile pe care însăşi instanţa de recurs le-a soluţionat, ci să verifice toate apărările formulate de părţi, utile şi necesare pentru judecată în limita în care a fost sesizată instanţa de rejudecare.
Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. Compania Naţionala de Căi Ferate "C.F.R." S.A
Recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel a dat reclamantei mai mult decât a cerut, lucru ce nu este întemeiat.
Astfel, prin cererea autentificată la B.N.P. A.A. la data de 3 februarie 2009, sub nr. 340, reclamanta a declarat că renunţă "la dreptul de proprietate şi la acţiunea în revendicare (...) identificate în raportul de expertiză (...)".
Terenurile la care reclamanta a renunţat au fost identificate prin raportul de expertiză (iniţial şi refăcut) efectuat de expert Ş.I. sub pct. E şi N.
Niciunul din aceste puncte nu se suprapune cu suprafaţa de teren aflată în deţinerea acestei pârâte, deoarece terenul de sub punctul E este învecinat cu cel al pârâtei, iar terenul de sub punctul N are un alt amplasament (pe lotul 4, atribuit V.B. decât cel aflat în detenţia Companiei (pe lotul 1, atribuit lui A.B.)
Prin urmare, instanţa a dat reclamantei ceea ce a cerut.
Este lipsit de relevanţă faptul că s-ar fi cedat o parte din teren cimitirului învecinat, din moment ce pârâta prezintă titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren solicitată de reclamantă, iar terenul, conform constatărilor expertului, se află în posesia acesteia.
De asemenea, în cadrul acţiunii în revendicare, este lipsit de importanţă faptul că, la data preluării, imobilul era afectat de ipoteci, iar modalitatea de preluare a imobilului de către stat nu poate fi repusă în discuţie, deoarece instanţa de recurs a constatat prin Decizia de casare că terenul a fost preluat fără titlu.
Nici critica referitoare la faptul că terenul ar fi ocupat de construcţii nu este întemeiată, deoarece, în mod corect curtea de apel a constatat, din probele administrate în cauză, că terenul este liber.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate de societate, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în recurs după abrogarea pct. 10 C. proc. civ., iar dispozitivul deciziei este foarte clar cu privire la respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcţiilor, deoarece menţionează faptul că respinge capătul de cerere privind ridicarea construcţiilor ca neîntemeiat.
Faptul că societatea a fost de bună-credinţă atunci când a edificat construcţiile nu are legătură cu prezenta cauză, iar instanţa de rejudecare a reţinut în mod corect că dreptul de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ. Buna-credinţă este un element care influenţează natura şi cuantumul despăgubirilor pe care le poate obţine proprietarul fondului, iar nu admisibilitatea unei astfel de acţiuni.
La fel ca şi în cazul recursului declarat de pârâta Institutul de Cercetări şi Transporturi S.A, instanţa de rejudecare nu a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când nu a repus în discuţie toate apărările formulate de pârâtă, deoarece îndrumarea instanţei de recurs de a avea în vedere toate criticile nu echivalează cu repunerea în discuţie a chestiunilor pe care însăşi instanţa de recurs le-a soluţionat.
Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R.
Recurenta susţine că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este proprietara suprafeţei de teren revendicate.
Această critică este nefondată, deoarece, în cadrul acţiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă nu are doar persoana care exhibă un titlu de proprietate, ci orice persoană care are stăpânirea fizică a bunului.
Chiar recurenta-pârâtă afirmă că terenul în litigiu s-a constituit ca parte a patrimoniului A.F.E.R. prin preluarea în administrare a activului şi pasivului Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român", ceea ce este de natură a-i conferi calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare, deoarece are posesia imobilului.
Cât priveşte criticile referitoare la dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., acest text de lege a fost abrogat, astfel încât împrejurările criticate nu mai pot face obiect de analiză în recurs.
Pentru considerentele de mai sus, recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta B. (G.) N.C.M.L. şi pârâţii SC L. SA, S.C S. SA, SC Institutul de Cercetări şi Transporturi I. SA, SC Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R" SA şi Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R împotriva Deciziei nr. 221 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2083/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 984/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
