ICCJ. Decizia nr. 2083/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2083/2010
Dosar nr.2/111/2004
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 19 decembrie 2003, reclamanta B.P. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Oradea, Ministerul Finanţelor Publice (în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român) şi Banca Naţională a României, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 1900 din 27 noiembrie 2003, constatarea îndreptăţirii sale la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 şi acordarea efectivă a acestor măsuri.
În motivarea cererii, întemeiată pe art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a susţinut că:
- este moştenitoarea defuncţilor Z.B. şi Z.E., acţionari ai societăţii anonime Institutul de Credit al Reuniunii Populare;
- potrivit Legii pentru comerţul de bănci din anul 1948, toate activele societăţii menţionate, inclusiv imobilul situat în Oradea, str. A. nr. 5, înscris în C.F. 1620 Oradea, nr. top 637, au fost preluate de Banca Naţională a României;
- prin dispoziţia contestată, Primarul Municipiului Oradea i-a respins nejustificat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Bihor, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 180 din 5 iunie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Băncii Naţionale a României şi a respins aceeaşi excepţie invocată de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi acţiunea.
S-a reţinut că:
- imobilul indicat de reclamantă (compus din casă şi teren de 275,6 stj.) a fost dobândit în anul 1942, prin contract de vânzare-cumpărare, de către I.C. Oradea S.A.;
- reclamanta este moştenitoarea defunctului Z.B., care avea calitatea de acţionar al societăţii menţionate, cu 855 acţiuni;
- potrivit Legii pentru comerţul de bancă din anul 1948, institutul de credit la care era acţionar antecesorul reclamantei a fost considerat dizolvat de drept şi intrat în stare de lichidare (cu lichidatori numiţi de Curtea Superioară Bancară la propunerea B.N.R.) pentru că în termen de 45 de zile (de la 3 februarie 1948) nu a obţinut noua autorizaţie de funcţionare, necesară înscrierii în registrul societăţilor bancare;
- operaţiunile de lichidare s-au desfăşurat conform procedurii stabilite prin Decretul nr. 186/1948, care îi obliga pe lichidatori ca, după depunerea inventarului şi bilanţului, să vândă în bloc sau în parte, inclusiv prin bună învoială, cu acordul Curţii Superioare Bancare, bunurile ce formau activul social al întreprinderilor bancare şi institutelor de credit dizolvate;
- în temeiul acestor dispoziţii, lichidatorii au vândut imobilul cu preţul de 385.000 RON, prin bună învoială şi în baza acordului Curţii Superioare Bancare, soţilor P.C. şi P. (născută S.) A., care şi-au intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate astfel dobândit;
- ulterior, statul a preluat imobilul de la soţii P., şi nu de la I.C. Oradea SA, la care era acţionar antecesorul reclamantei;
- în atare situaţie, imobilul nu a fost preluat abuziv de la societatea la care era acţionar antecesorul reclamantei, astfel că dispoziţia contestată (prin care a fost respinsă notificarea pe considerentul că notificatoarea nu a făcut dovada calităţii de proprietar) este corectă;
- Banca Naţională a României nu este "unitate deţinătoare", iar Ministerul Economiei şi Finanţelor nu stă în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român.
Curtea de Apel Oradea, secţia mixtă, prin Decizia nr. 57 din 25 martie 2009, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru pârâtul Statul Român.
S-a reţinut că:
- imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza unei hotărâri ministeriale de radiere şi dizolvare de drept a instituţiilor de credit;
- pentru calificarea caracterului preluării trebuie stabilit dacă despăgubirile primite în acel moment au fost sau nu juste şi echitabile;
- reclamanta (căreia, conform art. 1169 C. civ., îi revine sarcina probei) nu a făcut dovada încasării de către Statul Român sau B.N.R. a preţului obţinut din vânzarea imobilului în cadrul operaţiunilor de lichidare (385.000 RON) şi că acţionarii institutului de credit lichidat nu ar fi fost îndestulaţi rezonabil;
- pe de altă parte, imobilul în discuţie, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la soţii P.C. şi A., a făcut obiectul legilor reparatorii;
- potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român are în cauză calitate procesuală pasivă şi este reprezentat prin Ministerul Finanţelor.
Reclamanta şi pârâtul Statul Român (prin A.N.A.F.-D.G.F.P. Bihor) au declarat recurs, solicitând modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii propriului apel, schimbării sentinţei şi admiterii acţiunii, respectiv admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a susţinut că:
- admiterea excepţiei referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a B.N.R. este greşită deoarece această bancă, prin intermediul Comisiei Superioare Bancare, a vândut imobilul proprietatea I.C.R.P. SA Oradea şi a încasat preţul, păstrând banii sau virându-i la bugetul de stat;
- soluţia pronunţată pe fondul cauzei este greşită pentru că de la regula stabilită prin art. 1169 C. civ. există unele excepţii, cum ar fi prezumţiile şi faptele negative nedefinite;
- or, imobilul în discuţie a fost vândut de Comisia Superioară Bancară de pe lângă B.N.R., iar art. 1294 - 1295 C. civ. instituie prezumţia legală că vânzătorul este cel ce încasează preţul rezultat din vânzare;
- potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., această prezumţie legală o dispensa de orice dovadă, sarcina de a dovedi neîncasarea preţului revenind vânzătorului;
- de altfel, neprimirea vreunei despăgubiri de către antecesorul său este un fapt negativ nedefinit şi, ca atare, nu poate constitui teză probatorie;
- în cauză operează aşadar prezumţia preluării abuzive şi fără nicio despăgubire a imobilului inclus în activul I.C.R.P. SA Oradea ori a contravalorii acestui bun;
- drept consecinţă, potrivit art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene, se impune admiterea acţiunii şi despăgubirea sa corespunzător valorii de circulaţie a imobilului.
Recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul tot pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că ambele instanţe au respins greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, care potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 revine doar Primarului Municipiului Oradea.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la modul de soluţionare a fondului pricinii sunt fondate, deoarece:
- imobilul în discuţie a fost înstrăinat în cadrul operaţiunilor de lichidare a patrimoniului instituţiei private de credit la care era acţionar autorul reclamantei, consecutiv dizolvării de drept impusă în anul 1948 de autorităţile vremii din considerente de ordin politic;
- înstrăinarea propriu-zisă nu a avut loc aşadar din iniţiativa entităţii proprietare şi nu a fost realizată de propriul personal, ci de lichidatorul numit de o autoritate publică;
- practic, prin înstrăinarea imobilului în discuţie, lichidatorul a dispus de acest bun, ceea ce echivalează cu o preluare în fapt;
- pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul a fost înstrăinat la valoarea sa reală şi că lichidatorul care a perfectat vânzarea şi, potrivit art. 1294 - 1295 C. civ., a încasat preţul, ar fi remis ulterior banii astfel obţinuţi acţionarilor instituţiei private de credit dizolvate;
- în raport de condiţiile concrete în care s-au desfăşurat dizolvarea şi lichidarea patrimoniului instituţiei private de credit proprietare, corelate cu neacordarea unei despăgubiri juste şi echitabile acţionarilor acelei entităţi, au avut evident caracter abuziv, ceea ce justifică recunoaşterea calităţii reclamantei de "persoană îndreptăţită", conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Cealaltă critică a aceleiaşi recurente este nefondată pentru că, potrivit Legii nr. 10/2001, B.N.R. nu are nicio atribuţie în procedura de soluţionare a cererii deduse judecăţii.
De asemenea, sunt nefondate şi criticile formulate de recurentul pârât deoarece:
- art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea existentă la data pronunţării hotărârilor instanţelor de fond şi apel) prevedea că persoanele menţionate la art. 3 lit. b) au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent (exclusiv despăgubiri în condiţiile legii speciale), care se propun fie de instituţia publică implicată în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice (prin decizie motivată), fie de ministrul finanţelor publice (prin ordin);
- alin. (3) al aceluiaşi text a fost modificat prin Legea nr. 302/2009 (publicată la 9 octombrie 2009), în sensul că măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la alin. (1) se propun, prin decizie motivată, doar de către A.V.A.S.;
- potrivit art. II din Legea nr. 302/2009, în procesele şi cererile având ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de art. 31 al Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi instituţiilor publice implicate.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi admis, în sensul casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva Deciziei nr. 57 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă şi mixtă, pe care o casează, precum şi Sentinţa nr. 180/C din 5 iunie 2008 a Tribunalului Bihor, şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2086/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2082/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
