ICCJ. Decizia nr. 2086/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2086/2010
Dosar nr.2537/116/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, înregistrată sub nr. 2537/116/2007, numiţii R.G. şi R.C. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 4020/09 august 2007 emisă de primarul municipiului Călăraşi, solicitând anularea acesteia şi obligarea la restituirea în natură a terenului de 380 m.p. şi în echivalent a valorii construcţiilor expropriate (în suprafaţă de 219,03 m.p.), ca urmare a preluării abuzive a imobilului situat în Călăraşi, str. F. nr. 116 (fostă V. nr. 90), judeţul Călăraşi, conform art. 11 alin. (2), (4) şi (6) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea contestaţiei, contestatorii au arătat că prin dispoziţia contestată li s-a soluţionat Notificarea nr. 1284 din 13 noiembrie 2001 prin care autoarea lor E.V. a solicitat restituirea acestui imobil în baza Legii nr. 10/2001, notificare respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive de către stat a imobilului.
Se mai arată că imobilul a aparţinut soţilor A.E., decedat în anul 1938, şi S.E., decedată la 01 mai 1974.
Prin Sentinţa civilă nr. 1380 din 03 octombrie 2008, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia, confirmându-se concluzia unităţii deţinătoare a nedovedirii dreptului de proprietate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi, prin Decizia nr. 62A din 19 martie 2009, a admis calea de atac, a schimbat sentinţa în tot în sensul admiterii contestaţiei şi anulării Dispoziţiei nr. 4020 din 9 august 2007; drept urmare intimatul a fost obligat să înainteze notificarea şi actele anexă ale contestatorilor secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor împreună cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în str. F. nr. 116, municipiul Călăraşi, judeţul Călăraşi, respectiv pentru 380 m.p. teren, ca şi pentru construcţia ce s-a aflat pe acesta în suprafaţă construită desfăşurată de 219 m.p., care a fost demolată pentru motivele ce urmează.
Notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Călăraşi în termen legal de numita E.V., apelanţii contestatori fiind legatarii universali ai acesteia conform Certificatului de moştenitor nr. 186 din 29 august 2001 eliberat Societatea civilă M., emis în baza testamentului, care au continuat demersul de restituire iniţiat de autoarea lor.
Imobilul pentru care s-au solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost dobândit de E.A. prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 787 din 10 iulie 1919 de la numitul R.P., fiind situat la momentul încheierii contractului pe str. V. nr. 90, municipiul Călăraşi.
E.A. (decedat la 13 iulie 1938) a fost căsătorit cu E.S., iar E.V. a fost fiica acestora, astfel cum reiese din certificatul de naştere al celei din urmă.
La fila 10 dosar fond se regăseşte procesul-verbal din 22 iunie 1949 de predare a imobilului din str. F. nr. 108, încheiat între R.S. şi Organizaţia P., în executarea unui contract de închiriere încheiat între prima, menţionată în calitate de proprietar, şi Organizaţie, în calitate de chiriaş, acesta fiind momentul indicat de titulara notificării ca cel al pierderii posesiei asupra imobilului.
La momentul decesului lui E.A. în anul 1938, calitatea de moştenitoare a acestuia (în absenţa unui testament) nu putea fi recunoscută decât în favoarea fiicei sale, E.V., descendent de gradul I, din clasa I de moştenitori legali, conform art. 669 C. civ., întrucât Legea nr. 319/1944, care recunoştea calitatea de moştenitor şi în favoarea soţului supravieţuitor (E.S.), în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, este un act normativ ulterior, care nu ar fi putut să retroactiveze.
Prin urmare, la momentul anului 1938, data deschiderii succesiunii proprietarului imobilului lui E.A. din str. V. nr. 90 (ulterior, str. F. nr. 108, şi mai târziu, str. F. nr. 116), proprietară a imobilului era fiica acestuia, E.V. (care, născută fiind în anul 1914, la data respectivă avea 24 de ani), iar aceasta, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă nu face dovada dezbaterii succesiunii tatălui său, are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a operat repunerea de drept în termenul de opţiune succesorală, conform art. 4 alin. (3) teza finală, din acelaşi act normativ. Această concluzie se coroborează şi cu o altă probă indirectă depusă în dosarul de fond, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de încheiat de S.N.F. şi S.N.M., în calitate de vânzătoare şi soţii B.C. şi P., în calitate de cumpărători, având ca obiect imobilul din str. F. nr. 110, în clauzele căruia s-a menţionat ca vecinătate la apus proprietatea V.E., acest contract fiind încheiat în 1955.
Contestatorii nu au făcut dovada prin vreun înscris administrat în cauză şi nici autoarea lor, E.V., titulara notificării, nu a făcut o astfel de susţinere, în sensul că E.A. ar fi lăsat un testament fie în favoarea soţiei sale E.S., fie în favoarea acesteia şi a fiicei sale, E.V., astfel ca să se impună verificarea situaţiei eventualei cote sau proprietăţi dobândite şi de acesta asupra imobilului ori numai de aceasta; cu atât mai puţin, nu s-a făcut susţinerea sau dovada testării în favoarea unui terţ.
Aşa fiind, apare lipsită de relevanţă identitatea dintre E.S. şi R.S., care este de altfel dovedită în cauză, prin coroborarea înscrisurilor din dosarul de fond cu cele noi depuse în apel.
Astfel, în partajul de ascendent aut. sub nr. 3388 din 1 octombrie 1947 la grefa Tribunalului Ialomiţa, R.V. (cel cu care au susţinut că s-a recăsătorit văduva lui E.A., a căror fiică a fost E.V.) o denumea pe E.V., fiica sa, căreia i-a constituit un lot de 20 de ha, iar fiului său, V.R., de asemenea 20 ha sau 40 de pogoane.
De aici, aplicându-se o prezumţie simplă, conform art. 1203 C. civ., rezultă că întrucât E.V. era, conform certificatului de naştere, fiica lui E.A. şi E.S., iar la momentul anului 1947 (data partajului de ascendent) R.V. o numea "fiica sa", rezultă că soţia lui R.V. nu putea fi decât R.S., decedată la 1 mai 1974, fostă E.S., mama E.V.
Din certificatul de deces a numitei R.S. (eveniment întâmplat la 1 mai 1974), reiese că părinţii acesteia au fost P.R. (vânzătorul imobilului către E.A.) şi P.Ş., ceea ce este în sensul celor susţinute de apelanţii contestatori că E.A. a fost ginerele lui P.R.
Faţă de cele mai sus reţinute reiese că în mod nereal a fost menţionată în procesul-verbal de predare din 22 iunie 1949 R.S., în calitate de proprietară a imobilului închiriat, chiar dacă avea calitatea de soţie supravieţuitoare a proprietarului iniţial al imobilului şi de mamă a lui E.V., adevăratul şi unicul proprietar al imobilului, ca urmare a devoluţiunii succesorale care, la epoca respectivă, opera doar conform Codului civil, până la adoptarea Legii nr. 319/1944.
Curtea a apreciat pe baza celor anterior reţinute că preluarea imobilului se încadrează la ipoteza art. 2 lit. i) (fără titlu valabil), întrucât aplicarea Decretului nr. 111/1951 nu era opozabilă proprietarei, însuşi actul normativ de preluare nefiind conform Constituţiei în vigoare la acel moment (Constituţia din 1948), tratatelor internaţionale la care România era parte (care garantau dreptul de proprietate) şi legilor în vigoare la data preluării de către stat (art. 480, 481 C. civ.), conform criteriilor decurgând din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Potrivit principiilor instituite prin legea de reparaţie, enunţate chiar prin art. 1 alin. (1), vocaţia prioritară a persoanelor îndreptăţite este de a obţine restituirea în natură.
Însă, din raportul de expertiză care a şi identificat terenul stabilind şi suprafaţa acestuia (380 m.p.), conform vecinătăţilor din titlul de proprietate, se constată că restituirea în natură nu este posibilă deoarece pe acesta se găsesc: o alee de acces pietonal din beton care ocupă o suprafaţă de 44,35 m.p., construcţii subterane - canal termic executat din beton armat care ocupă o suprafaţă construită de 54,08 m.p. (la acel moment fiind funcţională o conductă de apă rece) şi, pe de altă parte, şi o conductă de gaze cu un diametru de 110 mm care străbate suprafaţa de teren în litigiu pe o lungime de 21,57 m.l. (subteran şi suprateran), conform schiţei.
Despăgubirile se acordă în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora, la propunerea motivată a unităţii învestite cu soluţionarea notificării, în aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată, urmare a admiterii apelului în baza art. 296 C. proc. civ. şi a schimbării în tot a sentinţei apelate.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru considerentele ce se vor arăta.
Instanţa de apel, în pofida dispoziţiilor art. 10 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat greşit că terenul nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de utilităţi publice, omiţând să analizeze dacă acestea afectează în întregime cei 380 m.p.
Aceste aspecte puteau fi clarificate prin administrarea unei noi expertize, probă ce a fost respinsă nejustificat.
Şi în baza expertizei întocmite se putea stabili că: aleea de acces pietonal poate fi redirecţionată; conducta de apă care se află prin canalul termic nu mai este necesară şi că funcţionalitatea conductei de gaz nu afectează întregul teren. Totodată, având în vedere că traseul conductei de gaz, cât şi cel al conductei de apă traversează terenul pe mijlocul lui, rezultă că restul terenului, pe o parte şi pe alta, este liber şi poate fi restituit în natură.
Terenul poate fi restituit în natură şi pentru că D.S. - Direcţia regională est arată că traseul conductei de gaz poate fi schimbat pe cheltuiala solicitantului.
Primăria municipiului Călăraşi, prin întâmpinarea formulată conform dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului întrucât terenul este afectat de amenajări de utilitate publică.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituie la art. 1 alin. (1) principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi de reparaţie.
Acest principiu nu este aplicabil în situaţia în care terenul preluat abuziv este afectat de servituţi legale ori de alte amenajări de utilitate publică.
Recurenţii invocă greşit respingerea probei cu expertiză, critică ce poate reprezenta motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Respingerea unei cereri de administrare a unei noi probe nu putea fi analizată nici în vechea configuraţie a art. 304 la pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, aprobat prin Legea nr. 219/2005, deoarece se referă la grava greşeală de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată unei situaţii de fapt pe deplin stabilite în sensul că terenul, identificat prin raportul de expertiză, este afectat de utilităţi publice constând în alee de acces pietonal, construcţii subterane, conductă de apă rece şi o conductă de gaze cu un diametrul de 110 mm şi, ca atare, nu poate fi restituit în natură.
Susţinerea recurenţilor în sensul că societatea de distribuţie a gazelor permite schimbarea traseului conductei este reală, dar sunt omise aspecte esenţiale ale aceste posibilităţi: acordul proprietarilor sau deţinătorilor legali ai instalaţiilor de gaze şi ai terenului de pe traseul unde urmează să fie modificată conducta existentă, precum şi cel al autorităţilor competente solicitate prin certificatul de urbanism. În lipsa acestor acorduri nu se poate vorbi de faptul că terenul este restituibil în natură.
Cum noţiunea de teren liber nu semnifică faptul că trebuie restituită în natură orice suprafaţă de teren ce nu are amenajări ori construcţii supraterane ori subterane, ci se referă la suprafeţele de teren pe care nu se află lucrări ori amenajări de utilitate publică ce ocupă funcţional întregul teren, dispoziţiile aplicabile cauzei sunt şi cele reţinute în apel, şi anume art. 10 alin. (2), (8) şi (9) din legea de reparaţie, şi anume acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii R.G. şi R.C. şi de pârâta Primăria municipiului Călăraşi împotriva Deciziei nr. 62 A din 19 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2087/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2083/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
