ICCJ. Decizia nr. 2089/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2089/2010
Dosar nr.41484/3/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11 octombrie 2006 sub nr. 34596/3/2006, reclamanta K.N. a chemat în judecată pe pârâţii C.V., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate faptul că Statul nu a avut şi nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul F. nr. 12 A, et. I, ap. 3, iar în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtei, să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 12349 din 19 octombrie 1940, intabulat în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal nr. 16772/1940. Cumpărătorul a donat toate bunurile soţiei sale, S.F.D., care, la rândul său, la data de 13 februarie 2002, prin semnarea unui contract de donaţie a drepturilor asupra bunurilor sale viitoare, a cedat reclamantei dreptul de a recupera toate bunurile care au aparţinut acesteia şi familiei sale în România. Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, reclamanta a susţinut că este moştenitoarea defunctului J.D. în ceea ce priveşte eventualele acţiuni în revendicarea unor bunuri ce au aparţinut defunctului, situate pe teritoriul României.
Reclamanta a susţinut că preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951, deoarece imobilul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de bunuri enumerate de art. 1 din Decret. Deşi până în anul 1952, inclusiv, J.D. a figurat ca plătitor de impozite, la mai puţin de un an de zile s-a emis Decizia nr. 511 din 18 iulie 1953 prin care imobilul a fost trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, decizie care nu a fost niciodată comunicată fostului proprietar. În plus, Decretul nr. 111/1951 era contrar constituţiei în vigoare la data emiterii sale, contravenind în acelaşi timp art. 480 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Mai arată reclamanta că în anul 1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 513, imobilul a fost vândut pârâtei C.V. Faţă de caracterul abuziv al vânzării, în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat, în urma comparării celor două titluri, lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie.
Prin Sentinţa civilă nr. 97 din 17 ianuarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 34595/3/2006 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 4617 din 6 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta K.N. şi pârâţii C.V., Primăria Municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.
Prin Sentinţa civilă nr. 37 din 17 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 403 din 27 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins acţiunea formulată de reclamanta K.N., în contradictoriu cu pârâţii C.V., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. S.A, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 15/A din 9 martie 2009, a admis calea de atac, a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru considerentele ce urmează.
Curtea a constatat că, în speţă, tribunalul şi-a fundamentat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în principal pe faptul nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat între soţii J.D. şi S.F., întrucât acest act juridic reprezintă potrivit legii române, un pact asupra unei succesiuni nedeschise, act interzis de C. civ.
Curtea a constatat că, C. civ. nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secţiunea consacrată obiectului convenţiilor şi, respectiv, renunţării la moştenire.
Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca pact asupra unei moşteniri viitoare, el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri, moştenirea în cauză să nu fie deschisă şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege.
Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moştenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moştenire nedeschisă.
Analizând actul de donaţie din prezenta cauză ca reprezentând o astfel de instituire contractuală, Curtea a constatat că încheierea sa este permisă de dreptul francez prin excepţie.
De altfel, în faţa primei instanţe de judecată, pârâta C.V. însăşi a recunoscut faptul că actul de donaţie din 1961 a fost încheiat conform prevederilor legale din legislaţia franceză.
Întrucât actul din cauza prezentă s-a încheiat în Franţa, la Paris, la data de 20 noiembrie 1961, Curtea a constatat că în cauză intervine un element de extraneitate, cu incidenţă asupra valabilităţii actului în dispută.
Coroborând dispoziţiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 şi 160, Curtea a reţinut că actul juridic încheiat în Franţa, intrat de altfel, în circuitul civil şi nedesfiinţat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei ţări străine, îşi produce efecte şi pe teritoriul României, interdicţia legală menţionată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiţia încheierii lor pe teritoriul ţării noastre.
Aşadar, actul juridic menţionat nu este cârmuit în mod exclusiv de legea română, în sensul excepţiilor vizate de Legea nr. 105/1992, pentru a nu se putea recunoaşte şi a nu putea produce efectele sale juridice şi pe teritoriul României.
De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părţi contractante erau cetăţeni israelieni, rezidenţi în Franţa, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiţia instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau, potrivit probelor administrate, cetăţenie română.
Reţinând aşadar, valabilitatea acestui act juridic încheiat în Franţa, Curtea a constatat că nu intervine sancţiunea nulităţii absolute amintite anterior.
Deşi cererea privind constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic şi a certificatului de calitate de moştenitor a fost formulată pentru prima dată de intimata-pârâtă direct în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat netemeinicia argumentelor subscrise acestei cereri, argumente care se concretizează totodată, şi în apărări în favoarea soluţiei date de tribunal excepţiei invocate. Astfel, invocata lipsă a verificărilor efectuate în Franţa cu privire la existenţa unui posibil alt certificat de moştenitor, nu este de natură a atrage nulitatea certificatului, act juridic civil intrat încă din 2002 în circuitul civil, nedesfiinţat până în prezent, fiind obligaţia părţii care se foloseşte de această apărare, de a dovedi susţinerile sale, potrivit principiului general de drept consacrat şi expres, prin prevederile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul procesului civil guvernat de principiul disponibilităţii.
Pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, această parte nu a contestat certificatul, sub aspectul eficienţei sale juridice şi nici nu a solicitat probe în vederea dovedirii aspectului invocat, solicitare care a lipsit de asemenea, şi în cursul judecării apelului când această parte a solicitat doar ca reclamanta să depună înscrisuri din care să rezulte că S.F. a acceptat în termen legal succesiunea soţului şi că este unica moştenitoare, reclamanta respecificând prin actele redepuse în apel că aceste împrejurări rezultă din donaţia între vii încheiată în 1961, donaţie permisă de legea franceză. Ulterior depunerii acestor înscrisuri, pârâta C.V. nu a mai solicitat administrarea unor alte probe în acest sens.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate absolută al actului de donaţie încheiat în 1961, relativ interdicţiei legale româneşti a pactelor asupra succesiunilor viitoare, Curtea a precizat anterior aprecierile sale care converg în sensul înlăturării acestei critici formulate în apărare, ca nefondată.
Dând aşadar, eficacitate juridică actului de donaţie din 1961, Curtea a constatat calitatea de succesor al lui J.D., a soţiei supravieţuitoare F.S., ce a acceptat donaţia potrivit conţinutului actului de donaţie, pe care l-a semnat, devenind aşadar irelevantă critica privind acceptarea tacită a succesiunii, prin folosirea în continuare, a imobilului succesoral din Franţa şi prin realizarea de acte de dispoziţie ulterioare, asupra bunurilor succesorale, împrejurări de altfel nedovedite în cauză, prin probele administrate de reclamantă. Într-adevăr, nici încheierea actului de donaţie către reclamanta K.N. nu putea avea semnificaţia unui act de acceptare a succesiunii, în termenul de opţiune succesorală, raportat la data încheierii sale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), faţă de data decesului soţului (05 iulie 1982).
Cum F.S. este succesoarea soţului său, J.D., iar cum cel puţin potrivit testamentului întocmit la data de 11 iunie 2001, la Paris, F.S. a instituit legatară universală, pe nepoata sa, reclamanta K.N., Curtea a apreciat că reclamanta a realizat dovada calităţii sale procesuale active. Accentuarea acestei concluzii rezultă şi din actul de donaţie care confirmă legitimitatea procesuală a reclamantei în toate demersurile care vor viza redobândirea imobilelor din România care i-au aparţinut S. şi familiei sale. Nu mai puţin, certificatul de calitate de moştenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit de notar public T.C., atestă această calitate, în lipsa desfiinţării sale, fiind un act juridic civil intrat în circuitul civil.
Curtea nu şi-a însuşit apărarea pârâtei în sensul că actul de donaţie încheiat între F.S. şi reclamantă nu este valabil, ca urmare a nespecificării bunurilor - obiect material derivat, întrucât actul priveşte toate bunurile imobile care au aparţinut donatoarei şi familiei sale (deci inclusiv, soţului său), iar celelalte înscrisuri administrate în cauză delimitează imobilul în litigiu, ca fiind cuprins în obiectul actului juridic respectiv încheiat.
Indiferent, potrivit testamentului din 11 iunie 2001, F.S. i-a lăsat nepoatei sale, "toate bunurile mobile (...) şi toate imobilele (...) oriunde ar fi acestea", reclamanta fiind instituită legatară universală, având deci vocaţie la întreaga moştenire, din activul succesoral făcând parte şi acţiunile patrimoniale la care avea dreptul autorul, cum ar fi de exemplu, acţiunea în revendicare.
Totodată, Curtea a constatat că apărările pârâtei C.V. privind lipsa imobilului în litigiu, din masa succesorală rămasă după J.D., ca urmare a preluării sale de către stat, cu titlu valabil, anterior decesului şi ca urmare a neiniţierii de demersuri pentru anularea actului statului de preluare sau pentru redobândirea bunului imobil de către proprietarul expropriat J.D. sau de către soţia sa, pe parcursul vieţii lor şi ca atare, privitoare la lipsa unui titlu al autorilor reclamantei, ca şi al său, asupra imobilului, la momentul introducerii acţiunii, sunt apărări care se circumscriu fondului cauzei (capetele de cerere ale prezentei acţiuni fiind revendicarea, dar şi constatarea nevalabilităţii titlului statului), astfel încât ele trebuie soluţionate unitar şi o dată cu fondul cauzei, potrivit şi prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea a constatat de asemenea că obiectul controlului său de legalitate este circumscris soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocate prin prisma lipsei dovezii calităţii de moştenitor al proprietarului imobilului, anterior preluării de către stat, astfel încât, pentru a nu împieta asupra dreptului părţilor de acces la triplul grad de jurisdicţie, Curtea nu poate pronunţa direct în apel, pentru prima dată, asupra apărărilor menţionate (pe care oricum, le-a calificat ca fiind de fond) şi nici asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi Legii nr. 1/2009, invocate prin notele scrise, excepţie pe care tribunalul a lăsat-o nesoluţionată, acordând prioritate excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamanta nu a făcut dovada identităţii dintre persoana sa şi cel care este titularul dreptului afirmat.
Astfel, apartamentul nr. 3 din Bucureşti, B-dul F. nr. 12A, et. I, sector 2 a intrat în proprietatea Statului cu titlu în baza Decretului nr. 111/1951, conform art. 645 C. civ. potrivit căruia legea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, titlu ce nu a fost contestat de fostul proprietar D.J., demers ce nu a fost întreprins nici de soţia sa, F.S.
Reclamanta nu mai putea contesta titlul de proprietate al statului cât timp autorii săi nu au făcut-o.
În dovedirea calităţii sale procesuale pasive reclamanta nu a putut depune certificatul de moştenitor de pe urma defunctului D.J. în care să figureze ca moştenitor F.D. şi nicio altă probă din care să rezulte că aceasta din urmă a acceptat succesiunea defunctului său soţ.
Donaţia făcută de D.J. priveşte o succesiune deschisă, operaţiune juridică interzisă de dreptul civil român, fiind vorba de un pact asupra unei succesiuni viitoare, înscrisul intitulat "act de donaţie" fiind nul absolut conform art. 965 şi 702 C. civ.
Referitor la certificatul de calitate de moştenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002 eliberat de BNP T.C. se arată că în mod corect a fost înlăturat de prima instanţă deoarece reclamanta apare ca moştenitoare a defunctului D.J., apreciindu-se nelegal de notarul public că are această calitate întrucât este donatara tuturor drepturilor succesorale a numitei D.F.S.
În apel, s-a invocat de recurentă nulitatea absolută a acestui certificat de moştenitor deoarece reclamanta nu a fost rudă cu defunctul, iar acesta nu a înţeles să-i lase vreun testament în sensul art. 650 C. civ. Certificatul de moştenitor a fost eliberat cu încălcarea prevederilor legale privind transmiterea moştenirii şi a prevederilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 36/1995.
Susţinerile reclamantei în sensul că D.F.S. ar fi acceptat tacit succesiunea defunctului său soţ sunt nedovedite.
Înscrisurile prezentate de reclamant nu sunt relevante deoarece în niciunul nu apare individualizat bunul imobil pe care aceasta îl revendică, înscrisuri redactate de altfel în limbile engleză şi ebraică, precum şi traduceri legalizate.
De asemenea, s-a depus doar o copie a contractului de vânzare-cumpărare executată la Arhivele Statului şi nu actul ce ar fi trebuit să existe în posesia lui J. şi S.D. Reclamanta nu a depus copii de pe certificatele de deces ale soţilor D., ci numai copii legalizate, şi nici certificatul de căsătorie al soţilor D., ci doar un extras al stării civile. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada că J.D. este aceeaşi persoană cu J.D.
Contractul încheiat între reclamantă şi S.D. dă dreptul reclamantei să recupereze bunurile/despăgubirile de la Statul Român şi nu de la recurentă.
Instanţa nu şi-a exercitat rolul activ în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe apărările formulate de recurentă în apel.
Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Într-adevăr, legea română interzice pactele asupra unor succesiuni viitoare potrivit art. 965 C. civ., conform căruia pot face obiectul unei obligaţii şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul despre a cărei moştenire este vorba.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia însă nu pe dispoziţiile C. civ. român, ci, constatând intervenit un element de extraneitate, actul fiind încheiat la 20 noiembrie 1961 în Paris, Franţa, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 73 - 80 şi 160 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Recurenta, prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunţate în calea devolutivă de atac, nu critică această interpretare dată de instanţă şi nici temeiul de drept invocat, Legea nr. 105/1991, făcând vorbire, în exclusivitate, de nulitatea absolută a actului de donaţie conform dispoziţiilor legii române.
Simpla referire la necesitatea analizării probelor în raport de prevederile dreptului intern nu reprezintă o critică în sensul legii, câtă vreme nu se arată de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
În consecinţă, statuările instanţei de apel referitoare la valabilitatea actului juridic încheiat în Franţa, intrat în circuitul civil şi nedesfiinţat, valabil încheiat pe teritoriul francez, precum şi la faptul că acesta îşi produce efecte şi pe teritoriul României, ca efect al Legii nr. 105/1992, întrucât interdicţia de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare vizează posibilitatea încheierii lor pe teritoriul ţării noastre, au intrat în putere de lucru judecat, faţă de limitele învestirii instanţei de recurs de către pârâtă.
Criticile din recurs privitoare la probatoriile administrate ori la absenţa probatoriilor nu reprezintă motive de nelegalitate în sensul art. 304 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând strict aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac.
Calitatea procesuală a reclamantei rezultă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, şi din certificatul de calitate de moştenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit la BNP T.C., certificat valid, intrat în circuitul civil.
Reclamanta fiind instituită de autoarea sa, soţia proprietarului imobilului revendicat, drept legatară universală asupra moştenirii din activul căreia fac parte şi acţiunile patrimoniale de reparaţie cu privire la bunurile preluate de stat, are calitatea de a exercita acţiunea specifică apărării unui drept de proprietate imobiliară, acţiunea în revendicare.
Drept urmare, statuările instanţei de apel referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei sunt legale.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 151 din 9 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2123/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2088/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
