ICCJ. Decizia nr. 2279/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2279/2010
Dosar nr. 4930/63/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.M.C. şi D.M.Z. în contradictoriu cu pârâţii P.I., I.P., P.A., A.I. şi Primarul municipiului Craiova.
A constatat nulitatea titlului statului pentru imobilul din Craiova.
A respins acţiunea împotriva Consiliului judeţean Dolj.
A respins petitul privind revendicarea suprafeţei de teren.
A obligat pârâta P.A. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie, în suprafaţă de 36,82 mp, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998.
A obligat pe pârâtul A.I. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie, în suprafaţă de 34,94 mp, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/1998.
A obligat pe pârâţii P.I. şi I. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie, în suprafaţă de 65,93 mp, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 502/1998.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil.
Imobilul fiind preluat fără titlu, nu putea fi vândut chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, chiar dacă aceştia ar fi fost de bună credinţă, deoarece reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Nu s-ar putea susţine că dispoziţiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 ar putea constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamanţilor, deoarece demersurile acestora nu au avut rezultate satisfăcătoare.
După cum rezultă din dispoziţia emisă la 5 ani după notificare, reclamanţilor li s-a restituit în natură suprafaţa de 29,29 mp teren din suprafaţa totală liberă de 673,25 mp, precum şi 2 dormitoare, vestibul şi pivniţă, pentru restul imobilului propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia nr. 34 din 5 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâţii Primarul municipiului Craiova, P.I., I.P., P.A. şi A.I. împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea în totalitate.
A respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare este întemeiată, dar având în vedere că excepţia nu este rezolvată în mod unitar în practica judecătorească, iar Decizia dată de Înalta Curte în recursul în interesul legii nu este motivată şi publicată, se impune examinarea pe fond a litigiului.
In ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod greşit lipsa de valabilitate a titlului statului, deoarece controlul neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 nu poate fi realizat de către instanţele judecătoreşti, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că există titlu valabil atunci când actul de preluare a fost realizat cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare.
A mai reţinut instanţa de apel, că autoarea reclamanţilor a solicitat bunul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, care reglementează situaţia juridică a bunurilor trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce înseamnă că a recunoscut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu.
Drept consecinţă a faptului că bunul a fost preluat cu titlu, reclamanţii nu au un bun în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţa de apel a mai constatat că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată de aceştia în instanţă, procesul fiind încă pe rol.
In ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că analizarea acestuia este „lipsită de relevanţă juridică", faţă de soluţia dată în apelurile pârâţilor.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat, în esenţă, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece, deşi instanţa a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este întemeiată, nu a motivat care este argumentul pentru care a ajuns la această concluzie şi a analizat litigiul pe fond.
În acest fel s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil al reclamanţilor.
Recurenţii au mai arătat că instanţele de judecată pot stabili nelegalitatea preluării unui bun în temeiul Decretului nr. 92/1950, decret care a fost un act neconstituţional şi nelegal.
Autorul lor, M.C.I. era pensionar al Ministerului de Finanţe încă din anul 1941, ca fost inspector financiar şi contabil, motiv pentru care, faţă de acesta nu se puteau aplica dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
Deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 şi nu putea fi vândut către chiriaşi, astfel încât nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea credinţă, deoarece era de notorietate că imobilul a fost naţionalizat, iar cumpărătorii au cunoscut încă de la data încheierii contractului că a fost construit de un particular înainte de anul 1950, făcând apoi obiectul naţionalizării.
Au mai arătat recurenţii, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii privind revendicarea suprafeţei de teren de 220 mp, aflată sub construcţii.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre este susceptibilă de casare dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pentru a putea permite controlul de legalitate, o hotărâre trebuie să fie clară, să se refere la probele administrate în cauză şi să cuprindă toate considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia dată.
In cauză, instanţa de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este întemeiată, dar a făcut analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Or, susţinerea instanţei de judecată că acţiunea este contradictorie şi analizarea pe fond a litigiului sunt elemente care atrag incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Chiar dacă soluţia este aceea de respingere a acţiunii şi în cazul inadmisibilităţii şi în cazul respingerii pe fond a pretenţiilor reclamanţilor, motivarea nu este de natură a face posibil controlul de legalitate al hotărârii, deoarece, în fapt, nu se poate cunoaşte ce argumente de fapt şi de drept a avut în vedere judecătorul atunci când a pronunţat soluţia.
Faptul că practica judiciară este contradictorie la un moment dat şi că o decizie în interesul legii, prin care instanţa supremă a soluţionat o anume chestiune de drept, nu a fost motivată şi publicată în Monitorul Oficial, nu sunt de natură a dispensa instanţa de judecată de a face analiza acelei chestiuni de drept pe care o consideră incidenţă şi o reţine.
Apoi, instanţa de apel a arătat că instanţele de judecată nu pot stabili nelegalitatea preluării unui bun în baza Decretului nr. 92/1950, dar a făcut o analiză a legalităţii preluării din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, concluzionând că acest text subliniază valabilitatea actelor normative de preluare şi interzice analiza de către instanţa de judecată a constituţionalităţii şi legalităţii actelor normative în baza cărora s-a procedat la preluarea bunurilor.
In ciuda acestor susţineri, instanţa de apel, a constatat că nu au existat critici privind modul de aplicare a Decretului nr. 92/1950, că autoarea reclamanţilor, apelând la procedura instituită de Legea nr. 112/1950 a recunoscut implicit că preluarea s-a realizat în baza unui titlu valabil şi a concluzionat că titlul de proprietate al statului este unul valabil.
Şi cu privire la acest aspect, se constată că nu se poate stabili cu certitudine dacă instanţa de apel a avut în vedere respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului sau netemeinicia acestei cereri
Argumentele prezentate în considerentele deciziei susţin ambele soluţii, fără a se putea determina, care a fost, de fapt, convingerea şi soluţia instanţei cu privire la această chestiune.
Ambiguitatea hotărârii atacate cu privire la temeiul de drept avut în vedere la respingerea acestei cereri atrage, de asemenea, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, soluţia instanţei de judecată porneşte de la premiza că instanţele de judecată nu pot face controlul de constituţionalitate al actelor normative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 47/1992 şi, pe cale de consecinţă nu pot verifica valabilitatea titlului statului, în condiţiile în care art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaşte valabilitatea actelor normative de preluare.
Or, o astfel de interpretare a art. 6 din Legea nr. 213/1998 este profund greşită, ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Textul în discuţie prevede în alin. (1) că bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt dobândite cu titlu valabil, dacă, la data preluării, s-a respectat Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării.
Prin urmare, instanţelor nu numai că nu le este interzis să verifice legalitatea preluării şi valabilitatea titlului statului, ci au competenţa de a face o astfel de analiză tocmai în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede în alin. (3) că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului.
Se mai constată că instanţa de apel nu a răspuns nici criticilor formulate de reclamanţi prin apelul declarat de aceştia, limitându-se să constate că, având în vedere faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, analizarea criticilor reclamanţilor „este lipsită de relevanţă juridică".
Or, această motivare, în condiţiile în care analiza cererii privind constatarea nulităţii titlului statului este contradictorie şi în condiţiile în care, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii în limitele cererii de apel, echivalează cu nesoluţionarea apelului declarat de reclamanţi.
Pentru toate considerentele mai sus expuse şi fără a se mai analiza criticilor formulate de recurenţi vizând fondul raportul juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat şi îl va admite în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, se va casa Decizia atacată, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi curţi de apel, care va avea în vedere cele cuprinse în prezenta hotărârile, precum şi toate celelalte apărări şi susţineri ale părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.M.Z. şi I.M.C. împotriva deciziei nr. 34 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2284/2010. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2253/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
