ICCJ. Decizia nr. 2253/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2253/2010
Dosar nr. 3306/118/2007
Şedinţa publică din 14 aprilie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2007, reclamanţii T.M. si T.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, restituirea unui teren echivalent ca valoare celui preluat de stat si individualizat concret în zonele în care exista loturi ce aparţin Primăriei Municipiului Constanţa, teren ce era situat în localitatea Constanţa.
În subsidiar, în măsura în care acordarea unui teren în compensare nu este posibilă, au solicitat obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei privind propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul ce constituie obiectul litigiului.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că antecesoarea lor, M.Z.Z. a dobândit prin vânzare-cumpărare imobilul solicitat în prezenta procedură (compus din 160,95 mp teren si 92,13 mp construcţie), bun ce a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Construcţia a fost demolată iar terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare şi de blocuri de locuinţe.
Deşi au respectat procedura prescrisă de normele legii speciale de reparaţie, nici până la data promovării prezentei acţiuni, cererea lor nu a fost soluţionată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) si art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 216 din 19 februarie 2009 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să înainteze notificarea formulată de reclamanţi şi înregistrată sub nr. 234 din 28 mai 2001 la BEJ S.C.A. către Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 160,95 mp situate în Constanţa, imobil consemnat in registrul de proprietăţi vol. I, pag. 60, nr. crt. 595.
A fost respinsă ca nefondată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la restituirea aceluiaşi teren în modalitatea compensării cu un alt teren din domeniul privat al localităţii.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 constatând că reclamanţii fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire în accepţiunea art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din acest act normativ, acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată.
Întrucât autoritatea locală nu dispune de terenuri ce ar putea fi atribuite în compensare, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost respinsă pretenţia reclamanţilor de acordare a acestei măsuri reparatorii, dispunându-se înaintarea notificării autorităţii investite cu soluţionarea şi stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat de stat, în conformitate cu prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 210/C din 21 septembrie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori si familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva susmenţionatei hotărâri care a fost schimbată în sensul că au fost obligaţi pârâţii să le acorde teren în compensare de aceeaşi natură şi valoare cu cel imposibil de restituit, restul dispoziţiilor sentinţei fiind menţinute.
În esenţă, s-a reţinut, că în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dat în vederea respectării exigentelor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, legiuitorul naţional a impus determinarea unui portofoliu de bunuri sau servicii identificate de unitatea deţinătoare, care pot face obiectul unor măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest scop, autorităţile locale urmează a îndeplini în mod transparent cerinţa dispusa prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, anume afişarea lunară, obligatorie, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente la loc vizibil, a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile ce pot fi acordate în compensare.
Norma menţionată nu are un caracter de recomandare pentru unitatea deţinătoare, ci dimpotrivă unul imperativ, ea urmând să fie analizată în ansamblul programului mai larg de politici publice ale statului, întrucât urmăreşte protejarea dreptului persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, prin asigurarea transparenţei decizionale şi respectarea principiilor ce decurg din prevederile Legii nr. 544/2001.
În acest context, simpla afirmare de către autoritatea locală a inexistenţei unor asemenea bunuri şi servicii nu transferă sarcina exorbitantă a probei contrare către persoana îndreptăţită, o astfel de interpretare însemnând desistarea autorităţii de obligaţiile legale conducând la denaturarea modalităţii de abordare a cazurilor în care statul trebuie sa respecte şi aplice jurisprudenţa CEDO în material respectării dreptului de proprietate.
S-a reţinut astfel că demersul reclamanţilor de a solicita datele referitoare la posibilitatea acordării unui bun ca echivalent valoric celui preluat de stat, nu a primit niciodată un răspuns defavorabil din partea autorităţilor locale, ci dimpotrivă toate adresele înaintate instanţei reflectă situaţia de moment a rezervelor afectate compensării, fără a se susţine neechivoc posibilitatea acordării unui teren în compensare de către autoritatea locală care nu a probat, printr-o documentaţie referitoare la analiza si evaluarea lunară a situaţiei bunurilor/serviciilor supuse măsurilor compensatorii, că opţiunea persoanelor îndreptăţite nu are acoperire faptică.
Ca urmare s-a reţinut că în mod greşit tribunalul a statuat în sensul că în cauză s-ar impune ultima măsura reparatorie, câtă vreme, în absenţa unor probe contrare, exista posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs paratul Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul local Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut că instanţa era ţinută a pronunţa hotărârea în considerarea realităţilor prezente, iar nu a unor situaţii juridice incerte, motiv pentru care, din această perspectivă, obligarea sa la atribuirea unui bun în compensare apare a fi nelegală.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, care nu a fost întemeiata în drept, dar care, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Stabilind ordinea priorităţii masurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite vizate de textul legii speciale legiuitorul a urmărit respectarea exigenţelor impuse de norma art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, ce constituie de altfel principiul ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială, al cărei scop este, în acord cu aceste exigenţe, o justă şi echitabilă despăgubire a persoanelor îndreptăţite.
În asigurarea îndeplinirii acestei cerinţe, legea a impus prin textul alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, obligaţia afişării lunar a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare, norma imperativă după termenii textului, a cărei aplicare a fost nesocotită de autoritatea locală care, suplimentar, astfel cum cu temei reţine curtea de apel, nu a contestat niciodată imposibilitatea acordării unei asemenea măsuri reparatorii, ci a invocat doar existenţa unor proceduri în derulare de identificare, măsurare, lotizare şi evaluare a unor atari bunuri, ceea ce semnifică, alăturat inexistenţei unei documentaţii relevante in acest scop, că opţiunea persoanelor îndreptăţite îşi găseşte corespondent şi în situaţia patrimoniului localităţii existentă în momentul de faţă.
Împrejurarea nefinalizării unor proceduri de identificare, măsurare, lotizare nu semnifică, cum eronat susţin recurenţii, imposibilitatea realizării scopului legii speciale, atâta timp cât din probaţiunea deja administrată rezultă că măsura compensatorie solicitată şi în prezenta cauza a fost dispusă în favoarea unor alte persoane îndreptăţite, ceea ce denotă suplimentar temeinicia pretenţiilor reclamanţilor, corect primite de instanţa de apel.
Legea specială nu a lăsat la latitudinea entităţii administrative alegerea modalităţii de reparaţie, ci a impus, aşa cum s-a arătat mai sus o ordine de prioritate, care în lipsa unui impediment legal, inexistent în speţă, determină respectarea sa, astfel cum corect a procedat curtea de apel, motiv pentru care critica de nelegalitate invocată nu poate fi primită.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ se va dispune obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecata efectuate de intimaţi în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa prin Primar, împotriva deciziei nr. 210/C din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Cu cheltuieli de judecată în cuantum de 119 lei către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2279/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2249/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
