ICCJ. Decizia nr. 2549/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2549/2010
Dosar nr.2965/115/2007
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 415 din 11 noiembrie 2008 Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţiile prematurităţii cererii de chemare în judecată, a necompetenţei materiale a Tribunalului, precum şi a calităţii procesuale pasive a AVAS şi a admis cererea formulată de reclamantul C.I., obligând pârâta AVAS să acorde reclamantului, prin decizie motivată, despăgubiri băneşti în sumă de 933.833 RON pentru imobilele înscrise în CF 1025 Câlnic, CF 3028, CF 14820, CF 15368, CF 17585, CF 1984, CF 2002 Câlnic, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că restituirea în natură a imobilelor în litigiu este imposibilă, fiind ocupate de construcţii şi căi de acces la acestea destinate desfăşurării activităţii economice şi au fost incluse în capitalul social al societăţilor comerciale pârâte. A constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate, aşa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică de evaluare. În raport de aceste aspecte a constatat că entitatea investită cu soluţionarea notificării şi care trebuie să emită decizie motivată cu privire la această notificare este AVAS.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta AVAS, invocând nelegalitatea hotărârii pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu privire la calitatea procesuală pasivă a apelantei, care ar fi competentă să emită doar decizie de propunere de măsuri reparatorii către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în ipoteza în care bunul este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de entitatea implicată în privatizare. De asemenea, a susţinut că în cauză nu s-a realizat procedura administrativă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nedepunând toate înscrisurile prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării.
Instanţa de apel a admis apelul declarat de AVAS împotriva sentinţei instanţei de fond, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii – despăgubiri băneşti în cuantum de 933.833 RON către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea reclamantului C.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, fără temei legal, tribunalul a obligat pârâta AVAS la emiterea unei decizii motivate prin care să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, în condiţiile în care dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prevăd că AVAS, în măsura în care este implicată în procesul de privatizare al societăţii comerciale care deţine imobile de domeniul Legii nr. 10/2001 are exclusiv obligaţia de a formula propuneri de acordare de despăgubiri băneşti către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Celelalte critici au fost respinse ca nefondate, motivat de faptul că nesoluţionarea notificării nu este imputabilă reclamantului şi că acesta, fiind privat în exerciţiul drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001 din culpa pârâţilor în cauză, în mod corect instanţa de fond a evaluat cuantumul despăgubirilor băneşti datorate reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta AVAS, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în tot a apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte actele şi termenele în care trebuie depuse acestea în procedura administrativă. Susţine că în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 AVAS are obligaţia să emită o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri, însă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în mod direct de către instanţa de judecată, fără finalizarea procedurii administrative de către AVAS este nelegală, iar nesoluţionarea notificării de către AVAS s-a datorat faptului că intimatul nu a respectat obligaţiile legale prevăzute în art. 22 şi 29 din lege, în sensul că dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele doveditoare. De aceea, apreciază că se află încă în termenul legal de analiză a notificării şi că nu există un fundament legal pentru a echivala lipsa răspunsului cu o respingere a cererii de restituire.
O altă critică adusă deciziei pronunţate în apel priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, recurenta apreciind că nu mai are competenţa legală de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada evidenţierii imobilelor notificate în patrimoniul unei societăţi privatizate de AVAS la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul-construcţie exista fizic la momentul notificării.
Examinând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Din actele dosarului rezultă că reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul înscris în CF 37 Câlnic, nr. top 531/b, în suprafaţă de 11.809 mp, cu notificarea înregistrată la 13 august 2001 sub nr. 207 la Primăria Municipiului Reşiţa, care a transmis această notificare către recurenta-pârâtă AVAS, pentru soluţionare, ca entitate implicată în procesul de privatizare a societăţilor comerciale Caraş, Carmetchim şi Cartex, intimate-pârâte în prezenta cauză. La 28 martie 2007 AVAS a retransmis notificarea Primăriei Reşiţa.
Aşadar, de la momentul înregistrării notificării şi până la introducerea acţiunii de către reclamantul C.I. (18 septembrie 2007) a trecut o perioadă de mai bine de şase ani în care cererea sa de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată.
Dispoziţiile art. 25 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc un termen de 60 zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, a depunerii actelor doveditoare, pentru soluţionarea notificării de către entitatea învestită potrivit legii, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri persoanei îndreptăţite.
Absenţa răspunsului, după trecerea unei perioade semnificative de timp, ce depăşeşte cu mult termenul legal de 60 zile, are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii, ce trebuie cenzurat de instanţă, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente. Acest drept este prevăzut de însăşi legea fundamentală care, în art. 21 alin. (2) dispune că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Susţinerea recurentei-pârâte că şi la acest moment se află în termenul legal de analiză a notificării se află în totală contradicţiile cu principiile de drept enunţate, astfel încât ea nu va fi primită.
În acelaşi timp, nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa încălcarea a dispoziţiilor art. 22 şi 29 din Legea nr. 10/2001 prin soluţionarea de către instanţă a notificării.
În spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, în situaţia refuzului entităţii investite cu soluţionarea notificării de a emite decizie/dispoziţie motivată în termenul prevăzut de lege, se impune ca instanţa investită să evoce fondul şi să constate, în baza probelor administrate, dacă este sau nu întemeiată cererea de acordare a măsurilor reparatorii. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau ca prematur introdusă ar contraveni şi principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
Înalta Curte apreciază ca nefondată şi critica referitoare la faptul că recurenta-pârâtă nu avea obligaţia legală de a emite Decizia motivată constând în acordarea de despăgubiri, în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, faţă de faptul că nu s-a făcut dovada evidenţierii imobilului în litigiu în patrimoniul unei societăţi privatizate de AVAS.
Instanţa de fond a făcut o amplă analiză a actelor depuse la dosar din care a rezultat modul în care societăţile pârâte au dobândit în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale HG nr. 834/1991, respectiv prin contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni de la FPS, autorul actualului AVAS, dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu. Faţă de existenţa şi multitudinea actelor care atestă transmisiunea dreptului de proprietate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate de AVAS, susţinerea că în cauză nu s-ar fi făcut dovada evidenţierii imobilului în litigiu în patrimoniul unei societăţi privatizate de AVAS, nu este decât o dovadă a caracterului vădit nefondat al motivului de nelegalitate invocat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, instituţia care în speţă este recurenta AVAS.
Critica referitoare la lipsa dovezii că imobilul-construcţie exista fizic la momentul formulării notificării nu poate fi primită, neavând legătură cu cauza de faţă, care priveşte numai acordarea despăgubirilor pentru un imobil-teren.
În consecinţă, în complinirea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei instanţei de apel.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 93 din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 2551/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2535/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
