ICCJ. Decizia nr. 2563/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2563/2010
Dosar nr.3531/2/2008
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de fată, reţine cele ce urmează:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4251 din 10 noiembrie 2005, reclamanta S.C. V.I. S.R.L., prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâta L.V.M. S.A., reprezentată prin mandatar, solicitând decăderea acesteia din drepturile conferite prin certificatul de înregistrare marcă nr. 31522 din 25 iulie 1997.
În motivarea acţiunii, arată reclamanta că, în fapt, firma franceză pârâtă a obţinut înregistrarea şi protecţia pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, în baza certificatului menţionat, pentru clasele de produse/servicii pentru articolele confecţionate din piele sau imitaţie din piele.
Societatea reclamantă are ca obiect de activitate comercializarea pe teritoriul României a articolelor din piele, articole ce sunt alese din cataloagele puse la dispoziţie de producător, inscripţionate şi etichetate cu marca "V.G.".
Deşi pârâta şi-a înregistrat marca pe teritoriul României încă din 1997, aceasta nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României din momentul înregistrării până în prezent, pentru produsele pentru care a fost înregistrată.
Prin Sentinţa civilă nr. 955 din 13 septembrie 2005 pronunţată în cauză de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea şi s-a dispus decăderea pârâtei L.V.M. S.A. din drepturile conferite de certificatul de înregistrare mărci pentru clasa de produse 35 a Clasificării Internaţionale de la Nisa.
Decizia nr. 261A din 14 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală prin care s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin Decizia nr. 7074 din 26 octombrie 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, instanţa reţinând interesul reclamantei în promovarea acţiunii ce rezidă din faptul că este titulara unei cereri de înregistrare a mărcii în nume propriu pentru care s-a emis aviz de refuz provizoriu.
Curtea de Apel, rejudecând cauza, prin Decizia nr. 72A din 26 martie 2009, a respins, ca neîntemeiate excepţiile de prematuritate a cererii de chemare în judecată şi a lipsei interesului reclamantei; a admis apelul pârâtei L.V.M. S.A., a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată pentru considerentele ce urmează.
Asupra motivelor de apel care au vizat lipsa interesului intimatei reclamante în formularea cererii de decădere a pârâtei din drepturile conferite de marca înregistrată a acesteia, Curtea a apreciat că această excepţie a fost definitiv tranşată prin Decizia de casare, astfel încât nu se mai impune a fi finalizată.
În ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că este neîntemeiată, potrivit celor ce urmează:
Conform art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căruia s-a solicitat decăderea apelantei pârâte din drepturile conferite de marca L.V., „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă".
Durata de protecţie a mărcii se întinde, potrivit art. 29 alin. (1), de la data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani.
Din perspectiva terţului ce invocă neutilizarea de către titular a mărcii, termenul suspensiv, la care a făcut referire apelantul în susţinerea excepţiei, nu are consecinţe în privinţa momentului la care acesta este îndreptăţit să solicite decăderea din drepturi, sancţiune specifică domeniului mărcii.
A se susţine că doar la momentul înregistrării mărcii în RMN, începe să curgă termenul de 5 ani prevăzut de lege, ca fiind termenul în funcţie de împlinirea căruia persoana interesată îşi poate exercita dreptul de a cere decăderea, înseamnă în mod implicit, o adăugire adusă legii.
Din perspectiva titularului de marcă, intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul la care marca a fost acceptată la înregistrare, după parcurgerea procedurii instituite prin dispoziţiile art. 19 - 28 din Legea nr. 84/1998, reprezintă, cu referire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege, o durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care vizează acordarea protecţiei.
În cauză, marca ce i se opune intimatei reclamante şi în raport de care s-a apreciat interesul acesteia în a solicita decăderea pârâtei apelante din drepturi poartă ca dată la care a fost înregistrată şi a obţinut protecţie pe teritoriul României, data de 25 iulie 1997.
În raport de această dată, cererea de chemare în judecată formulată la 10 noiembrie 2003, nu poate fi considerată prematură, deoarece între momentul înscris în certificat ca dată a înregistrării şi momentul cererii de decădere se scursese o durată de timp mai mare de 5 ani, durată care se încadrează în perioada de protecţie, astfel cum este definită prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi care constituie totodată reper al unei acţiuni în decădere întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege.
În condiţiile respingerii excepţiei de prematuritate a cererii de chemare în judecată, potrivit celor anterior expuse, dar calificării duratei scurse între momentul constituirii depozitului naţional reglementar şi cel al admiterii la înregistrare al mărcii - 14 aprilie 1999, potrivit actului depus în apel, ca reprezentând o durată de neutilizare a mărcii justificată, în discuţie se află netemeinicia cererii, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ impuse de art. 45 alin. (1) lit. a), respectiv: inexistenţa unor motive justificate de neutilizare, absenţa unei folosiri efective a mărcii pe teritoriul României şi o durată neîntreruptă de neutilizare de 5 ani.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
Reclamanta S.C. V.I. S.R.L. îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că urmare a respingerii excepţiei de prematuritate a formulării cererii de chemare în judecată, nu se mai putea pune problema calificării duratei de neutilizare, a începutului ori sfârşitului termenului. Protejarea mărcii începe din ziua constituirii termenului la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi conferă solicitantului un drept de folosire exclusivă a denumirii mărcii şi de interzicere a terţilor de a folosi denumirea respectivă.
Se mai arată că potrivit art. 47 din lege dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia, dovezi ce nu au fost făcute de pârâtă.
Dovezile produse în apel, referitoare la producerea de carâmburi de încălţăminte şi accesorii de marochinărie nu sunt produse ce pot fi incluse în cele enumerate în clasa 18 „genţi şi geamantane", iar notorietatea mărcii „L.V." nu poate înfrânge principiul teritorialităţii şi nu reprezintă un act de folosinţă a mărcii.
Pârâta L.V.M. S.A. prin dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocă nelegala respingere a excepţiei de prematuritate deoarece România, prin Acordul European de Asociere notificat prin Legea nr. 20/1993, s-a obligat să-şi normalizeze legislaţia cu cea europeană, că Directiva 89/104/CEE privind mărcile a fost transpusă integral precum şi Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară astfel cum rezultă din HG nr. 1424/2003.
Se apreciază că interpretarea restrictivă a instanţei de apel atrage incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, datorită lipsei de previzibilitate în aplicarea regulilor, dar şi datorită divergenţelor de jurisprudenţă.
Interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că termenul de 5 ani începe să curgă de la data înscrisă în certificatul de înregistrare este greşită pentru că nu corespunde practicii judiciare în materie.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, text în temeiul căruia s-a solicitat decăderea din drepturile conferite prin certificatul de înregistrare marcă „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată".
Textul art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE potrivit căruia perioada de 5 ani se calculează de la momentul în care procedura de înregistrare a mărcii este terminată a fost implementat în dreptul intern prin Legea nr. 66/2010 publicată în M. Of. din 9 aprilie 2010, ce urmează să intre în vigoare în 30 de zile de la publicare. Conform acestei modificări termenul de 5 ani se socoteşte de la data înscrierii în Registrul mărcilor.
Chiar în absenţa implementării dispoziţiilor europene la data pronunţării în apel, în mod corect instanţa a interpretat dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) în sensul că, în tăcerea legii intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul la care marca a fost acceptată la înregistrare a reprezentat o durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care vizează acordarea protecţiei.
Astfel în procedura de înregistrare a mărcii, momentul publicării şi cel al înregistrării acesteia sunt două momente diferite. Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 84/1998, dacă în urma examinării cererii se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi publicarea ei în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. De la data publicării mărcii curge termenul în care orice persoană interesată poate face opoziţie; prin urmare solicitantul nu are încă certitudinea că marca va fi înregistrată. Conform art. 28 din lege, abia când Decizia de înregistrare a mărcii a rămas definitivă, marca este înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor.
Reclamanta, prin motivele de recurs, nu critică respingerea excepţiei prematurităţii, cu toate că asemenea soluţie - dată pe cale de excepţie şi nu pe fond - i-ar fi permis să introducă o nouă acţiune în decădere, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pentru perioada de timp care a făcut obiect de analiză în primul proces.
Drept urmare, solicitarea pârâtei referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că este încălcată practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, nu acoperă sfera sa de interes.
Reclamanta formulează critici întemeiate pe dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 84/1998 referitoare la proba ce incumbă titularului mărcii în dovedirea utilizării acesteia, numai că în hotărârea instanţei de apel nu s-a făcut vorbire de aceste dispoziţii legale, temeiurile de drept fiind exclusiv cele înscrise în art. 45 alin. (1) lit. a), mai precis, interpretarea judiciară a textului de lege incident în cauză.
Nici criticile privitoare la notorietatea mărcii L.V. nu au făcut obiect al dezbaterii în apel, aşa încât ele nu se pot constitui în motive de nelegalitate câtă vreme Decizia atacată nu cuprinde argumente de natura celor invocate.
Concluzionând, instanţa de apel a aplicat corespunzător legea, atunci când a reţinut că termenul de 5 ani stipulat în lege nu era împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul înregistrării reprezintă o neutilizare justificată datorită incertitudinii care vizează acordarea protecţiei.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge ambele recursuri în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. V.I. S.R.L. şi pârâtul L.V.M. împotriva Deciziei nr. 72/A din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 2814/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2561/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
