ICCJ. Decizia nr. 2558/2010. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2558/2010
Dosar nr.39069/3/2007
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă;
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 1149 din 27 iunie 2008 a admis în parte acţiunea reclamantului L.V.M. formulată la 8 noiembrie 2007 împotriva pârâtei S.C. T.R. S.A.
S-a dispus interzicerea folosirii neautorizate de către pârâtă pe teritoriul României a însemnului identic cu mărcile figurative ale reclamantei 360016/1989, 003890397/2005 şi 000015628/1997.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 27.792,19 euro cu titlu de prejudiciu material cauzat prin actele de contrafacere.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii precum şi cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor morale.
S-a respins cererea de publicare în presă a dispozitivului hotărârii pe cheltuiala pârâtei. A fost obligată pârâta la 39,30 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamanta L.V.M. la 8 noiembrie 2007 a chemat în judecată pe pârâta S.C. T.R. S.A. pentru obligarea acesteia să înceteze folosirea pe teritoriul României în mod neautorizat a însemnului identic cu marca figurativă înregistrată pe cale internaţională cu efect în România, conform certificatului R 360016 din 22 iulie 1989, şi mărcile comunitare nr. 003891397 din 1 noiembrie 2005, şi nr. 000015628 din 11 noiembrie 1997 şi să se constate că folosirea neautorizată de către pârâtă a însemnelor menţionate reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală pe care reclamanta le are asupra mărcilor sale.
S-a solicitat obligarea pârâtei la 500 euro/zi de întârziere precum şi la plata sumelor de 20.000 euro despăgubiri materiale şi la 10.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate prin actele de contrafacere.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, art. 998 - 1000 C. civ., art. 5 şi 14 din OUG nr. 100/2005 şi art. 5803 C. proc. civ. şi pe Regulamentul mărcii comunitare. S-au mai invocat dispoziţiile OUG nr. 100/2005 care prevăd în mod expres dreptul de a primi despăgubiri ca urmare a pierderilor suferite în urma acţiunii de contrafacere în dauna părţii vătămate.
În fapt s-a arătat că acţiunea a fost determinată de comercializarea, de către pârâtă, de produse (mai precis 209 eşarfe), purtând un însemn identic cu mărcile sale protejate, produse care nu sunt fabricate de titularul de marcă sau de un licenţiat al său.
Prin Încheierea din 7 februarie 2008 instanţa a respins excepţiile invocate de pârâtă (inadmisibilitatea capătului de cerere privind daunele cominatorii şi, respectiv, lipsa de obiect a primului capăt de cerere referitor la încetarea de îndată a folosinţei neautorizate a mărcii reclamantei, în raport de returnarea de către pârâtă, urmare a notificării făcută de reclamantă, a 27 de produse tip „eşarfă batic" rămase pe stoc, marfă pusă în vânzare în temeiul contractului comercial de vânzare încheiat de pârâtă cu S.C. L.L. S.R.L.
Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii a fost respinsă ca neîntemeiată având în vedere că daunele cominatorii sunt independente de amenzile civile fiind stabilite prin dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. aşa cum s-a statuat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 12 decembrie 2005.
Excepţia lipsei de obiect al primului capăt de cerere a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece s-a constatat că prin acţiunea în contrafacere reclamanta urmăreşte interzicerea folosirii de către pârâtă a unui semn identic sau similar cu marca sa înregistrată pentru prezent dar şi pentru viitor, prejudiciul cert şi posibil să se producă şi despre care pretinde că s-a produs şi anterior şi care se referă la o faptă ilicită sub formă de acte succesive. Intenţia de a înceta şi chiar încetarea actelor prejudiciabile nu conduc la rămânerea fără obiect a cererii de interzicere, câtă vreme aceste acte pot fi reluate, riscul de încălcare a drepturilor de marcă nefiind astfel înlăturat.
Prin aceeaşi încheiere s-a respins şi excepţia insuficientei timbrări a capătului de cerere privind acordarea de daune cominatorii pentru neîndeplinirea obligaţiei de a înceta folosirea neautorizată a semului identic cu marca reclamantei (din primul capăt de cerere) faţă de împrejurarea că această cerere se referă la acţiunea care are ca obiect un drept de proprietate intelectuală (dreptul la marcă) şi, ca urmare, este şi ea supusă dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 146/1997.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamanta L.V.M. din Franţa este titulara mai multor mărci figurative (înregistrate pe cale internaţională având ca ţară desemnată pentru protecţie şi România) cu nr. R 360016 din 22 iulie 1989, pentru clasele 3, 6, 8, 13, 14, 16, 18, 20, 21, 24, 25, 28, 34 precum şi mărcile comunitare nr. 003891397 din 1 noiembrie 2005 pentru clasele 9, 14, 18, 25 şi nr. 000015628 din 11 noiembrie 1997 pentru clasele 16, 18, 25.
Pârâta T.R. a cumpărat mai multe eşarfe mici şi mari de la furnizorul S.C. L.L. S.R.L. pe numele căruia s-a emis factura de către o societate producătoare, P. S.R.L., cu sediul în Italia, eşarfe purtând semne identice cu mărcile reclamantei, pentru care aceasta beneficiază de drepturile de proprietate intelectuală, conform reglementărilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
S-a constatat că s-a făcut dovada de către reclamantă că pârâta a comercializat eşarfele în cauză.
S-a reţinut că există identitate între semnele inscripţionate pe eşarfe şi semnele protejate de mărcile înregistrate L.V., în sensul dat acestei noţiuni de Curtea Europeană de Justiţie, ca fiind impresia de ansamblu pe care o provoacă (un anumit semn) asupra unui consumator mediu. S-a apreciat că această condiţie este îndeplinită în speţă, având în vedere că diferenţele nesemnificative nu sunt observate de consumatorul mediu, un semn fiind identic cu o marcă înregistrat nu numai atunci când reproduce marca, fără modificări sau adăugiri, ci şi atunci când diferenţele sunt neperceptibile de consumatorul mediu.
S-a reţinut culpa pârâtei la comercializarea produselor întrucât nu a avut acordul reclamantei şi a creat acesteia un prejudiciu prin atingerea adusă drepturilor ei de proprietate intelectuală.
S-a constatat că răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta sa nu este înlăturată de împrejurarea că s-a prevăzut, în contractul încheiat de aceasta cu firma furnizoare a produselor contrafăcute, că toate drepturile asupra mărcilor de fabricaţie şi toate celelalte drepturi legate de proprietatea intelectuală a mărfurilor rămân în sarcina furnizorului sau firmelor asociate cu acesta.
Elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite în persoana pârâtei sub aspectul tuturor condiţiilor necesare pentru angajarea acesteia: fapta ilicită (comercializarea eşarfelor, prevăzută şi de art. 35 din Legea nr. 84/1998 care stabileşte dreptul titularului mărcii de a pretinde despăgubiri pentru orice încălcare a proprietăţii intelectuale); culpa pârâtei (care trebuia să constate existenţa semnelor identice cu mărcile reclamantei, pârâta a acţionat cu intenţie vădită de a atrage clienţii care au asociat mărcile celebre ale reclamantei cu produsele purtând semne identice), legătura de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul cauzat reclamantei.
S-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 100/2005 prin care s-au transpus în legislaţia română prevederile Directivei nr. 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în scopul combaterii fenomenului de contrafacere a obiectelor de proprietate industrială şi în interesul titularilor drepturilor de proprietate industrială.
Instanţa a reţinut ca dovedit prejudiciul material în sumă de 27.792,19 euro menţionat de reclamantă în cererea precizatoare şi a înlăturat suma de 27.592,81 euro cu titlu de prejudiciu moral cu privire la care nu s-a indicat temeiul calculării acestei sume ca fiind diferenţa dintre prejudiciul total şi cel material stabilit.
Pe de altă parte instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâta a încetat comercializarea produselor contrafăcute, anterior introducerii acţiunii, aceasta comunicând reclamantei la 3 septembrie 2007 că a retras de la vânzare produsele în discuţie.
S-a reţinut ca neîntemeiată cererea reclamantei de a obliga pârâta la plata daunelor cominatorii, având în vedere dispoziţiile privind modificarea art. 5803 C. proc. civ. (referitoare la constrângerea debitorului obligaţiei de a face în cazul în care această obligaţie nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul), respectiv noul alin. (5) al acestui articol, introdus prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, alineat în care se prevede că pentru neexecutarea obligaţiei de a face (cum este şi în cazul din speţă), nu se pot acorda daune cominatorii.
Pentru considerentul pentru care a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor morale a fost respinsă şi cererea de obligare a pârâtei să publice în presă dispozitivul hotărârii, pe cheltuiala sa.
2. Instanţa de apel
Prin Decizia civilă nr. 42A din 24 februarie 2009 Curtea de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală a respins ca neîntemeiate apelul pârâtei şi cererea reclamantei de aderare la apelul pârâtei.
În argumentarea acestei soluţii Curtea a reţinut următoarele:
Motivul de apel referitor la comentariile legate de inadmisibilitatea acordării de daune cominatorii a fost considerat ca fiind lipsit de interes în raport de împrejurarea că această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată.
Motivul de apel referitor la greşita respingere a excepţiei ridicate de pârâtă, prin Încheierea din 7 februarie 2008 a fost considerat neîntemeiat. S-a constatat că în mod corect s-a respins excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere deoarece scopul cererii reclamantei a fost acela de a împiedica pârâta să se folosească de un semn identic sau similar cu marca sa înregistrată, împiedicare care se referă nu numai la prezent ci şi la viitor. S-a apreciat că în mod corect prima instanţă a considerat ca irelevantă, sub aspectul pretenţiilor reclamantei, a încetării voluntare a pârâtei de a folosi însemnele în discuţie faţă de împrejurarea că obligaţia pârâtei de a respecta drepturile conferite de mărcile reclamantei este una actuală fiind oricând posibilă reluarea unei atari folosiri.
Nu au fost primite nici criticile referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, pe fondul acţiunii.
S-a constatat astfel că în mod corect s-a stabilit că fapta ilicită a pârâtei s-a concretizat în comercializarea de produse purtând însemne cvasi-identice cu cele care sunt înregistrate ca mărci de reclamantă şi în raport de această faptă ilicită nu au putut fi reţinute, ca exoneratoare, motivaţiile pârâtei referitoare la lipsa de identitate invocată. Aceasta deoarece diferenţele invocate nu sunt de natură să conducă un consumator mediu la realizarea distincţiei dintre produsul vândut şi cel al mărcii înregistrate. S-a constatat că a fost corect aplicat art. 35 alin. (1) pct. a şi b din Legea nr. 84/1998 care conferă protecţie titularului mărcii în raport cu oricare din cele două situaţii prevăzute de textul invocat (un sens identic sau asemănător, existând riscul de confuzie şi asociere).
Corect s-a analizat ca existând vinovăţia pârâtei, faţă de obligaţia de a nu încălca drepturile conferite de mărcile înregistrate, care incumbă oricărui subiect de drept, inclusiv pârâtei, fiind indiferentă forma acestei vinovăţii - intenţie sau culpă - existând răspundere şi pentru vinovăţia sub formă de culpă, clauza din convenţia 82/2006 invocată neînlăturând culpa pârâtei la săvârşirea faptei ilicite. S-a apreciat că înţelegerea stipulată priveşte stingerea pretenţiilor în legătură cu fapta ilicită proprie furnizorului, o atare tranzacţie neavând efecte cu privire la preluarea vinovăţiei pârâtei, ci vizând asumarea vinovăţiei furnizorului pentru fapta proprie prin care produsele de acea natură au fost puse în circuitul comercial.
S-a mai apreciat că suma de bani menţionată în tranzacţia invocată a privit acoperirea cheltuielilor efectuate de reclamantă în litigiul cu S.C. L.L. S.R.L. (conform menţiunilor exprese din actul invocat), şi ca urmare nu se poate considera că prin acea sumă a fost acoperit prejudiciul suferit de reclamantă prin fapta proprie a pârâtei, reclamanta înregistrând pagube atât din activităţile furnizoarei S.C. L.L. S.R.L. cât şi ale pârâtei S.C. T.R. S.A.
Au fost respinse şi criticile referitoare la modul de stabilire a cuantumului prejudiciului material, sub aspectul numărului de eşarfe.
S-a apreciat că în mod corect s-au luat în considerare eşarfele vândute, dintre cele achiziţionate de la furnizor, neputându-se reţine afirmaţia pârâtei în sensul că o parte din eşarfe nu purtau însemnele în discuţie, o atare afirmaţie neconducând la prezumţia că o parte a eşarfelor vândute nu purtau acele însemne.
Nu a fost analizat modul de calcul al prejudiciului - sub aspectul profitului - în lipsa unor critici din partea pârâtei care a atacat soluţia instanţei de fond numai sub aspectul numărului eşarfelor.
Cererea de aderare la apelul pârâtei, formulată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată.
Criticile referitoare la respingerea pretenţiilor reprezentând daune morale au fost considerate neîntemeiate în raport de faptul că, pe de o parte nu s-a dovedit că în perioada de comercializare a eşarfelor încriminate clientela reclamantei - cumpărătorii eşarfelor originale - ar fi scăzut iar în cazul în care s-ar fi dovedit acest lucru, situaţia ar fi condus la un prejudiciu material şi nu moral.
Pe de altă parte s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că eşarfele comercializate de pârâtă ar fi fost de calitate inferioară faţă de eşarfele originale comercializate de reclamantă şi care prin acest fapt ar fi adus o atingere renumelui titularului mărcii prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor sale.
Nu s-a primit nici critica referitoare la greşita respingere a cererii de publicare a hotărârii într-un ziar, pe cheltuiala pârâtei care a pierdut procesul, deoarece o atare obligaţie reprezintă o modalitate de reparare a unui prejudiciu moral suferit de partea adversă şi totodată o sancţiune pentru cel care a pierdut procesul.
S-a apreciat că o atare sancţiune poate interveni numai când cel care a pierdut procesul a săvârşit fapta ilicită cu intenţie fiind considerată excesivă o asemenea obligaţie pentru partea care a săvârşit o faptă ilicită din culpă.
Pe de altă parte s-a constatat că măsura nu se impune şi în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit în cauză un prejudiciu moral, reclamanta fiind liberă să aprecieze dacă îi este profitabilă o asemenea publicitate şi dacă consideră necesar să o facă, pe cheltuiala sa.
3. Recursurile
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamanta şi pârâta.
Reclamanta L.V.M. în recursul său, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a formulat în esenţă critici cu privire la respingerea capetelor de cerere privind acordarea despăgubirilor morale şi publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii.
Sub acest aspect s-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005 care impune instanţei, pentru stabilirea daunelor-interese, să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, printre acestea fiind indicat expres şi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.
În egală măsură s-a arătat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ care îngăduie instanţei, în cadrul acţiunilor introduse pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială să ordone, la cererea reclamantului şi pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul material protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informaţiei privind hotărârea judecătorească.
Recurenta reclamantă a criticat ca nelegală aprecierea instanţei de apel că nu s-a dovedit prejudiciul moral deşi existenţa acestuia şi obligaţia de reparare a lui sunt statuate de lege fără ca titularul prejudiciului să mai fie obligat să producă dovezi în acest sens, iar publicarea hotărârii în presă reprezintă de asemenea o modalitate de reparare a prejudiciului moral prevăzută expres de legislaţie în materie.
Cât priveşte prejudiciul moral recurenta - în dezvoltarea criticilor sale - a susţinut în esenţă următoarele:
- simpla folosire a mărcii de către o firmă concurentă produce un prejudiciu moral titularului mărcii ipso facto sub două aspecte: un prim aspect este legat de activitatea tehnico-economică propriu-zisă, de realizare a produsului care implică creativitate şi inovaţie; un al doilea aspect este legat de activitatea administrativ-judiciară la care a fost obligată reclamanta pentru a înlătura încălcarea mărcii (notificări, acţiuni în justiţie) şi care ies din cadrul normal al unei activităţi comerciale;
- diluţia mărcii prin acte de contrafacere sau profitarea pe nedrept de reputaţia mărcii dau naştere şi la daune morale, spre această concluzie conducând şi jurisprudenţa internaţională în materie (recurenta citează două decizii ale Curţilor Supreme din Brazilia şi respectiv Turcia care au acordat despăgubiri cu acest titlu motivat de faptul că vânzarea produselor contrafăcute afectează reputaţia stabilită de marcă pe piaţă);
- calitatea inferioară a produselor comercializate prin acte de contrafacere nu era necesar a fi probată în condiţiile în care instanţa a cerut reclamantei o probă imposibilă faţă de recunoaşterea pârâtei că a vândut o mare parte din produsele ce au adus atingere unei mărci protejate), şi având în vedere că din datele de fapt ale speţei se putea prezuma o atare situaţie (spre exemplu diferenţa uriaşă între preţul de desfacere practicat de reclamantă pentru produsele sale (între 265 - 300 euro) şi, respectiv, preţul practicat de pârâtă (45 RON); s-a mai subliniat sub acest aspect caracterul periculos al concluziei instanţei, aceea că renumele titularului mărcii nu ar fi atins în ipoteza în care marfa contrafăcută ar fi de calitate similară originalului);
- încălcarea de către instanţă a obligaţiilor procesuale în cuantificarea prejudiciului moral, prin ignorarea circumstanţelor cauzei - singurele cu privire la care există obligaţia de probă din partea reclamantei şi care se regăsesc în dosar - simpla diferenţă - între estimarea instanţei şi cea făcută de reclamantă neconducând automat la respingerea în totalitate a cererii de acordare a daunelor (morale) în lipsa unor dispoziţii legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora.
Cât priveşte publicarea hotărârii, tot ca o măsură de reparare a daunelor create prin activitatea ilicită a pârâtei, recurenta reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa a stabilit că o asemenea măsură nu se impune deoarece fapta a fost săvârşită din culpă, deşi s-a reţinut de către instanţă că pârâta a folosit în mod neautorizat un însemn identic cu mărcile reclamantei.
Recurenta a apreciat că se impunea luarea unei atari măsuri având în vedere că şi culpa, ca şi intenţia,este o formă a vinovăţiei iar obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, despăgubirea depinzând de întinderea pagubei şi nu de gravitatea vinovăţiei.
Mai mult decât atât, prin mesajele pe care le conţine hotărârea instanţei, cât priveşte situaţia de fapt şi de drept, se impunea publicarea acesteia.
Pârâta S.C. T.R. S.A. în recursul său, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. a dezvoltat în esenţă, în fapt, următoarele critici:
Cât priveşte respingerea apelului formulat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 februarie 2008 care a respins excepţia lipsei de obiect al primului capăt de cerere:
Măsura obligării la încetarea de îndată a comercializării pe teritoriul României a produselor este nelegală deoarece în cauză s-a făcut dovada că pârâta a încetat folosirea produselor care purtau însemne similare cu cele ale mărcii înregistrate a reclamantei (dovedită cu notificarea adresată pentru aceasta, reclamantei precum factura de retur, ambele din 2007) şi că în prezent asemenea produse nu mai sunt comercializate de pârâtă.
Osebit de această dovadă instanţa a ignorat exigenţele impuse obiectului unei cereri de chemare în judecată care trebuie să fie „licit, posibil şi determinat", or în momentul cererii, pârâta încetase orice folosinţă sau comercializare a produselor identice.
Ca urmare, obiectul primului capăt de cerere nu este determinat şi nu este posibilă obligarea în mod generic la o încetare pe viitor a oricăror fapte care ar „putea" aduce la un moment dat în viitor vreo atingere drepturilor la marcă conferite reclamantei.
- Măsura stabilirii în sarcina pârâtei a unei răspunderi delictuale pentru suma de 27.792,19 euro cu titlu de prejudiciu material este nelegală, deoarece instanţa în mod greşit a stabilit că sunt întrunite elementele acestei răspunderi.
Cât priveşte fapta ilicită nu s-a arătat în mod concret în ce constă încălcarea, instanţa limitându-se la a cita dispoziţia prevăzută de art. 35 din Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice care stabileşte dreptul titularului de marcă de a cere despăgubiri pentru orice încălcare a proprietăţii intelectuale.
Referitor la vinovăţie recurenta a reiterat apărările făcute pe parcursul procesului în sensul că nu avea obligaţia să verifice autenticitatea sau provenienţa produselor livrate, de unde se deduce lipsa intenţiei de a produce vreun prejudiciu reclamantei (s-a invocat în acest sens art. 4 din Contractul de vânzare nr. 82 din 20 septembrie 2006 încheiat cu L.L.: „toate drepturile asupra mărcilor de fabricaţie şi toate celelalte drepturi de proprietate intelectuală legate de mărfuri sunt şi vor rămâne proprietatea Furnizorului sau a firmelor asociate cu acesta"). Sub acest aspect pârâta nu a determinat producerea prejudiciului în mod real, L.L. recunoscând şi asumându-şi vinovăţia cu privire la comercializarea produselor în discuţie, aceasta s-a obligat să plătească 4000 euro reclamantei, fapt ce exclude orice vină a pârâtei, având în vedere că reclamanta şi-a acoperit de altfel prejudiciul până la semnarea unei tranzacţii (în procesul cu T.R.), până la 26 octombrie 2007.
Orice obligare a sa peste sumele acordate deja reclamantei în alte procese ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei a acesteia, căreia i s-au acordat despăgubiri de două ori, pentru prejudiciu, întrucât pârâta returnase cele 27 eşarfe rămase în stoc cu circa două luni înainte de data de 26 octombrie 2007 când reclamanta a stins procesul cu L.L. prin tranzacţia încheiată.
S-a conchis că în mod greşit a fost obligată pârâta la plata sumei ce reprezintă valoarea totală a prejudiciului câtă vreme instanţa de apel a reţinut că cei 4000 euro la care a fost obligată L.L. reprezintă „partea acesteia din folosinţa fără drept a însemnelor înregistrate de reclamantă ca mărci".
S-a mai invocat lipsa de identitate între produsele comercializate de pârâtă şi cele protejate prin marca reclamantei (în produsele comercializate sunt folosite litera V şi C şi nu V şi L folosite în marca reclamantei; elementul stilizat sub formă de floare care nu este încadrat într-un romb are în plus patru elemente suplimentare de forma unei picături de apă stilizate care încadrează cele patru petale ale florii stilizate; floarea stilizată încadrată într-un cerc este de culoare închisă, pe fond alb, invers decât modelul din marca reclamantei; aceeaşi situaţie şi cât priveşte floarea stilizată de culoare închisă, încadrată într-un romb pe fond alb. În raport de aceste elemente, s-a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada riscului de confuzie.
Referitor la prejudiciu, condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert (atât sub aspectul existenţei sale cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare) şi să nu fi fost încă reparat. Sub acest aspect greşit s-a reţinut caracterul cert al prejudiciului ca rezultând din „diferenţa dintre costul de achiziţie de la distribuitorii direcţi şi preţul de comercializare" deşi un raţionament logic conduce la concluzia că valoarea prejudiciului nu poate fi determinată cu certitudine nici sub aspectul prejudiciului efectiv (damnum emergens) nici sub aspectul prejudiciului material nerealizat (lucrum cessans).
Recurenta a enumerat argumentele pentru care nu poate fi determinat prejudiciul sub cele două componente identificate:
- necunoaşterea numărului de eşarfe inscripţionate cu motive „L.V." din totalul de 263 achiziţionate, nici dimensiunile acestora (eşarfe mici şi eşarfe mari, cu preţ diferit);
- necunoaşterea profitului pârâtei care nu putea oricum depăşi suma de 3.988,88 RON valoarea totală a produselor vândute;
- faptul că pârâta nu ar fi criticat cuantumul sumei sub aspectul cotei de profit „efectiv realizat din comercializarea eşarfelor în discuţie";
- lipsa de probe sub acest aspect, în temeiul art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revenea reclamantei;
- declaraţia reclamantei cu privire la preţul eşarfelor, comercializate de aceasta sub protecţia mărcii sale (în medie de 265 euro) este un act juridic pro causa şi nu poate constitui ca argument unic în favoarea convingerii instanţei asupra contravalorii prejudiciului şi de altfel o atare valoare nefiind „certă" ci una „medie" nu poate fi luată în consideraţie pentru stabilirea prejudiciului cert.
Chiar instanţa de apel a constatat că este „discutabil modul de calcul al cuantumului prejudiciului".
Legătura de cauzalitate nici aceasta nu s-a putut stabili câtă vreme nu s-au putut individualiza nici culpa pârâtei şi nici determina un prejudiciu.
În consecinţă s-a cerut admiterea recursului, cu consecinţa modificării deciziei din apel, admiterea şi pe fond respingerea acţiunii.
Recurenta reclamantă în întâmpinarea formulată la recursul pârâtei a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului declarat de pârâtă deoarece criticile invocate nu se pot încadra în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.
Pârâta a invocat motive contradictorii şi aplicarea greşită a legii fără a arăta însă în concret care sunt acestea, în realitate reţinându-se criticile invocate în apel, astfel încât nu sunt fundamentate cele două motive indicate.
Recurenta pârâtă în întâmpinarea formulată la recursul reclamantei a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor Deciziei civile nr. 42 A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti - în sensul respingerii apelului reclamantei şi pe fond respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 27.592,18 euro despăgubiri morale precum şi la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii, pe cheltuiala sa.
În esenţă a invocat lipsa elementelor răspunderii civile delictuale care să determine obligarea la despăgubiri morale, lipsa concretă a unui prejudiciu care este singurul temei pentru reparaţie.
Cât priveşte art. 16 din OUG nr. 100/2005 a arătat că aceasta instituie nu o obligaţie pentru instanţă, deoarece norma având un caracter supletiv, măsura se apreciază aşadar de la caz la caz, în funcţie de probe şi situaţia de fapt. S-a mai arătat că o atare măsură ar fi menită să aducă implicit prin ea însăşi o atingere imaginii pârâtei, dacă instanţa se va abate - prin aplicarea ei - de la scopul urmărit de lege care a instituit o posibilitate şi nu o obligaţie în vederea reparării unui prejudiciu (care în cauză nu există).
4. Analiza instanţei de recurs
Excepţia nulităţii recursului pârâtei invocată de recurenta reclamantă a fost apreciată ca nefondată şi, ca atare, respinsă.
Pârâta în recursul scris a indicat două motive de recurs pct. 7 şi 9 ale art. 304, înţelegând să le motiveze - amplu -, în maniera sa proprie.
Împrejurarea că în criticile formulate pârâta reia apărarea de fond şi reiterează motivele de apel nu conduce la concluzia că recursul este nemotivat astfel încât să se impună aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., iar faptul că prin criticile sale recurenta răspunde sau nu condiţiilor impuse de art. 304 C. proc. civ. invocat, ţine de analiza temeiniciei recursului.
Verificând hotărârea Înalta Curte a constatat că se impune modificarea în parte a acesteia pentru considerentele ce se vor arăta în continuare şi care vor fi prezentate prin analiza criticilor formulate de cele două recurente.
Analizând cu precădere recursul pârâtei care critică temeinicia hotărârii sub aspectul greşitei stabiliri a angajării în speţă a răspunderii sale delictuale civile - care vizează fondul cauzei, - se constată că hotărârea este legală şi temeinică, recursul acestei părţi urmând a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed.
Răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru faptul de a fi comercializat fără acordul reclamantei produse purtând un însemn identic cu mărcile sale protejate reprezintă, în înţelesul Legii nr. 84/1998, acte de contrafacere.
Situaţia de fapt şi de drept a fost corect stabilită în cauză prin individualizarea elementelor în prezenţa cărora se angajează răspunderea potrivit criteriilor expres stabilite atât în dreptul comun - C. civ. cât şi în legea specială incidenţă în cauză, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate intelectuală.
Potrivit dreptului comun, art. 998 C. civ, „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
Potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, înregistrarea mărcii conferă titularului mărcii un drept exclusiv asupra mărcii şi acesta poate cere (potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol) instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul lui, semne protejate prin marca originală atunci când sunt întrunite situaţiile prevăzute expuse în alin. (2) lit. a) - c) al articolului menţionat.
Art. 37 din lege prevede că titularul mărcii poate cere ca terţilor să le fie interzisă efectuarea actelor prevăzute de art. 36 alin. (2), acesta putând cere despăgubiri potrivit dreptului comun.
Având în vedere aceste dispoziţii, se constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a lor, individualizând elementele constitutive ale angajării răspunderii civile delictuale (faptă, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate).
Fapta, ca atare, (comercializarea de produse purtând însemne protejate de mărci înregistrate al căror titular nu şi-a exprimat acordul), nu a fost infirmată nici de pârâtă care, din contră, a dat curs notificării reclamantei, care i-a semnalat fapta şi a retras de pe piaţă din produsele comercializate prin magazinele sale, mărfurile rămase nevândute la acel moment.
Ca urmare, este nereală susţinerea pârâtei recurente că în cauză nu s-a arătat în ce a constat încălcarea, care să conducă la caracterul ilicit al faptei şi să angajeze răspunderea).
Încălcarea a privit prerogativele de exclusivitate asupra mărcilor comunitare, înregistrate de reclamantă sub nr. R. 360016/89; 003892397/2005 şi 000015628/1997 care au consacrat dreptul exclusiv al acesteia asupra mărfurilor purtând însemnele astfel protejate.
De altfel, în mod corect s-a reţinut că pârâta nu a contestat această împrejurare ci şi-a formulat apărări cât priveşte exonerarea sa de răspundere prin invocarea unor clauze din convenţia încheiată cu furnizorul său, L.L.,care o exonerau de obligaţia de a verifica provenienţa mărfurilor vândute, această obligaţie fiind rezervată furnizorului.
Vinovăţia a fost şi aceasta stabilită în cauză, sub forma mai puţin gravă, a culpei, spre deosebire de intenţie (forma mai gravă a vinovăţiei).
Faptul că pârâta a săvârşit fapta ilicită din culpă nu înseamnă, cum corect s-a statuat în speţă, că aceasta nu are vină în comiterea faptei.
Este neîntemeiată critica recurentei referitoare la greşita apreciere a vinovăţiei sale. În mod corect nu s-au primit de către instanţă apărările bazate pe clauzele din contractul invocat de pârâtă.
Clauza prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta recurentă şi furnizorul acesteia are valoarea sumei în raporturile contractuale convenite între acele două părţi şi nu este de natură să exonereze de răspundere pe comerciantul care chiar şi fără intenţie, dar din culpă, sub forma neglijenţei (cum este în speţă) încalcă drepturile exclusive conferite prin protecţia pe care o marcă înregistrată o oferă produselor aflate în aria de identificare a acesteia, obligaţie care se întinde erga omnes, potrivit dispoziţiilor de drept intern (art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 84/1998) şi din reglementările internaţionale la care şi România este parte (în înţelesul expres dat dreptului de proprietate industrială de art. 1 alin. (2) din OUG nr. 100/2005).
Împrejurarea că reclamanta a obţinut despăgubiri în valoare de 4000 euro de la L.L. pentru încălcarea dreptului său de proprietate nu conduce la respingerea de plano a unei cereri în pretenţii derivând din acelaşi fapt ilicit. Răspunderea civilă delictuală se angajează pentru fapta proprie care în persoana pârâtei este diferită de fapta societăţii furnizoare, deşi ambele îşi au aceeaşi sorginte ilicită.
Fapta pârâtei este aceea de a fi comercializat produsele încadrate - fără acordul reclamantei - caracterul ilicit al faptei rezultând din încălcarea dreptului de proprietate intelectuală al titularului mărcii.
Potrivit art. 970 alin. (2) C. civ. convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în acestea ci şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei după natura sa.
Comercializarea produselor se face în mod evident cu respectarea tuturor drepturilor deduse din lege referitor la protecţia conferită mărcii şi cu respectarea tuturor prohibiţiilor impuse de respectarea drepturilor în cauză.
Această obligaţie are caracter general şi priveşte pe toţi participanţii la comerţ indiferent în ce poziţie s-ar afla.
Respectul impus de norma legislativă - prin forţa caracteristică actelor normative - nu poate fi deturnat sau schimbat prin acte convenţionale private.
Nu se pot primi, fiind neîntemeiate, nici criticile vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) care nu se regăseşte în cauză în nici una din situaţiile expres prevăzute la lit. a) - c) de la alin. (1) (devenit ulterior modificărilor aduse Legii, art. 36).
Instanţa nu a făcut numai o simplă trimitere - cum s-a susţinut - la acest text de lege, ci a făcut o analiză detaliată a situaţiei de fapt pe care corect a încadrat-o în dispoziţiile art. 35 alin. (1) lit. a) şi c) (devenit art. 36 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 84/1998, astfel că sub acest aspect motivele de recurs invocate, pct. 7 şi 9 din art. 304 C. proc. civ. sunt nefondate, criticile reluând apărările de fond şi motivele de apel, la care instanţele au răspuns detaliat.
Nici criticile referitoare la inexistenţa prejudiciului - ca element determinant în stabilirea răspunderii civile delictuale - sub aspectul existenţei şi caracterului determinant în cele două componente - lucrum cessans şi damnum emergens - nu se pot primi.
Invocarea aşa-numitelor „necunoscute" legate de individualizarea din totalul eşarfelor vândute a numărului celor având imprimeul specific mărcii L.V. şi, respectiv a necunoaşterii dimensiunilor acestora (mari sau mici) - dedus din faptul nemaigăsirii lor (stocul fiind diminuat prin vânzare), nu este de natură să conducă la concluzia că prejudiciul creat reclamantei al cărui drept de proprietate intelectuală a fost evident încălcat prin comercializarea mărfurilor în discuţie, este incert şi nu poate fi determinat.
Instanţele au arătat elementele reţinute şi avute în vedere la stabilirea prejudiciului material, care au condus la stabilirea sumei la care a fost obligată pârâta.
De reţinut este faptul că în apel recurenta pârâtă nu a criticat cuantumul şi a negat existenţa ca atare a prejudiciului, prin lipsa caracterelor de certitudine şi de determinare.
Mecanismele prin care instanţa a ajuns la determinarea prejudiciului material au fost criticate în recurs pentru greşită interpretare şi apreciere a probelor administrate - critică care nu se regăseşte între motivele de recurs prevăzute de art. 304 în pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi care nu conturează nici cele două motive invocate (prevăzute de pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
Sub acest aspect este neîntemeiată critica referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., obligaţia de a dovedi cele afirmate ce incumbă reclamantului pentru dreptul pretins, fiind reţinută şi argumentată de instanţe în concluziile la care au ajuns, şi care au format suportul soluţiei pronunţate prin analiza făcută probelor administrate.
Referitor la susţinerile recurentei cât priveşte lipsa legăturii de cauzalitate, nici acestea nu pot fi primite pentru considerentele mai sus arătate în legătură cu criticile făcute de recurentă la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Se mai reţine în legătură cu recursul pârâtei că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.civ. nu a fost dovedit. Pretinsele contradicţii sesizate de parte în considerentele deciziei sunt în realitate elemente ale argumentării soluţiei, dezvoltate de instanţă în analiza făcută problemei dedusă judecăţii şi care nu conduc la concluzia necesităţii modificării deciziei atacate.
Ca urmare, prin considerentele arătate recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.
Recursul recurentei reclamante întemeiat pe dispoziţiile art. 304 art. 9 - cât priveşte neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi respectiv pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii pe cheltuiala ei - este întemeiat şi va fi admis pentru considerentele ce urmează:
Este evident că o faptă de natură ilicită conduce prin acest caracter la un prejudiciu moral suferit de partea prejudiciată (în cazul din speţă - titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat).
Critica referitoare la greşita apreciere a instanţei în sensul că în cauză nu s-a dovedit prejudiciul moral, este întemeiată.
În acest sens art. 14 din OUG nr. 100/2005 abilitează instanţa judecătorească ca la cererea părţii vătămate să ordone persoanei care a săvârşit o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care aceasta l-a suferit în mod real, la stabilirea acestora urmând a fi luate în considerare (potrivit alin. (1) lit. a) din articolul citat) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special pierderea câştigului, beneficiile realizate în fapt de cel ce a încălcat dreptul de proprietate intelectuală protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.
Ceea ce trebuie dovedit - în condiţiile art. 1169 C. civ. - de către reclamant cât priveşte prejudiciul moral nu se referă la existenţa acestuia, ci la întinderea lui.
În mod corect a susţinut recurenta reclamantă că existenţa unui prejudiciu moral şi obligaţia corelativă de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularului prejudiciului nu îi incumbă obligaţia de a produce dovezi în acest sens, simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii înregistrate creând ipso facto un prejudiciu moral.
Aceasta se explică prin faptul că folosirea neautorizată aduce atingere drepturilor şi intereselor titularului, prin încălcarea reputaţiei titularului sub două aspecte:
- efortul de creaţie care vizează calitatea şi individualitatea produsului;
- desfăşurarea de acţiuni de natură publicitară, care au condus la identificarea producătorului cu marca respectivă.
Sub acest aspect faptul că o firmă concurentă profită, fără să întreprindă eforturi de natura celor mai-sus arătate,de renumele şi reputaţia altei firme este de natură să contureze pentru aceasta din urmă, în mod evident un prejudiciu de natură morală.
La acestea se mai adaugă şi împrejurarea că firma prejudiciată, pentru contracararea efectului faptei ilicite este obligată să dezvolte activităţi - administrative şi/sau judiciare - în detrimentul activităţii sale specifice - comerciale sau de cercetare.
Ca urmare, în lipsa unor dispoziţii legale care să stabilească modul de cuantificare a daunelor morale este nelegală respingerea de plano a pretenţiilor de această natură.
Ceea ce trebuiau să analizeze instanţele pentru soluţionarea pretenţiilor de natură morală era legat de determinarea probării de către petent a criteriilor, altele decât cele de natură economică - pentru determinarea în întindere (şi nu în existenţă) - a acestui prejudiciu.
Or, în cauză s-a dovedit de reclamant - în condiţiile art. 1169 C. civ. - că marca L.V. se bucură de notorietate - prin vechime şi prin calitatea produselor sale pe piaţa obiectelor de lux - şi că produsele acestei părţi au dobândit distinctivitate.
Instanţele trebuiau să analizeze condiţiile concrete de valorificare a produselor - vândute sub semnul mărcilor înregistrate ale reclamantei, inclusiv prin magazinele pârâtei, situate în zone de vad comercial, având prin aceasta un puternic impact în rândul consumatorului mediu asupra căruia a putut fi creată confuzie în sensul existenţei unor legături comerciale - care oferă încrederea în calitatea şi autenticitatea produselor - între titularul mărcii, L.V.M. şi firma de comercializare, S.C. T.R. S.A.
Întemeiate sunt şi criticile cu privire la respingerea cererii de obligarea a pârâtei să publice pe cheltuiala sa hotărârea instanţei.
Sub acest aspect este de reţinut că art. 16 din OUG nr. 100/2005 instituie printr-o normă supletivă, la îndemâna instanţei, această măsură la cererea reclamantului, în cadrul acţiunilor în justiţie introduse pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială protejat.
Aprecierea asupra oportunităţii luării unei asemenea măsuri este lăsată instanţei şi deşi legiuitorul nu o circumscrie în mod expres, ea trebuie evident făcută în legătură cu circumstanţele de fapt ale cauzei.
Aceste circumstanţe - în virtutea cărora, cum s-a petrecut în cauză, s-au stabilit despăgubiri materiale - nu pot, numai pentru aceste considerente - cum au reţinut instanţele - să excludă o atare măsură.
Într-adevăr, o atare măsură prevăzută de legiuitor, are o finalitate compensatorie şi de contracarare a impactului negativ al faptului ilicit prejudiciant.
În cazul dedus judecăţii măsura publicării dispozitivului hotărârii pe cheltuiala pârâtei se impune prin aceea că ea va restabili în percepţia consumatorilor - din perspectiva asigurării protecţiei acestora - mesajul corect despre produsele aparţinând reclamantei, în virtutea drepturilor conferite acesteia de mărcile sale înregistrate.
Sub acest aspect susţinerea pârâtei recurente - în întâmpinarea făcută la recursul recurentei - referitoare la faptul că o atare măsură ar fi menită prin ea însăşi să aducă o atingere imaginii pârâtei dacă instanţa se va abate de la scopul urmărit de lege - acela de a crea o posibilitate şi nu o obligaţie pentru instanţă - nu poate fi primită.
Eventuala prejudiciere a imaginii pârâtei nu ar avea la origine măsura în sine a publicării hotărârii, ci în mod evident, propria sa faptă ilicită care a condus la prejudicierea reclamantei şi la alterarea încrederii consumatorilor, în maniera arătată.
Pe cale de consecinţă se va admite recursul reclamantei şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va modifica Decizia Curţii de Apel în sensul că se va admite cererea de aderare la apel a reclamantei împotriva Sentinţei civile nr. 1149/2008 a Tribunalului Bucureşti care va fi schimbată în parte.
Instanţa, în raport de elementele de fapt ale cauzei, mai sus examinate, apreciază că suma de 1000 euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral, cauzat reclamantei prin fapta pârâtei, astfel că a dispus obligarea acesteia din urmă la această sumă către reclamantă.
S-a mai dispus, pentru considerentele mai sus arătate, obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, într-un ziar de largă circulaţie naţională, dispozitivul hotărârii.
Având în vedere măsurile mai sus dispuse se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei Tribunalului Mureş şi, respectiv deciziei Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. T.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 42/A din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Admite recursul declarat de reclamantul L.V.M. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în sensul că admite cererea de aderare la apel a reclamantului împotriva Sentinţei nr. 1149 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în parte.
Obligă pârâta la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 1000 euro cu titlu de daune morale.
Dispune publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulaţie naţională, pe cheltuiala pârâtei.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
Obligă recurenta-pârâtă la cheltuieli de judecată în sumă de 12.062 RON către recurenta-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2557/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
