ICCJ. Decizia nr. 2570/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2570/2010
Dosar nr. 9304/1/2009
Ședința publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă;
1. Instanţa de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta M.B.R. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti a solicitat constatarea că este unica moştenitoare a mamei sale, B.E., proprietară a apartamentului nr. 12 situat în Bucureşti, şi obligarea pârâtului să-i lase în proprietate acest apartament.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 lit. 4) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 700 din 17 aprilie 2008 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a admis cererea şi a constatat că reclamanta are calitatea de proprietar asupra întregului apartament.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 796 A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul pârâtului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
S-a constatat că din perspectiva Legii nr. 10/2010, în mod corect s-a apreciat că prin preluarea imobilului din patrimoniul mamei reclamantei prin confiscare, s-a produs o preluare abuzivă, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, însă instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului de a lăsa imobilul în proprietatea reclamantei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 529 din 9 aprilie 2009 a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Rejudecând cauza după casare cu trimitere, Tribunalul a constatat, referitor la caracterul abuziv al preluării imobilului, că instanţa de fond este obligat să ţină cont de constatarea instanţei de apel care a statuat că prin restituirea imobilului nu se încalcă autoritatea hotărârii penale în faţa instanţei civile (prin sentinţa penală nr. 1313 din 22 octombrie 1963 a Tribunalului popular al raionului Tudor Vladimirescu, numitul B.A., tatăl reclamantei, a fost condamnat pentru infracţiune la regimul metalelor şi pietrelor preţioase şi i-a fost aplicată o pedeapsă complementară, confiscarea parţială a averii, respectiv apartamentul în discuţie), ci materializează voinţa legiuitorului de readucere în patrimoniul foştilor proprietari a obiectelor preluate în temeiul unor acte normative, inclusiv ca efect al măsurii confiscării dispusă prin hotărâri judecătoreşti penale.
În judecarea capătului de cerere privind predarea de către pârâtă în beneficiul reclamantei a proprietăţii şi posesiei apartamentului - s-a constatat că restituirea în natură este posibilă faţă de împrejurarea că preluarea a fost abuzivă şi că în prezent apartamentul este liber nefiind închiriat.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 493 din 16 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de pârât.
S-au apreciat ca nefondate cererile referitoare la nerespectarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în admiterea unei acţiuni în revendicare fără să se administreze probe pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate şi determinării printr-o expertiză a posibilităţii de restituire în natură a imobilului.
S-a constatat că acţiunea reclamantei nu este o acţiune în revendicare ci o acţiune în temeiul art. 2 lit. h) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi în acest temei a fost soluţionată cauza de prima instanţă de fond şi de instanţa de rejudecare după casarea cu trimitere. Acest temei juridic nu se schimbă nici dacă prima instanţă în loc să dispună restituirea în natură a imobilului, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul către reclamantă şi nu se schimbă nici aplicabilitatea prevederilor legale avute în vedere la soluţionarea litigiului.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu îşi are aplicarea în cauză, cum nu sunt incidente nici prevederile art. 18 lit. c) şi art. 44 din Legea nr. 10/2001, deoarece cota de 1/2 din imobilul în litigiu intrat în proprietatea statului, în baza sentinţei penale de confiscare, nu a fost închiriată şi apoi vândută unei terţe persoane ci a fost închiriată chiar autoarei reclamantei, proprietară a restului de 1/2 din imobil, în baza sentinţei civile nr. 1884 din 12 aprilie 1972 a Judecătoriei sectorului 4.
Ca urmare, s-a constatat că reclamanta ca moştenitoare şi continuatoare a persoanei defunctei, era îndreptăţită la restituirea întregului imobil pe care îl ocupa efectiv, atât în baza Legii nr. 112/1995 cât şi în baza Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai constatat că Decizia nr. 33/2008 este aplicabilă speţei sub aspectul statuării asupra competenţei instanţei în a soluţiona fondul notificării deoarece potrivit acestei decizii „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
S-a constatat că deşi art. 26 alin. (3) din Lege nr. 10/2001 reglementează atacarea dispoziţiei sau deciziei de respingere a notificării, în raport de obligaţia instituită prin dispoziţiile art. 25 şi 26 din lege, de a soluţiona notificarea, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, instanţa, învestită cu o plângere formulată, în temeiul acestei legi, împotriva tăcerii instituţiei notificate este competentă să soluţioneze fondul şi să constate pe baza probelor administrate dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Or, în cauză s-a constatat refuzul pârâtei să se soluţioneze notificarea formulată de autoarea reclamantei, timp de 8 ani, ceea ce abilitează instanţa să soluţioneze pe fond cererea, în baza art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care prevede asigurarea accesului direct şi efectiv la justiţie.
S-a apreciat că în mod corect instanţa de fond nu a considerat necesar să dispună efectuarea unei expertize atâta timp cât reclamanta se află în posesia imobilului dar identificarea lui a fost făcută chiar şi pe loturi prin sentinţa civilă nr. 1884 din 12 aprilie 1972 a Judecătoriei sectorului 4 Municipiul Bucureşti.
3. Recursul
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt s-au formulat următoarele critici:
Instanţele au analizat în mod greşit probatoriul administrat în cauză când au constatat că reclamanta face dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitoare a fostului proprietar.
În opinia recurentei actele depuse de reclamantă nu fac dovezile cerute de Legea nr. 10/2001.
S-a criticat faptul că actele nu au fost însoţite de originale şi nu au fost depuse în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială nu a fost epuizată, în cauză neemiţându-se încă o dispoziţie, reclamanta a considerat nelegal demersul reclamantei concretizat prin acţiunea adresată instanţei şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 21 din Constituţie, accesul la justiţie fiind garantat petentului prin calea de atac instituită de Legea nr. 10/2001 împotriva modalităţii de soluţionare a notificării.
4. Analiza instanţei de recurs
Cu ocazia dezbaterii recursului reprezentanta intimatei reclamante a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de împrejurarea că recurenta a formulat critici care nu se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte analizând cu precădere această excepţia a constatat că este neîntemeiată şi a respins-o pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, printre cerinţele expres indicate în alin. (1) de la lit. a) la d) şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Ca urmare, ceea ce sancţionează acest text este lipsa din cererea de recurs a unor motive din cele prevăzute de art. 304 de la pct. 1 la 9 C. proc. civ. indicate în mod precis precum şi a criticilor concrete pentru care se invocă motivele de recurs.
Ca urmare această nulitate se referă la condiţiile intrinseci cererii de recurs.
Cum în cererea de recurs cu care a fost sesizată instanţa este indicat un motiv de recurs (prevăzut de art. 304 C. proc. civ.) şi sunt dezvoltate critici în justificarea acestui motiv, se constată că cerinţa prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) sus-citat este îndeplinită şi nu se impune aplicarea sancţiunii nulităţii.
Împrejurarea că sunt sau nu întemeiate criticile ţine de analiza cererii pe fondul său. Ca urmare, eventuala constatare că nu sunt întemeiate criticile formulate şi că ele nu conturează premizele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 la 9 C. proc. civ. atrage respingerea recursului ca nefondat şi nu anularea lui.
Analizând recursul în raport de criticile formulate se constată că acestea nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat şi pentru considerentele ce urmează va fi respins ca nefondat.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. când a respins apelul pârâtei, constatând că instanţa de fond a soluţionat cauza printr-o justă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 incidentă în cauză.
Competenţa de soluţionare a notificărilor nerezolvate pe o perioadă considerabilă de timp, din motive neimputabile petentei, a fost consacrată de practica instanţelor şi consolidată prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recte prin Decizia de soluţionare a recursului în interesul Legii nr. XXX III din 2008.
Abilitarea instanţei de judecată să se pronunţe pe fondul cererii este justificată de competenţa generală pe care legea specială o dă instanţelor judecătoreşti, recte tribunalului în a realiza controlul de regularitate al diferitelor etape ale procedurii prealabile administrative.
Ca urmare, instanţele constatând că refuzul nejustificat de a rezolva notificarea în termenul prevăzut de art. 25 din Lege reprezintă o vătămare a intereselor petentului şi conturează în această formă inedită o respingere a cererii formulate. Instanţele au procedat corect la cenzurarea acestui refuz şi au constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 din lege care impune aplicare regulii generale de restituire în natură, imobilul fiind identificat şi fiind liber.
Criticile referitoare la necesitatea identificării imobilului sunt formulate într-o manieră generală fără să se indice în mod concret care sunt necunoscutele care ar impune un demers probatoriu suplimentar.
Sub acelaşi semn al incertitudinii se plasează şi criticile referitoare la greşita operare a probelor, critici care, sub aspectul încadrării în motivul de recurs invocat exced de altfel dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu se regăsesc în nici un motiv de recurs prevăzut de art. 304 indicat.
Ca urmare constatând că Decizia atacată este legală şi temeinică, recursul nefiind fondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a procedat la respingerea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 493 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2588/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2568/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
