ICCJ. Decizia nr. 2976/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2976/2010
Dosar nr. 6238/3/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 21 aprilie 2004, reclamantul T.N. a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei din 2 februarie 2004 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea terenului în suprafaţă de 308 mp, situat în Bucureşti, sector 6, cu motivarea că solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse la dosar şi a solicitat anularea dispoziţiei contestate, precum şi obligarea Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti să-i admită cererea de restituire, aşa cum a fost formulată.
La primul termen de judecată (19 mai 2004), reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice, pentru situaţia în care terenul nu se va putea restitui în natură şi vor fi acordate despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 80 din 29 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia formulată de contestatorul T.N. împotriva Dispoziţiei din 2 februarie 2004 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, ca nefondată, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Apelul declarat de reclamantul T.N. şi soţia sa T.T., a fost respins prin Decizia civilă nr. 1241/ A din 29 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, însă, prin Decizia nr. 5538 din 06 iunie2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, reţinând că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, iar instanţele nu s-au pronunţat pe fondul pretenţiilor solicitate.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1091 din 14 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără călitate procesuală pasivă şi a respins contestaţia faţă de Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca nefondată, reţinând, în esenţă, că, urmare a notificării reclamanţilor adresată pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, înregistrată din 2001, prin care aceştia solicitau restituirea în natură, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a terenului în suprafaţă de 308 mp situat în Bucureşti, sector 6, s-a emis Dispoziţia din 02 februarie 2004, prin care s-a respins solicitarea reclamanţilor cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Din adresa emisă de către pârât, din 28 februarie 1998, rezultă că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 254/1973 de la reclamanţi, pe acest teren fiind construit un bloc de locuinţe cu amenajările aferente.
S-a mai reţinut, că nu se poate restitui în natură imobilul care a aparţinut reclamanţilor, iar din conţinutul notificării transmise pârâtei, rezultă că reclamanţii nu au solicitat restituirea terenului în natură prin atribuirea unei alte suprafeţe în intravilanul Municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, prima instanţă a constatat că dispoziţia contestată nu a fost emisă de către acesta, astfel că a fost admisă această excepţie şi a fost respinsă cererea faţă de acest pârât, în consecinţă.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de a li se atribui în compensare altă suprafaţă de teren, instanţa a apreciat că o astfel de cerere este nefondată, deoarece din relaţiile comunicate de către pârât instanţei rezultă că nu există suprafeţe de teren ce pot face obiectul atribuirii către foştii proprietari deposedaţi de imobilele-terenuri după 6 martie 1945.
Prin Decizia nr. 520 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii - reclamanţi T.N. şi T.T.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia formulată de reclamanţi; a anulat Dispoziţia din 02 februarie 2004 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti şi a stabilit dreptul apelanţilor-reclamanţi la măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 267.425 euro, echivalent în lei la data acordării efective a măsurilor reparatorii, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, că soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este legală, întrucât instanţa a fost învestită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei emise de Primarul general al municipiului Bucureşti, care se judecă exclusiv în contradictoriu cu emitentul actului atacat. Dat fiind cadrul procesual şi temeiul juridic al contestaţie, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede în sarcina acestuia obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri sau de a plăţi efectiv despăgubiri către persoana care a formulat notificarea.
În speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice exclusiv în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a probei cu expertiza de evaluare a imobilului, curtea a considerat-o că este întemeiată, întrucât, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Dispoziţia atacată pe calea contestaţiei, în prezenta cauză, a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, situaţie în care este aplicabilă Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a modificată prin Legea nr. 247/2005.
S-a concluzionat, că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva unei decizii sau dispoziţii emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 este competentă, in virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, să stabilească şi întinderea despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul preluat în mod abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.
Fiind într-o fază procesuală devolutivă, instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiza de evaluare a imobilului ce a fost efectuată de expertul tehnic Ş.A.G. ( filele 29 şi urm. dosar apel ).
În ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent, expertul tehnic a folosit două metode de evaluare, care au avut ca rezultat două valori între care există o diferenţă extrem de mare. Astfel, conform metodei comparaţiei prin bonitare, prezentată în Buletinul Documentar editat de Corpul Experţilor din România din martie 2006, valoarea imobilului este de 106.422 euro, iar prin metoda de comparare a valorii de circulaţie cu valorile preţurilor vehiculate în anunţurile de vânzare pe piaţa imobiliară, în aceeaşi zonă de amplasare, valoarea rezultată a imobilului este de 428.429 euro.
S-a concluzionat, că instanţa nu poate avea în vedere, în mod exclusiv, niciuna dintre cele două valori., pentru că valoarea determinată prin metoda comparaţiei prin bonitate are în vedere preţurile la care se vând imobilele pe piaţa liberă, iar valoarea de 428.429 euro nu poate fi luată în considerare, deoarece calculul ei nu se bazează pe valori rezultate din convenţii de vânzare-cumpărare, astfel că nu oglindeşte valoarea reală de piaţă a imobilelor folosit ca element de comparaţie.
Fiind de notorietate incertitudinea existentă pe piaţa imobiliară, sub aspectul valorii reale a imobilelor şi având în vedere că nici expertul nu a putut determina o valoare unică şi certă a imobilului în litigiu (acesta propunând instanţei să aleagă între două valori între care există o diferenţă nejustificat de mare), instanţa de apel a stabilit întinderea măsurilor prin echivalent la nivelul mediei celor două valori indicate în raportul de expertiză, respectiv 267.425 euro.
Solicitarea apelanţilor privind obligarea intimatului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata efectivă a sumei cu titlu de despăgubiri, nu a fost primită, întrucât măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, astfel cum erau reglementate prin Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării din 2005, se puteau stabili numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (4), art. 24 alin. (2), art. 25 alin. (6), art. 27 alin. (4). Acordarea şi încasarea acestora era condiţionată de adoptarea unei legi speciale care urma să stabilească modalităţile şi procedurile de acordare a despăgubirilor, art. 40 din lege prevăzând chiar posibilitatea plafonării lor.
În acest sens, s-a arătat că art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, grupate în Capitolul V, intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti", prevedeau că, atât notificările prin care persoana îndreptăţită solicita acordarea de despăgubiri băneşti, cât şi decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, emisă de unitatea deţinătoare a imobilului (în cazul în care restituirea în natură nu era aprobată sau nu era posibilă), se adresau, respectiv, se transmiteau, prefecturilor, care, după centralizarea notificărilor şi a ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti, transmiteau centralizatoarele, împreună cu materialele primite, Ministerului Finanţelor Publice, iar evaluarea despăgubirilor băneşti urma să se facă de către o comisie interministerială.
S-a concluzionat, că, din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, dar şi în forma actuală, rezultă că, în niciuna dintre situaţii, legiuitorul nu a stabilit în sarcina unităţilor deţinătoare sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor (primării, prefecturi, instituţiile publice care au efectuat privatizarea etc.), obligaţia de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv. Până la intrare vigoare a Legii nr. 247/2005 nu exista o reglementare a condiţiilor de stabilire a cuantumului şi nici nu erau prevăzute procedurile şi limitele de acordare a despăgubirilor băneşti, însă, în prezent, acestea sunt reglementate, aşa cum s-a arătat, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, obligaţia de plată revenind Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în limita sumei de 500.000 lei.
Referitor la motivul de apel vizând acordarea unei suprafeţe de teren în compensare, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unei suprafeţe de teren disponibile, deşi s-au administrat probe în apel pe acest aspect. Suprafeţele de teren indicate de apelanţi şi identificate prin expertizele topografice efectuate în cauză nu pot fi acordate în compensare. Astfel, terenul împreună cu construcţia existentă pe acesta figurează în evidenţele fiscale în proprietatea unor persoane fizice, aşa cum rezultă din răspunsul emis de Serviciul public pentru finanţe publice locale al Primăriei Sectorului 6 (fila 74 dosar apel), iar terenul este aferent unui bloc de locuinţe, fiind afectat sistematizării zonei (aşa cum rezultă din raportul de expertiză, filele 107-108 dosar şi din răspunsul Primăriei municipiului Bucureşti privind situaţia juridică a imobilului, (fila 132 dosar apel). În ceea ce priveşte terenul, există înregistrată notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât situaţia juridică a acestui imobil nu este lămurită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.T. şi T.N., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că nu poate avea în vedere, în mod exclusiv, acordarea de despăgubiri la preţul pieţei libere, de 428.428 euro, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, înţelegând să stabilească despăgubirile la nivelul mediei celor două valori indicate în raportul de expertiză, rezultând o valoare finală de 267.425 euro.
Or, practica în materie, raportată la legislaţia internă şi practica C.E.D.O., obligă entităţile ce au calitate procesuală pasivă - în speţă Municipiul Bucureşti şi Statul Român - la plata despăgubirilor la valoarea practicată pe piaţa liberă, la care se adaugă şi orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
Instanţa de apel în mod eronat a luat în calcul o valoare de circulaţie a terenului stabilită prin metoda comparaţiei prin bonitare, deşi singura valoare la care ar fi trebuit să se raporteze era aceea care viza valoarea de circulaţie pe piaţa liberă, stabilită în raportul de expertiză la suma de 428.428 euro.
S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în speţă se vor acorda despăgubiri în bani de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 81/2007, în limita a maximum 500.000 lei, iar diferenţa se va acorda în acţiuni la SC F.P. SA, câtă vreme, în raport de faptul că F.P. nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a despăgubirilor şi de dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa de apel era obligată să reţină că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Pe acest aspect, s-a concluzionat că instanţa de apel trebuie să oblige intimaţii-pârâţi la plata despăgubirilor cuvenite, conform raportului de expertiză în varianta cuantumului practicat pe piaţa liberă.
S-a arătat şi că pârâtul Municipiului Bucureşti a fost de rea-credinţă pe tot parcursul procesului pentru că nu a stăruit în a acorda o suprafaţă de teren în compensare, măsură cu care sunt de acord, lăsând tot demersul la latitudinea reclamanţilor, respectiv expertizarea diferitelor terenuri care s-au dovedit a nu fi în proprietatea intimaţilor.
S-a mai arătat, că, potrivit Legii nr. 302/2009, art. 2, A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi a instituţiilor publice implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora.
Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelul contestatorilor, întrucât, potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire, trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane.
Aceste acte pot fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii, termenul special în acest scop fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, s-a arătat faptul că întinderea şi cuantumul despăgubirilor se stabilesc de C.C.S.D., în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
După ce redă conţinutul art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se arată că, în raport de aceste dispoziţii legale, dispoziţia contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată, care va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri şi îl va transmite Comisiei Centrale, care va emite titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Examinând recursurile în limita criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Prin notificarea din 12 martie 2001, reclamanţii T.N. şi T.T. au solicitat acordarea în compensare a unui alt teren situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, pentru imobilul proprietatea lor - teren în suprafaţă de 308 mp, situat în, sector 6, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 254 din 25 octombrie 1973 şi pentru care nu li s-a acordat nici un fel de despăgubire.
Pe acest teren s-au construit blocuri de locuinţe, iar actuala denumire a fostei străzii fiind în sectorul 6.
Dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit a) din Legea nr. 10/2001, republicată, ca proprietari ai imobilului în litigiu, la data preluării abuzive a acestuia, a dreptului de proprietate al reclamanţilor şi a întinderii acestuia, a fost făcut în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, faţă de conţinutul adresei din 16 aprilie 1997 emisă de Primăria municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniu Imobiliar, Direcţia Lucrări Publice, Urbanism, Amenajarea Teritoriului, cât şi cu Anexa II, poziţia 5, la Decretul nr. 254/1973, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 5538 din 6 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual, probleme de drept dezlegate cu caracter obligatoriu pentru instanţele de trimitere, astfel că acestea nu mai pot face obiectul controlului judiciar în ciclurile procesuale subsecvente.
De aceea, criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pe aceste aspecte, nu vor fi analizate.
Instanţele de fond şi apel au constatat că terenul expropriat de la reclamanţi nu poate fi restituit în natură, deoarece s-a realizat integral scopul pentru care s-a dispus exproprierea, pe acest teren edificându-se blocuri de locuinţe şi că nu li se poate acorda reclamanţilor, în compensare, alt teren situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, deoarece nu există suprafeţe de teren disponibile ce pot face obiectul atribuirii către foştii proprietari deposedaţi de teren după 6 martie 1945.
Prin urmare, critica formulată de recurenţii-reclamanţi privind reaua-credinţă a pârâtului Municipiul Bucureşti, care nu le-a acordat un alt teren în compensare, potrivit art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, republicată, este nefondată.
Şi critica potrivit căreia, în baza art. 2 din Legea nr. 302/2009, A.V.A.S. dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi a instituţiilor publice implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora, este nefondată.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 302/2009 „în procesele şi cererile având ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a măsurilor reparatorii prin echivalent şi/sau a valorii recalculate a acţiunilor, A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi instituţiilor implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Art. 31 din Legea nr. 10/2001, reglementează dreptul persoanelor arătat la art. 3 alin. (1) lit a) din Legea nr. 10/2001 la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv, al persoanelor fizice asociaţi ai persoanelor juridice care deţineau imobile şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.
Or, reclamanţii nu au avut calitatea de asociaţi ai unei persoane juridice care deţinea la data preluării abuzive imobilul în litigiu, încât, în speţă, să fie incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 302/2009 când A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamantă, potrivit căreia Statul român are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, peste termenul legal de motivare a recursului, faţă de faptul că nu constituie motiv de ordine publică şi că, Statul Român nu are calitate de parte în raportul juridic dedus judecăţii, nu va fi primită şi analizată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite, în măsura în care nu li se poate restitui în natură terenul preluat abuziv de la aceştia, prin expropriere, în baza Decretului nr. 254/1974 şi nici nu li se poate acorda în compensare un alt teren, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Terenul în litigiu cade sub incidenţa art. 11 din Legea nr. 10/2001, şi, întrucât decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi faţă de prevederile Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se constată că instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, potrivit Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul preluat abuziv de stat.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, cât şi de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, potrivit cărora instanţa de apel a stabilit greşit întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului în litigiu, li se va răspunde prin următoarele considerente comune:
Instanţa de apel a stabilit întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului în litigiu la valoarea de la data efectuării expertizei şi făcând media valorilor stabilite prin metoda comparaţiei prin bonitare cu valoarea stabilită prin metoda de comparare a valorii de circulaţie cu valorile preţurilor vehiculate în anunţurile de vânzare pe piaţa imobiliară, în aceeaşi zonă de amplasare.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare”, ceea ce impune efectuarea unei noi expertize în acest sens, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ.
Prin urmare, constatând că greşit instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor, cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cu ocazia rejudecării va fi administrat probatoriul necesar, în sensul celor mai sus expuse şi se va ţine seama de mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii T.N. şi T.T. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 520 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, - secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2984/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
