ICCJ. Decizia nr. 3088/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3088/2010
Dosar nr. 43696/3/2006
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 898 din 14 februarie 2002, notificatorul M.D. a cerut restituirea în natură a suprafeţei de 7200 mp teren, situat în intravilanul municipiului Bucureşti, B-dul Păcii, sector 6, de care părinţii săi M.C. şi M.G. au fost deposedaţi în mod abuziv de stat, invocând incidenţa Legii nr. 10/2001.
Notificatorul a susţinut că părinţii săi au dobândit în proprietate, în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 20657 din 23 octombrie 1922, o suprafaţă totală de 2,04 ha teren situat la adresa mai sus arătată şi că doar pentru parte din acest teren, anume pentru 9100 mp, s-a reconstituit dreptul de proprietate în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 3203 din 9 august 1993 emis de C.J. Ilfov.
Prin dispoziţia nr. 7056 din 28 noiembrie 2006, P.M. Bucureşti a acordat notificatorului măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 692,00 mp teren situat în str. Păcii, sector 6 şi pentru construcţia demolată (art. 2).
Prin aceeaşi decizie, P.M. Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de restituire a suprafeţei de 6.508 mp teren în favoarea C.L.S. Bucureşti, reţinând că este teren agricol şi că regimul său juridic este cel reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 1).
Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2006, reclamantul M.D. a cerut anularea, în parte, a dispoziţiei menţionate şi obligarea pârâtului P.M. Bucureşti să îi restituie în natură suprafaţa de 6.508 mp teren sau, în subsidiar, în situaţia în care nu poate fi retrocedat, acordarea de măsuri reparatorii.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că fosta proprietate a părinţilor săi a fost preluată de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 379/1973 şi că pârâtul în mod eronat a reţinut că regimul juridic al terenului în suprafaţă de 6.508 mp ar fi cel instituit prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991, deşi nu se mai afla în patrimoniul unei cooperative agricole de producţie la data de 1 ianuarie 1990, cerinţă impusă de acest act normativ.
Totodată, reclamantul a susţinut că este îndreptăţit, în conformitate cu prevederile art. 7, 9 şi 20 din Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură a terenurilor în suprafaţă de 4450,30 mp teren, identificate prin expertiză ca având destinaţia de spaţiu verde, 294 mp, de zonă liberă afectată cu construcţii uşor demontabile de benzinăria A., 2043 mp, precum şi a terenului împrejmuit în vederea edificării unei biserici, 1652,5 mp, a celui cu destinaţia de parcare, 460,8 mp şi a celui situat între două blocuri de locuinţe, 987,7 mp, întrucât sunt terenuri libere şi neafectate de servituţi.
Prin sentinţa civilă nr. 685 16 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamant, continuată de moştenitoarea I.E.M., a anulat art. 1 din dispoziţie şi a dispus restituirea în natură către reclamant a suprafeţei de 886 mp teren, având destinaţia de zonă liberă, precum şi a suprafeţei de 2013 mp, aferentă benzinăriei A., astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.D.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamantului pentru suprafeţele de teren individualizate de expert şi care nu pot fi restituite în natură: 553 mp, parcare; 814 mp, zonă construcţii biserică şi 1126 mp, spaţiu verde şi trotuar.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, preluat de stat în anul 1973 prin expropriere, adică abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a constatat că terenul, potrivit expertizei, este situat în intravilanul M. Bucureşti, într-o zonă sistematizată din sectorul 6, având categoria curţi, grădini, motiv pentru care face obiect al reglementării prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că numai parte din acesta poate fi retrocedat în natură, parte neputând fi restituit întrucât este ocupat cu alei de circulaţie şi spaţii verzi, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. c) din aceeaşi lege.
Prin cererea formulată la data de 3 octombrie 2009, reclamanta I.E.M. a solicitat completarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului să îi restituie şi suprafaţa de 998 mp care are destinaţia de spaţiu verde, situată în str. Şerban Stan Bogdan, sector 6, identificată în completarea la raportul de expertiză sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că instanţa a omis să se pronunţe şi cu privire la această suprafaţă de teren care a fost identificată de expert.
Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 22 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins cererea, ca neîntemeiată, reţinând că părţile nu au propus probe şi nu au pus concluzii şi cu privire la cererea de restituire a acestui teren, fiind irelevantă identificarea sa prin suplimentul de expertiză.
Prin decizia civilă nr. 554 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul M.B. şi a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a respins cererea dedusă judecăţii.
Prin aceeaşi decizie, instanţa a respins apelurile declarate de reclamantă împotriva sentinţelor nr. 685 din 16 aprilie 2008 şi nr. 1518 din 22 octombrie 2008 pronunţate de tribunal.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că atât la momentul preluării de stat cât şi la momentul formulării notificării, terenul în litigiu se afla situat în intravilanul M.B., motiv pentru care, în mod corect, pârâtul a propus, prin dispoziţie, acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 692 mp şi construcţia demolată, restituirea în natură a terenului nefiind posibilă dat fiind că este situat într-o zonă sistematizată a localităţii, respectiv afectat actualului Bulevard Iuliu Maniu.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că prin Decretul de expropriere nr. 378/1972 statul a preluat din patrimoniul autorilor reclamantei, M.G. şi M.C., numai suprafaţa de teren mai sus menţionată, de 692 mp (poz. 67 din anexă), nu şi terenurile menţionate la poz. 66 din anexă, în suprafaţă de 12.929 mp, care au fost expropriate din patrimoniul Cooperativei agricole de producţie D., cooperativă în care M.C. s-a înscris, inclusiv cu suprafaţa de 0,91 ha teren pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul nr. 3203 din 9 august 1993 emis în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991.
În atare condiţii, apreciind că raporturile juridice privitoare la înscrierea terenurilor în cooperativele agricole de producţie cad în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991, instanţa de apel a statuat că este dată situaţia de excepţie prevăzută la art. 8 din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenurile prevăzute la poz. 66 din anexa la decret, în care se includ şi cele în litigiu.
Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a reţinut că nu se poate verifica pretenţia de retrocedare şi de despăgubire dedusă judecăţii de reclamantă în procedura Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că în cadrul prezentei proceduri instanţa nu este abilitată să verifice dacă titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 se referă la întreaga suprafaţă de teren preluată din patrimoniul autorilor reclamantei.
Pentru aceleaşi considerente mai sus arătate, instanţa de apel a mai reţinut că în mod eronat prima instanţă a dispus anularea art. 1 din dispoziţia contestată, dar că această soluţie, în baza principiului neagravării situaţiei unei părţi în propria cale de atac, nu mai poate fi schimbată în defavoarea reclamantei.
Totodată, pentru aceleaşi motive, instanţa a apreciat ca fiind legală şi soluţia dată de prima instanţă cu privire la cererea de completare a sentinţei formulată de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că autorii săi, M.G. şi M.C. au deţinut în proprietate o suprafaţă totală de 26.700 mp situată în intravilanul localităţii şi că din suprafaţa de 16.300 mp, aflată în evidenţele agricole la nivelul anului 1957, autorilor săi le-a fost emis titlu de proprietate pentru 9100 mp, restul de aproximativ 7506 mp constituind obiectul cauzei pendinte.
Reclamanta susţine, totodată, că instanţa de apel a analizat trunchiat probatoriul administrat în cauză relativ la întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi şi la faptul preluării terenurilor de către stat şi, respectiv a interpretat greşit şi aplicat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
În argumentarea criticii, reclamanta invocă că atâta timp cât instanţa a stabilit că terenurile sunt situate, în mod necontestat, în intravilanul localităţii, anume în sectorul 6 Bucureşti, şi că au destinaţia de curţi construcţii, nu se justifică constatarea potrivit cu care în cauză ar fi dată situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamanta critică interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 10 pct. 2 din H.G. nr. 250/2007, cu menţiunea că atâta timp cât, conform concluziilor expertizei, suprafaţă de circa 5438 mp, teren, compusă din mai multe parcele, inclusiv parcela pentru care a solicitat completarea sentinţei, este liberă, se impunea a-i fi restituită în natură, cu menţiunea că soluţia dată de instanţa de apel cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1518 din 22 octombrie 2008 a tribunalului nu este motivată.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
Ca atare, cu excepţia categoriilor de teren prevăzute de dispoziţia legală menţionată, celelalte terenuri aflate în intravilanul localităţilor intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât domeniul de reglementare al acestei legi are şi caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că acoperă acele terenuri din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare a legii, 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.
În speţa supusă analizei, instanţa de apel a statuat, în fapt, că terenurile a căror retrocedare o solicită reclamanta sunt situate în intravilanul localităţii şi că au fost preluate de stat, prin expropriere în baza Decretului nr. 378 din 4 iulie 1973, din patrimoniul Cooperativei de producţie D., cu menţiunea că nu se justifică a se verifica dacă autorii reclamantei au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate asupra lor în baza legilor funciare.
Ca atare, fiind vorba de terenuri situate în intravilanul localităţii, ele nu cad, în mod exclusiv, în sfera de aplicare a legilor funciare, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel în justificarea reţinerii situaţiei de excepţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, referitor la regimul juridic al acestor terenuri, instanţa nu detaliat argumentele pentru care a reţinut că ar fi întrunite cerinţele prevăzute de dispoziţia art. 8 alin. (1) teza a II-a din aceeaşi lege, ci s-a rezumat să îşi fundamenteze concluzia doar pe împrejurarea că aceste terenuri au fost înscrise într-o cooperativă agricolă de producţie, din patrimoniului căreia statul le-a expropriat, fără a statua cu privire la apărarea reclamantei potrivit cu care anterior preluării de cooperativă aceste terenuri au fost proprietatea autorilor săi şi că ele nu se mai găseau în patrimoniul cooperativei la data de 1 ianuarie 1990.
Împrejurare de fapt reţinută, anume că terenurile nu au fost expropriate în mod direct din patrimoniul autorilor reclamantei ci din patrimoniul cooperativei agricole de producţie în care au fost înscrise, nu este suficientă prin ea însăşi să fundamenteze concluzia reţinută de instanţa de apel, potrivit cu care regimul lor juridic ar fi cel reglementat prin legile fondului funciar.
Mai întâi că, terenurile înscrise în cooperativele agricole de producţie erau deţinute de aceste forme asociative, potrivit statutului în vigoare la acea dată, în folosinţă comună şi nu în proprietate.
Apoi, este de observat că prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991 s-a instituit posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea membrilor cooperatori cu privire la terenurile aduse sau preluate în orice alt mod în patrimoniul cooperativei agricole de producţie de la cooperatori, terenuri care, ca regulă, se găseau încă în patrimoniul acestor cooperative la data de 1 ianuarie 1990 [(art. 8 şi 11 alin. (3)].
Referitor la terenurile expropriate de stat, este de observat că prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991 s-a reglementat posibilitatea restituirii terenurilor agricole care şi-au păstrat o atare destinaţie, de teren agricol (art. 39), sens în care s-a impus întocmirea situaţiei privind terenurile agricole solicitate de categoriile de persoane prevăzute la art. 39 şi balanţa fondului funciar pe localitate şi pe fiecare societate comercială şi institut sau staţiune de cercetare şi producţie agricolă ori regie autonomă cu profil agricol, din raza teritorială fiecărei localităţi (art. 40).
În fine, conform susţinerilor reclamantei, pentru terenurile în litigiu autorii săi nu au obţinut nicio reparaţie în procedura prevăzută de legile fondului funciar, întrucât aceste acte normative impuneau condiţia ca terenurile să se găsească la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei cooperative agricole de producţie, condiţie care nu era îndeplinită pentru terenurile în litigiu.
În atare condiţii, cât timp instanţele de fond au statuat că terenurile în litigiu nu mai au destinaţia de teren agricol şi nu se mai aflau la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul unei cooperative agricole de producţie ci, dimpotrivă, că au destinaţia de teren curţi, grădini şi sunt situate în intravilanul M. Bucureşti, într-o zonă sistematizată, şi cât timp nu s-a dovedit că pentru aceste terenuri reclamanta sau autorii săi au obţinut o reparaţie în cadrul procedurilor prevăzute de legile funciare, în mod greşit s-a apreciat că ar fi incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamantă, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, în baza art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici formulate de reclamantă prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei nr. 554 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3015/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3220/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
