ICCJ. Decizia nr. 3191/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 629 din 25 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a respins plângerea formulată de reclamantul N.I. împotriva Dispoziției nr. 316 din 25 iulie 2008 a Consiliului județean Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul județean Cluj.
în pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că reclamantul a formulat notificare prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în CF nr. "X", "Y" și "Z" Cluj.
Aceste imobile au fost proprietatea tabulară a numiților C.I. și C.E.
Autorul reclamantului, C.M., este moștenitor al defunctului C.I., fiind rudă colaterală de grad IV, respectiv văr primar.
C.I. a decedat înaintea soției sale, C.E., toate drepturile și obligațiile sale fiind transmise în patrimoniul soției supraviețuitoare, singura moștenitoare conform Certificatului de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974.
Prin urmare, pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilele în litigiu, autorul reclamantului ar fi trebuit să fie moștenitorul lui C.E. și nu al vărului său, C.I.
Doar moștenitorii legali ai defunctei C.E. pot fi considerați persoane îndreptățite la restituire, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu și autorul reclamantului.
în consecință, nici reclamantul nu este îndreptățit să beneficieze de măsuri reparatorii.
împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 99A din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut, cu privire la primul motiv de apel, prin care se afirmă că soția fostului proprietar tabular nu putea moșteni imobilele revendicate întrucât C.I. nu le mai avea în patrimoniu la data decesului, fiind preluate de către stat, că susținerile respective sunt neîntemeiate.
Imobilul teren și construcție, în suprafață de 168 mp, a făcut obiectul dreptului de proprietate tabulară a lui C.I., asupra etajelor I și II, drept înscris în CF nr. "Z" Cluj-Napoca, cu nr. top. "Z1"/II și nr. top. "Z1"/III, și a soției acestuia C.E., asupra parterului, drept înscris în CF nr. "Y" Cluj-Napoca, cu nr. top. "Z1"/I, coproprietatea asupra părților indivize comune reprezentând terenul, fundația, pivnițele, intrările și instalațiile, potrivit CF nr. "X" Cluj, cu nr. top."Z1".
Acest imobil a fost preluat, în întregime, de Statul Român, de la soții C.I. și C.E., prin Decretul nr. 39/1949, dreptul statului fiind înscris în colile funciare, în baza încheierii nr. 3897/1949, cu tidu de expropriere pentru utilitate publică.
Proprietarul tabular C.I. a decedat la 30 mai 1974, moștenitor legal exclusiv fiind soția supraviețuitoare C.E., în condițiile în care fiul acestora, C.I.Ș., a renunțat la succesiunea după tată, prin Declarația autentică de renunțare nr. 5155/1974, conform celor constatate prin Certificatul de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974, eliberat de notariatul de stat județean Cluj.
La 3 august 1986 a intervenit decesul lui C.I.Ș., iar C.E. a decedat la 6 august 1997, conform certificatelor de deces și a acelor de stare civilă depuse la dosar.
Prin urmare, potrivit celor stabilite prin certificatul de moștenitor sus-menționat, a cărui valabilitate nu a fost contestată, soția supraviețuitoare a defunctului proprietar tabular, C.I., a devenit titularul întregului patrimoniul succesoral, ca unic moștenitor, chiar dacă, în concret, emolumentul cules nu cuprindea, ca element al activului patrimonial, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preluat de stat, anterior.
Din perspectiva acestui moștenitor interesează nu culegerea efectivă a întregii moșteniri, ci vocația sa universală, posibilitatea conferită de lege de a culege întreaga universalitate. Or, vocația universală nu se referă la bunuri determinate și, în toate cazurile, ea operează de drept, de la data deschiderii moștenirii.
întregul patrimoniu al defunctului a fost transmis moștenitorului unic, patrimoniu în care intră drepturile și obligațiile defunctului, inclusiv acțiunile patrimoniale la care acesta avea dreptul.
în virtutea vocației sale universale, C.E. ar fi putut pretinde măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la întregul imobil preluat de stat, în nume propriu, în limitele dreptului care i-a aparținut, dar și în calitate de moștenitor, pentru dreptul care a aparținut soțului său, C.I., predecedat, în acest sens fiind dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Cel de-al doilea motiv de apel se referă la faptul că soția fostului proprietar tabular nu beneficiază de nici un drept asupra imobilului revendicat pentru că nu a depus notificare.
Este adevărat că C.E. nu a formulat un asemenea demers, în condițiile și în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece a decedat înainte de intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii.
Reclamantul este beneficiarul Testamentului autentic nr. 292 din 2 februarie 2000, prin care testatorul C.M. l-a instituit legatar cu titlu particular, obiectul legatului constituindu-l imobilele construcții și teren înscrise în CF nr. "Y" Cluj și nr. "Z" Cluj.
Autorul actului juridic pentru cauză de moarte a decedat la data de 29 octombrie 2000.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora.
în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, profitând, totodată, de cotele moștenitorilor care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III.
Indiscutabil, reclamantul N.I. este moștenitor testamentar al defunctului C.M., însă acesta nu are calitatea de persoană fizică îndreptățită, în înțelesul Legii nr. 10/2001, întrucât nu era proprietar al imobilelor în litigiu la data preluării lor în mod abuziv, și nici calitatea de moștenitor legal al celor doi proprietari tabulari nu îi poate fi recunoscută.
Actele de stare civilă, depuse în copii, la dosar, relevă faptul că C.M. era văr primar cu defunctul proprietar tabular C.I., având, așadar, vocație la moștenirea acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, în calitate de colateral ordinar, care aparține clasei a patra de moștenitori legali. în acest sens sunt dispozițiile art. 675 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 319/1944, aplicabile, în cauză, în condițiile în care fiul defunctului a renunțat la moștenire și nu s-a dovedit că acesta ar fi avut moștenitori din primele trei clase.
în cauză, nu a fost făcută dovada exercitării dreptului de opțiune succesorală a lui C.M. înăuntrul termenului de prescripție, de 6 luni, prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ., de natură a-i consolida acestuia titlul de moștenitor, ca succesibil subsecvent. Dimpotrivă, certificatul de moștenitor, care atestă calitatea de unic moștenitor al soției supraviețuitoare, nu a fost contestat și reclamantul însuși, în prezentul proces, recunoaște că soția supraviețuitoare a lui C.I. a preluat întregul patrimoniu, la data decesului.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 repune succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, în termenul de opțiune succesorală, pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, însă nu este mai puțin adevărat că C.M. a decedat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acest beneficiu al legii este unul personal, care nu poate fi transmis legatarului cu tidu particular; acceptarea succesiunii este un act juridic personal, care ar fi putut fi realizat, în aceste circumstanțe, prin cererea de restituire, exclusiv de beneficiarul direct al acestor dispoziții legale.
Prin urmare, reclamantul putea fi beneficiar al restituirii, în cotă determinată, numai dacă ar fi făcut dovada indubitabilă a faptului că testatorul său, C.M., avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001; or, așa după cum s-a arătat, nu avea o astfel de calitate.
în consecință, în mod corect, prima instanță a respins plângerea și a păstrat, în tot, dispoziția de respingere a Notificării, emisă de Președintele Consiliului județean Cluj, cu nr. 316 din 25 iulie 2008.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.I., criticând-o pentru nelegalitate, astfel:
1. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că a acordat mai mult decât s-a cerut.
Curtea a fost învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 629/2008 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o în tot, oferind, însă, o altă explicație decât cea a primei instanțe, pronunțându-se asupra unor aspecte care nu au fost puse în discuție nici de către părți, nici de către instanță.
Astfel, prin sentință s-a stabilit că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită deoarece autorul său nu are calitatea de moștenitor de pe urma lui C.E., reținând, astfel, apărarea formulată de pârât.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj ajunge la concluzia că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită, deși autorul său, C.M. ar fi avut această calitate, din cauza faptului că acesta a decedat fără a accepta moștenirea de pe urma fostului proprietar de carte funciară.
Or, niciuna dintre părțile din proces nu a invocat acest aspect și nici apărarea intimatului nu l-a vizat, rezumându-se la invocarea lipsei de "vocație" succesorală a autorului recurentului la moștenirea de pe urma lui C.E.
După cum se poate observa, deci, instanța de apel a "oferit" pârâtului justificări în plus față de cele expuse de acesta atât în decizia atacată, cât și în întâmpinare.
Or, atât instanța fondului cât și cea de apel au fost învestite cu aprecierea legalității deciziei atacate (cu toate argumentările prezentate în aceasta) și nu au fost învestite a susține poziția intimatului, aducând argumente noi la soluția prezentată de acesta din urmă.
Prin soluția pronunțată, instanța de apel s-a substituit intimatului, acordând mai mult decât s-a cerut.
2. Decizia atacată este nelegală și prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece conține motive contradictorii.
Astfel, după ce instanța stabilește, în mod corect, că imobilele ce au făcut obiectul revendicării nu s-au transmis soției supraviețuitoare a fostului proprietar deoarece nu mai erau în patrimoniul acestuia la data decesului - admițând, implicit, susținerile reclamantului din fond și din apel, mai stabilește și că, în patrimoniul defunctului, au intrat, inclusiv, drepturi viitoare, care vor intra în alcătuirea patrimoniului succesoral în viitor, aparținând moștenitorilor.
Dar, reține instanța de apel și că soția supraviețuitoare nu a înțeles să beneficieze de dreptul de a solicita despăgubiri (care reprezenta un drept viitor la momentul deschiderii succesiunii de pe urma lui C.I.) deoarece a decedat înainte de apariția Legii nr. 10/2001.
Tot instanța stabilește (și aici intervine contradictorialitatea) că aceleași drepturi viitoare la care a făcut referire când a vorbit despre C.E. (adică dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001) nu ar aparține și autorului C.M. deoarece acestuia nu i-ar putea fi recunoscută calitatea de moștenitor legal al fostului proprietar.
Cu toate acestea, mai departe, instanța arată, clar, că C.M. era văr primar cu defunctul proprietar tabular C.I., având, așadar, vocație la moștenirea acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, în calitate de colateral ordinar, în condițiile art. 675 C. civ.
Deci, instanța admite că autorul reclamantului avea calitatea de moștenitor al fostului proprietar de C.F., dar nu i-o recunoaște întrucât nu ar fi exercitat dreptul de opțiune succesorală.
Contrar celor de mai sus, instanța de apel stabilește, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada exercitării dreptului de opțiune succesorală înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ., iar, pe altă parte, admite că, totuși, în speță, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, care îi repune pe succesibilii care nu au acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală -rezultă o contradicție clară de argumente.
Contradictorialitatea rezidă și din faptul că, pe de o parte, instanța admite că niște drepturi viitoare pot fi transmise pe cale succesorală (și că s-ar fi transmis, astfel, la C.E.), dar, pe de altă parte, respinge ipoteza potrivit căreia aceleași drepturi viitoare se pot transmite pe cale testamentară (de la autorul reclamantului la acesta din urmă).
Potrivit doctrinei și jurisprudenței, dreptul moștenitorilor de a pretinde reparații în baza Legii nr. 10/2001 este un drept subiectiv civil patrimonial, susceptibil de a fi transmis pe calea succesiunii (legală sau testamentară) - P.P. - Jurisprudență Civilă Comentată, Ed. H.B., București, 2007.
în mod asemănător s-a pronunțat și Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Decizia 174/R/1995, care a stabilit că vocația legală abstractă a moștenitorilor s-a transformat într-un drept patrimonial subiectiv prin valorificarea ei de către beneficiari.
în aceeași direcție s-a pronunțat și o altă opinie din doctrină (a profesorului D.C. - Drept Civil. Succesiuni și Testamente, Ed. R., 2003), care a apreciat că legatele pot avea, ca obiect, atât dreptul de proprietate sau un alt drept real, cât și drepturi de creanță.
3. Decizia este nelegală deoarece instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, încălcând, astfel, prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Actul interpretat greșit este testamentul în baza căruia recurentul a formulat cererea de restituire.
Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, acest act, considerând că, în baza lui, legatarul cu tidu particular, respectiv reclamantul, nu putea moșteni dreptul de acceptare a succesiunii de pe urma lui C.I., fostul proprietar, drept pe care l-ar fi avut autorul său, C.M.
Această interpretare este, în mod evident, greșită, deoarece acceptarea succesiunii, în cazul imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, se face chiar prin cererea de retrocedare.
în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, care arată că succesibilii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de Codul civil sunt de drept repuși în termenul de acceptare, acceptare care se face prin formularea cererii de restituire.
Cum, în baza testamentului, reclamantul a moștenit, de la C.M., dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentului dosar, a dobândit, totodată, și dreptul de opțiune succesorală al autorului, în condițiile legii speciale, și numai cu privire la imobilele ce fac obiectul acestei legi.
4. Decizia atacată a fost dată și cu aplicarea greșită a legii, fiind, astfel, aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susținerea instanței de apel, în sensul că dreptul de opțiune succesorală este unul personal, care nu se poate transmite legatarului cu titlu particular este greșită.
Aceasta deoarece doctrina și jurisprudența au stabilit că opțiunea succesorală este un drept cu conținut patrimonial, cu un pronunțat caracter personal, este adevărat, dar care poate fi transmis (inclusiv pe cale oblică, către creditorii succesibililor, conform art. 699 C. civ.).
De altfel, art. 692 C. civ. statuează că, în caz de deces al titularului dreptului de opțiune, anterior exercitării în termenul prevăzut de lege, opțiunea se transmite către moștenitorii săi, care o pot exercita în restul de timp rămas, adică în condițiile în care putea fi exercitată de antecesor.
Cum, în speța de față, titularul dreptului de opțiune, C.M., a decedat anterior exercitării dreptului de opțiune succesorală (doar cu privire la imobilele revendicate), acest drept s-a transmis recurentului, iar, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, acesta a exercitat dreptul respectiv, prin depunerea notificării.
Textul de lege sus-menționat nu îi exceptează pe legatarii cu titlu particular de la aplicarea sa, articolul invocat nefăcând niciun fel de distincție între diferite tipuri de moștenitori (erezi) - legali sau testamentari, universali sau particulari, care pot să accepte succesiunea în locul autorului lor predecedat - iar acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem ("Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos").
Instanța de apel analizează cauza sub aspectul calității de persoană îndreptățită a părții sus-menționate și a autorului său.
în această analiză, instanța ajunge la concluzia că C.M. ar avea calitatea de moștenitor legal (colateral ordinar) al fostului proprietar de carte funciară, dar că acesta nu are calitatea de persoană îndreptățită, în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ.
Or, după cum arată chiar instanța, Legea nr. 10/2001 repune succesibilii în termenul de opțiune succesorală, astfel că este evident că referirea la termenul prevăzut de art. 700 C. civ. este un fals argument, ce provine din greșita interpretare a legii.
Cât timp există o lege specială, Legea nr. 10/2001, legea generală nu mai este aplicabilă.
Pe de altă parte, instanța de apel admite că C.M. a decedat înainte de apariția Legii nr. 10/2001 (deci, nu mai avea cum să-și exercite dreptul de opțiune succesorală), iar, pe de altă parte, invocă lipsa acestei opțiuni succesorale din partea lui, ca justificare.
Cât despre intenția autorului recurentului de a accepta succesiunea, aceasta rezultă, clar și fără echivoc, din testamentul redactat, iar simplul fapt că acceptarea efectivă nu s-a putut face de către acesta înainte de apariția Legii nr. 10/2001 nu mai are nicio relevanță în cauză, deoarece reclamantul, prin depunerea notificării, a îndeplinit și această cerință a legii, în termenul prevăzut de aceasta.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea, în totalitate, a deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și a plângerii formulate împotriva Dispoziției nr. 316 din 25 iulie 2008, anularea acesteia și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilelor, construcții și teren, situate în Cluj-Napoca, înscrise în C.F. "X", "Y", "Z" Cluj-Napoca.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. cu referire la art. 3, 4 din Legea nr. 10/2001,art. 675, 692 C. civ.
Intimatul pârât Consiliul județean Cluj a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru primul motiv de recurs, și a art. 304 pct. 7 și 9, pentru fiecare dintre celelalte motive, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. în ceea ce privește susținerile din cadrul primului motiv de recurs, acestea nu vor fi analizate în raport de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci de art. 304 pct. 5 din același cod.
Ipoteza motivului de casare "pluspetita" ("mai mult decât s-a cerut") și-ar fi găsit aplicare dacă reclamantul ar fi solicitat o sumă de bani și, fără să fi intervenit o majorare a pretențiilor formulate, instanța ar fi acordat o sumă mai mare, prin hotărârea atacată.
Nu este cazul în speță, prin motivul de recurs invocându-se că decizia s-a fundamentat pe o argumentare diferită de cea a instanței de fond în pronunțarea sentinței, aspectele avute în vedere de instanța de control judiciar nefiind supuse dezbaterii părților și fiind în sprijinul poziției procesuale a uneia dintre ele.
Cu alte cuvinte, recurentul critică decizia deoarece instanța ar fi încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare al părții, din punctul de vedere al chestiunii nepuse în discuție, ceea ce, în final, ar fi de natură să afecteze imparțialitatea completului de judecată, care, raportându-se la argumente pe care intimatul pârât nu le-a invocat în apărare, a sprijinit poziția procesuală a acestuia, cu nerespectarea tratamentul egal al părților, necesar a fi asigurat în proces.
Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constituie motiv de casare situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) din același cod.
Este adevărat că instanța de apel nu a supus discuției exercitarea dreptului de opțiune succesorală, de către C.M., cu privire la moștenirea defunctului C.I., proprietar tabular al imobilului, ceea ce reprezintă o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Sancțiunea aplicabilă nu este, însă, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece vătămarea a fost înlăturată prin reiterarea aspectului sus-menționat în recurs.
Astfel, susținerile pe care recurentul nu le-a putut face în apel, în legătură cu necesitatea sau lipsa de relevanță a exercitării opțiunii succesorale a autorului său în ceea ce privește moștenirea rămasă de pe urma fostului proprietar, față de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost invocate prin motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor și pe care prezenta instanță le va examina în cele ce urmează.
De asemenea, completarea sau schimbarea, în tot sau în parte, de către instanța de apel, a argumentelor primei instanțe nu constituie, în sine, un motiv de casare sau de modificare a respectivei decizii, Curtea având posibilitatea de suplimentare a motivării instanței anterioare, în condițiile în care soluția atacată cu apel este corectă.
Referitor la "încălcarea limitelor de învestire" ale instanței prin fundamentarea soluției Curții de Apel pe alte chestiuni decât cele invocate de părți sau avute în vedere de prima instanță, cu consecința unui tratament juridic inegal creat acestora, în sensul favorizării poziției intimatului pârât, și această critică este neîntemeiată.
Curtea nu a schimbat nici obiectul pretențiilor reclamantului, respectând, astfel, art. 129 alin. (6) C. proc. civ., și nici temeiul juridic al acțiunii, ci a verificat, în limitele de învestire, raportul succesoral dintre reclamant, autorul său, C.M., și fostul proprietar tabular al imobilului, cu consecințe în ceea ce privește dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilele în litigiu.
Din acest punct de vedere, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, instanța de apel a procedat la o corectă interpretare a prevederilor legale ale actului normativ sus-menționat, neputându-se pune problema, în acest fel, că soluția pronunțată, fundamentată pe un suport juridic corect, ar fi de natură să creeze vreun dubiu cu privire la caracterul imparțial al instanței care a pronunțat-o, chiar dacă hotărârea nu este favorabilă reclamantului.
2. Nici critica privind motivarea contradictorie a Curții de Apel nu este întemeiată.
Hotărârea este susceptibilă de modificare, în această ipoteză, fie atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, iar, în dispozitiv, soluția este contrară, fie atunci când considerentele sunt contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia lor.
în primul rând, instanța nu a afirmat că, în patrimoniul lui C.E., ar exista dreptul de a obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 (deși un asemenea drept există, față de propriul său drept de proprietate pentru o parte dintre imobilele în litigiu, precum și față de calitatea sa de moștenitor legal al celuilalt proprietar tabular, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 836/1974). Dimpotrivă, a arătat doar că această persoană nu a formulat notificare deoarece a decedat anterior intrării în vigoare a actului normativ reparator, ceea ce este corect, raportând data decesului lui C.E., 6 august 1987, la data apariției legii, 14 februarie 2001.
Instanța a mai reținut că autorul reclamantului, C.M., nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de legea în discuție întrucât nu era proprietar al imobilelor la data preluării lor și nu are nici calitatea de moștenitor legal al celor doi proprietari tabulari.
A mai constatat instanța că autorul reclamantului, în calitate de văr primar al lui C.I., avea vocație la moștenirea acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, C.E., dar nu a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., nu a contestat certificatul de moștenitor eliberat acesteia din urmă și, în concluzie, a fost înlăturat de la moștenirea rămasă de pe urma vărului său, de către soția supraviețuitoare.
Curtea îi recunoaște, astfel, autorului reclamantului, vocație generală la succesiunea vărului său, unul dintre cei doi proprietari tabulari de la care imobilele au fost preluate de stat (alături de C.E.), față de gradul de rudenie cu defunctul (gradul IV) și încadrarea sa în clasa a IV-a de moștenitori, cea a colateralilor ordinari, care vin la moștenire până la gradul IV.
Pe de altă parte, instanța a constatat că autorul reclamantului nu are vocație concretă la moștenirea Lui C.I., fiind înlăturat de soția supraviețuitoare a acestuia, C.E., care, deși în mod teoretic, nu poate înlătura de la succesiune pe niciuna dintre rudele defunctului, indiferent din ce clasă face parte ruda, în speță, aceasta a cules întreaga succesiune de pe urma soțului, în calitate de succesor legal universal, conform Certificatului de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974 eliberat de Notariatul de stat județean Cluj. Aceasta raportat și la declarația de renunțare la succesiune a fiului lui C.I., C.I.Ș., care, astfel, a devenit străin de succesiunea tatălui său.
Certificatul de moștenitor nu a fost contestat.
Nu există nicio contradicție între raționamente întrucât Curtea a recunoscut vocație generală la moștenirea lui C.I. și în persoana vărului său, C.M., dar a considerat că autorul reclamantului nu are și vocație concretă la moștenire, fiind înlăturat de soția supraviețuitoare, care, conform certificatului de moștenitor, culege întreaga masă succesorală de pe urma soțului său predecedat.
Corectitudinea argumentelor arătate va fi examinată, însă, în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs.
în plus, Curtea a mai reținut că nu s-a dovedit acceptarea succesiunii rămase de pe urma lui C.I., de către autorul reclamantului, C.M.
Recurentul a menționat că și acest argument este contradictoriu față de cele stipulate în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziție care stabilește că succesibilii care nu au acceptat moștenirea, după data de 6 martie 1945, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii.
Nici aceste considerente nu se contrazic, instanța explicând, în continuare, de ce nici autorul reclamantului și nici acesta din urmă nu pot beneficia de textul de lege menționat.
Curtea arată că repunerea în termenul de acceptare a succesiunii vizează persoanele în viață, ceea ce nu este cazul lui C.M., care a decedat anterior intrării în vigoare a legii de reparație, iar acest beneficiu al legii este unul personal, care nu se poate transmite prin legat cu tidu particular.
într-adevăr, dacă persoana era decedată la data intrării în vigoare a legii care permite repunerea în termen, în condițiile art. 4 alin. (3), și, astfel, nu poate beneficia de o asemenea repunere, nici nu poate transmite "dreptul la repunerea în termen" către succesori, indiferent că sunt legali sau testamentari.
Pe de altă parte, textul de lege sus-menționat nu exclude, de plano, ca repunerea să opereze și în privința legatarului cu tidu particular al imobilului pretins.
în speță, însă, față de circumstanțele concrete ale cauzei, care vor fi analizate în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul nu poate beneficia de această normă de favoare, pentru considerentele ce se vor arăta în examinarea motivului respectiv de nelegalitate.
în concluzie, nu se poate reține contradicția în argumentare a instanței de apel atât timp cât aceasta face referire la beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar, în condițiile art. 4 alin. (3), dar consideră că textul de lege nu este incident în privința recurentului, procedând, astfel, la interpretarea și, în raport de aceasta, la înlăturarea aplicării dispozițiilor legale menționate în speță, operațiuni care țin de atribuțiile firești ale instanței în activitatea de judecată.
3. Susținerile privind interpretarea greșită a testamentului întocmit în favoarea recurentului nu se pot verifica din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece nu vizează natura actului juridic sau conținutul acestuia, ci efectele lui față de dreptul recurentului de a beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma lui C.I., drept moștenit prin testament, în opinia sa, și, în final, dreptul părții la măsurile reparatorii stabilite de legea specială.
Și această chestiune va fi examinată în baza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reluând criticile respective în cadrul ultimului motiv de recurs.
4. Recurentul nu poate beneficia de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, nu are dreptul la măsuri reparatorii conform actului normativ menționat.
Astfel cum s-a reținut, în fapt, de către instanțele anterioare, imobilele în litigiu au aparținut soților C.I. (etajele I și II plus cota indiviză din părțile comune) și C.E. (parter și cota indiviză din părțile comune), fiind preluate, de stat, de la cei doi proprietari tabulari, în baza Decretului nr. 39/1949.
C.I. a decedat la data de 30 mai 1974, fiind moștenit de soția sa, C.E., în calitate de moștenitor legal universal, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 836 din 25 iunie 1974, C.I.Ș. fiind străin de succesiunea tatălui, conform declarației autentice de renunțare la moștenirea acestuia.
C.E. a decedat, la rândul său, la 6 august 1987.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi".
Textul de lege sus-menționat nu repune în termenul de acceptare a succesiunii decât persoanele în viață, care au capacitate succesorală, și, ca atare, nu se poate considera că este operant în cazul persoanelor decedate anterior intrării în vigoare a actului normativ (14 februarie 2001), în consecință, nici în cazul autorului reclamantului C.M., decedat la data de 29 octombrie 2000.
Pentru acest motiv, după cum s-a arătat, persoana sus-indicată, nefiind repusă în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar, nu poate transmite, către recurent, dreptul de a formula notificare care să valoreze acceptarea succesiunii lui C.I., pentru imobilele în litigiu, conform principiului "Nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet" - "Nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși".
De asemenea, din interpretarea dispoziției legale enunțate, se deduce că, în cazul în care, între fostul proprietar al imobilului de la data preluării și persoana ce pretinde măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație, nu există o legătură de moștenire directă, notificatorul fiind, la rândul său, moștenitorul unui succesibil al fostului proprietar, decedat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, el trebuie să dovedească faptul că autorul său a acceptat succesiunea fostului proprietar în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia (care reprezintă data decesului fostului proprietar). Aceasta deoarece, cum s-a arătat, succesibilul sau succesibili fostului proprietar, care nu mai sunt în viață, nu pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor.
Astfel, în speță, instanța de apel a considerat, în mod corect, că reclamantul ar fi trebuit să dovedească faptul că autorul său, C.M., a acceptat, în termenul legal, succesiunea lui C.I., partea neprocedând, însă, în acest sens.
Pe de altă parte, într-adevăr, contrar celor reținute de Curte, nu are relevanță că certificatul de moștenitor eliberat de pe urma lui C.I., în favoarea soției supraviețuitoare, nu a fost contestat și, în consecință, nici anulat, întrucât legea conferă dreptul la măsuri reparatorii și în favoarea moștenitorilor neacceptanți, în consecință, care nu sunt menționați în certificat (cu condiția să nu fie renunțători la succesiune).
Dar, raportat la faptul că autorul reclamantului, C.M., nu mai era în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și, deci, nu putea beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar, reclamantul trebuia să dovedească acceptarea succesiunii, de către acesta, în termenul legal, prevăzut de art. 700 C. civ., absența dovezii respective fiind argumentul determinant pentru care persoana amintită nu poate fi considerată moștenitor al lui C.I.
întocmirea testamentului asupra bunurilor imobilele în litigiu, în favoarea reclamantului, de către C.M., ar fi valorat act de acceptare tacită a succesiunii rămase de pe urma lui C.I., de către autorul reclamantului, cu condiția, neîndeplinită în cauză, ca acest act să fi fost săvârșit înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, respectiv în 6 luni de la decesul proprietarului bunurilor. Or, C.I. a decedat la data de 30 mai 1974, iar testamentul în favoarea reclamantului a fost autentificat la 2 februarie 2000, mult după expirarea termenului de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.
Față de aceste argumente, reclamantul nu-și poate valorifica vocația concretă, incontestabilă, la moștenirea autorului său, C.M., dar fără relevanță în condițiile concrete ale speței.
Din punct de vedere teoretic, într-adevăr, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu exclude, de plano, ca această repunere să opereze și în cazul legatarilor cu titlu particular, cu condiția, însă, ca aceștia să fie în viață la data la care se invocă aplicarea dispoziției legale enunțate și, în plus, această dispoziție să le profite, în raport de circumstanțele concrete ale speței.
Beneficiul dispoziției legale enunțate poate opera, în esență, în favoarea legatarilor (ca și în cazul succesibililor legali) în mai multe ipoteze.
Una dintre situații se referă la cazul în care notificatorul, succesor testamentar, nu a exercitat, în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., dreptul de opțiune succesorală de pe urma autorului său, altă persoană decât proprietarul imobilului notificat, dar a dovedit că testatorul este moștenitor al proprietarului deposedat, respectiv că a acceptat moștenirea de pe urma acestuia, în condițiile legii. Pentru acest notificator va opera repunerea în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma autorului său, care a întocmit testament în favoarea sa, nu de pe urma fostului proprietar al imobilului, față de care trebuie să se facă dovezile în materie de acceptare a succesiunii, amintite mai sus.
Acest caz nu este incident în prezentul litigiu întrucât reclamantul nu a invocat repunerea în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma lui C.M. și nici instanțele nu au reținut că nu ar fi moștenitor testamentar al persoanei amintite, ci a solicitat aplicarea, în favoarea sa, a dispozițiilor art. 4 alin. (3), în raport de C.I., fost proprietar al unei părți din bunurile pretinse, nedovedind, însă, că succesibilul fostului proprietar și, totodată, autorul său, ar fi acceptat, conform legii succesorale, moștenirea rămasă de pe urma proprietarului deposedat.
Cea de-a doua situație în care succesibilul testamentar (ca și cel legal) poate beneficia de repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează ipoteza în care vine el însuși, în mod direct, la moștenirea proprietarului imobilului de la data preluării.
Nici acest caz nu se regăsește în litigiul de față întrucât recurentul nu are vocație, în mod direct, la moștenirea niciunuia dintre proprietarii tabulari, nici generală și, cu atât mai puțin concretă.
Recurentul nu este rudă cu defuncții (bineînțeles, și în ceea ce privește rudele, acestea au vocație la succesiune în anumite limite prevăzute de lege), în consecință, nu este succesibil legal și nici nu beneficiază de vreun testament lăsat de proprietarii tabulari sau, cel puțin, de unul dintre ei, pentru imobilele în litigiu.
Ca atare, și din această perspectivă, el nu poate fi considerat succesibil al proprietarilor tabulari, care să beneficieze, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de repunerea în termenul de acceptarea a succesiunii rămase de pe urma lor, în privința imobilelor în litigiu.
în ceea ce privește dispozițiile art. 692 și 699 C. civ., invocate în cererea de recurs, aceste texte de lege nu au aplicabilitate în procesul de față.
Art. 692 C. civ. se referă la cazul în care intervine moartea succesibilului înăuntrul termenului de opțiune succesorală, dar mai înainte ca acesta să fi optat, situație când dreptul său de opțiune se retransmite, în cadrul patrimoniului său lăsat ca moștenire, la proprii săi moștenitori.
Art. 699 din același cod se referă la dreptul creditorilor succesibilului neglijent, de a exercita, în condițiile legii, dreptul de opțiune succesorală, pe calea acțiunii oblice, și, respectiv la dreptul creditorilor fraudați prin actul de opțiune succesorală al debitorului lor, de a ataca actul, pe calea acțiunii pauliene.
Pe lângă faptul că ultimul dintre cele două texte de lege sus-enunțate pune în discuție acțiuni de altă natură decât cea de față, în ambele cazuri (art. 692 și art. 699 C. civ.), aspectul relevant este ca exercitarea termenului de opțiune, fie de către moștenitorii succesibilului decedat, fie de creditorii succesibilului neglijent sau care a acționat fraudulos, să se facă în termenul de opțiune succesorală avut de succesibil, respectiv înăuntrul termenului de 6 luni de la decesul celui care lasă moștenirea, în speță, de la decesul proprietarului tabular C.I. în plus, în cazul art. 692 C. civ., este necesar ca moartea succesibilului să fi intervenit înăuntrul termenului de opțiune succesorală.
în speță, autorul reclamantului a decedat la 29 octombrie 2000, mult după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală în privința moștenirii rămase de pe urma lui C.I., astfel încât nu se poate pune nici problema ca recurentul, moștenitor testamentar al lui C.M., să mai exercite vreo opțiune succesorală în ceea ce-l privește pe proprietarul deposedat abuziv.
într-un singur caz, recurentul ar fi putut beneficia de dreptul de a formula notificare și, în final, de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Lege, și anume în ipoteza în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, autorul său, C.M., ar fi fost în viață, deci, repus în termenul de acceptare a succesiunii lui C.I., ar fi decedat înăuntrul termenului de notificare prevăzut de art. 22 din această lege, fără să formuleze o asemenea cerere, cerere pe care să o fi formulat reclamantul până la expirarea termenului menționat (14 februarie 2002).
Dreptul la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii lui C.I., de care ar fi beneficiat vărul său, în calitate de succesibil neacceptant, și care nu poate fi înlăturat de la succesiune de soția supraviețuitoare a defunctului fost proprietar, neexercitat de acesta, se transmite către moștenitorii săi, în speță, reclamantul, ca legatar cu titlu particular asupra bunurilor în litigiu, astfel încât, în această situație, formularea, de către el, în termen legal, a notificării ar fi valorat acceptarea succesiunii fostului proprietar și i-ar fi conferit, în cele din urmă, dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aceasta deoarece, odată cu testamentul întocmit în favoarea reclamantului pentru imobilele ce cad sub incidența actului normativ arătat, se transmit și toate drepturile personale patrimoniale în legătură cu bunurile testate, inclusiv dreptul autorului reclamantului, în viață la data intrații în vigoare a legii și care a decedat anterior expirării termenului de notificare, fără să exercite un asemenea demers, de a beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar în condițiile art. 4.
în mod incontestabil, recurentul ar fi putut obține măsuri reparatorii pentru bunurile respective și în condițiile în care autorul său, în viață la data intrării în vigoare a legii de reparație, ar fi formulat notificare, în termenul legal, decedând ulterior depunerii cererii, iar demersul său ar fi fost continuat de reclamant, în calitate de legatar cu titlu particular în ceea ce privește imobilele pretinse.
Nu este cazul, în speță, autorul reclamantului fiind decedat la data intrării în vigoare a legii, și, astfel, neputând transmite dreptul conferit de lege succesibililor, în condițiile art. 4 alin. (3), pe care el însuși nu l-a putut dobândi, față de apariția legii ulterior decesului său.
Formularea notificării, de către reclamant, în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu prezintă, astfel, niciun fel de relevanță pentru obținerea măsurilor reparatorii solicitate de acesta, în privința imobilelor în litigiu.
în concluzie, pentru argumentele arătate, înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a acoperit prin invocarea și analizarea aspectelor nesupuse dezbaterii, de către instanța anterioară, în prezenta cale de atac, iar, pe de altă parte, decizia Curții de Apel este pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și este motivată corespunzător soluției pronunțate, aspectele teoretice inexacte, analizate în precedent, nefiind în măsură să conducă la schimbarea acesteia.
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite, ca atare, cerințele art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3194/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3189/2010. Civil → |
|---|
