ICCJ. Decizia nr. 3239/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3239/2010
Dosar nr. 16177/3/2007
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 20 octombrie 2006, reclamanta S. (fostă C.) S.C. a solicitat obligarea pârâţilor T.F.F. şi T.V. să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 5, situat la parterul imobilului, cameră de serviciu situată la mansardă, boxe situate la subsol, garaj, împreună cu cota de 17,64% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, precum şi 59,76 mp teren situat sub construcţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 376 din 22 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S. (fostă C.) S.C., completând ulterior dispozitivul hotărârii prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2008, în sensul că a obligat pe pârâţii T.F.F. şi T.V. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
Apelul declarat de pârâţi a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 809/A din data de 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Interpretarea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 ar modifica principiile aplicabile acţiunii în revendicare şi ar declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat în faţa dreptului proprietarului deposedat de statul comunist (şi chiar ar determina inadmisibilitatea de plano a acţiunii în revendicare a proprietarului deposedat împotriva subdobânditorului de la stat) nu îşi găseşte suportul explicit în niciun text legal, niciun text neconsacrând in terminis prioritatea vreunui titlu, în conflictul dintre fostul proprietar şi chiriaşul cumpărător.
Art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede că masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Aceste dispoziţii nu pot fi, însă, aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat în cadrul acţiunii în revendicare în justiţie, pentru simplul motiv că Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
În ceea ce priveşte incidenţa articolului 46 (actualul articol 45) din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat, se limitează exclusiv la ipoteza acţiunii în declararea nulităţii actului juridic, textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării ridurilor şi nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat faţă de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
Instanţa de apel a arătat că această interpretare este în deplin acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, principiile de interpretare ale Curţii fiind aplicate în cauzele româneşti, începând cu cauza Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României şi toate cauzele repetitive în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită cerinţa privind existenţa unui ";bun"; în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1, atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând ";bunuri actuale";, „valori sau interese patrimoniale"; sau ";speranţă legitimă"; de redobândire a bunului în natură.
Prin prisma acestei aprecieri, instanţa de apel a constatat că reclamanta deţine un „bun"; în sensul Convenţiei, în condiţiile în care se recunoaşte de către instanţe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu şi, deci, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său.
În consecinţă, premisa evaluării de legalitate, presupusă de speţă, este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună credinţă.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, s-a reţinut că este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 a constatat existenţa unei „ingerinţe"; în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Curtea de apel a reţinut, prin urmare că, în concursul dintre reclamantă şi pârâţi, cea dintâi se află în posesia tidului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, tidu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
În acelaşi timp, apelanţii-pârâţi, deţinători ai unui tidu asupra apartamentului în litigiu, necontestat, dispun, la rândul lor, de un „bun";, însă, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului tidu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al intimatei-reclamante, mai bine caracterizat.
Astfel, întrucât părţile litigante deţin un tidu de proprietate, recunoscut ca valabil şi au un „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanţa de apel a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamantă, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaşi, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor reţinute.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, întrucât Legea nr. 10/2001 nu a declarat inadmisibile astfel de acţiuni.
Pentru situaţia concretă în care se află intimata - reclamantă, al cărei bun nu se mai regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriaşi, acest act normativ nu prevede nicio cale directă de a acţiona în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor în vederea restituirii bunului în natură.
În plus, reclamantei i s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilităţii ridului cu care acesta era deţinut de stat, astfel că, având „un bun";, în sensul art. l Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum înţelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se recunoască deopotrivă accesul intimatei la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acţiunea în revendicare.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului pârâţii T.F.F. şi T.V., invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei (la care însă au renunţat ulterior), precum şi puterea de lucru judecat sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În susţinerea inadmisibilităţii acţiunii, recurenţii au invocat Hotărârea din 06 decembrie 2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României), Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite şi Legea nr. 1/2009.
Pârâţii au formulat critici şi în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit Sentinţa civilă nr. 5/1998 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, prin care reclamantei i-a fost admisă o cerere de revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC C. SA, ce a avut ca obiect apt. nr. 3 din imobilul în discuţie. Astfel, instanţa de apel a reţinut eronat că reclamantei i-a fost reconfirmat cu efect retroactiv titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, argument folosit în compararea de tiduri din prezenta cauză, ce are ca obiect apt. nr. 1 din imobil.
Totodată, recurenţii-pârâţi au invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cauzele reţinute de instanţă în motivarea hotărârii recurate (cauzele Străin, Porţeanu şi Păduraru) nu sunt relevante în prezenta pricină, situaţia de fapt nefiind similară, deoarece reclamantei nu i-a fost recunoscut anterior dreptul de proprietate al apt. nr. 1.
Curtea de apel a nesocotit apărările pârâţilor în ceea ce priveşte încălcarea dreptului lor de proprietate, ce a fost prejudiciat, întrucât în situaţia admiterii acţiunii în revendicare s-ar repara o nedreptate prin producerea unei alte nedreptăţi.
Chiar şi în cazul existenţei unui tidu de proprietate anterior celui pe care pârâţii îl posedă, instanţa nu poate reţine argumentele reclamantei, cu ignorarea prevederilor Codului civil - art. 480, 481, precum şi ale Constituţiei României şi ale Protocolul nr. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care dispun în sensul protejării intereselor proprietarilor de bună credinţă şi a dreptului de proprietate.
Astfel, pârâţii-recurenţi, în calitate de cumpărători, deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tidul lor de proprietate respectând condiţiile de legalitate instituite de legislaţia în materie.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în recurs, înalta Curte constată următoarele:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a tidurilor, ci trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare - pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar - dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire şi conform prevederilor legii speciale.
În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a înţeles să atace contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâţii în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, ca urmare, nu a obţinut anularea acestui contract.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Totodată, reclamanta nu poate pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că are o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă creată reclamantei a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist, iar în condiţiile în care reclamanta nu a formulat acţiunea de constatare a nulităţii absolute mai sus-menţionată, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 10/2001, nu însă şi a restituirii în natură.
În acest context, pârâţii cumpărători beneficiază de un bun din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, având un titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, deoarece reclamanta nu a promovat o acţiune în contradictoriu cu pârâţii T.F.F. şi T.V., nu i-a fost recunoscut anterior dreptul de proprietate cu privire la apt. nr. 1.
Într-o astfel de acţiune în anulare s-ar fi putut verifica legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi chiriaşi în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi s-ar fi putut pune în discuţie în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamanta invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, precum şi hotărâri judecătoreşti anterioare pronunţate în acţiuni în revendicare ce vizează apartamente din acelaşi imobil, prin care i s-a recunoscut irevocabil dreptul de proprietate, arătând că deţine un „bun"; în sensul Convenţiei Europene, aceasta nu o îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în faţa ridului pârâţilor, având în vedere faptul că nu a obţinut desfiinţarea ridului pârâţilor în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu alte cuvinte, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vincova §i Vine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate. In acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de „un bun";, motiv pentru care titlul chiriaşilor cumpărători este preferat faţă de titlul foştilor proprietari.
Or, în speţă, aşa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare, nefiind contestat în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se putea verifica titlul pârâţilor conform legii speciale, acesta s-a consolidat retroactiv şi nu se mai poate pune în discuţie şi analiza legalitatea acestuia în prezenta pricină.
De asemenea, este de reţinut că, în Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi cea generală - specialia generalibus derogant- şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu tidu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29).
Astfel, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 interzic restituirea în natură a apartamentelor vândute, fără nicio distincţie după cum preluarea se făcuse cu tidu valabil sau fără.
O asemenea distincţie prezenta relevanţă într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din lege, pe care însă reclamanta nu a promovat-o.
Pe de altă parte, referitor la imobilele preluate de stat fără tidu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie";.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără tidu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi (condiţie reţinută şi în Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii).
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a admite recursul, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pârâţilor şi schimbării sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurenţii-pârâţi, înalta Curte nu poate verifica temeinicia acesteia, deoarece petenţii au făcut vorbire de constituirea Dosarului de executare nr. 181/2009, însă nu au ataşat dovezi privind săvârşirea unor acte de executare pe care instanţa să le poată cerceta şi asupra cărora să se pronunţe.
Prin urmare, recurenţii din prezenta cauză au deschisă calea formulării unei cereri de întoarcere a executării silite pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii T.F.F. şi T.V. împotriva Deciziei nr. 809/A din data de 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de pârâţi împotriva Sentinţei nr. 376 din 22 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Respinge cererea de întoarcere a executării.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3237/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3241/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
