ICCJ. Decizia nr. 333/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 333/2010
Dosar nr. 2551/120/2008
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 370 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis acţiunea înaintată de reclamanta N.D.V. şi G.E. şi s-a anulat dispoziţia din 2008 emisă de pârâtă, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Târgovişte, compus din construcţie şi suprafaţa de 3.349 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.M. filele 115 - 117, reţinându-se următoarele considerente:
Imobilul construcţie a trecut în proprietatea statului urmare a sentinţei civile nr. 153/1952.
Aşa cum se arată în cererea de chemare în judecată, sentinţa nr. 153/1952 nu face vorbire de imobilul situat la nr. 7 ci la nr. 6, mai mult, părţile nu au fost în măsură să cunoască de existenţa procesului, nefiind respectate nici dispoziţiile art. 4 şi 5 din Decretul nr. 224/1951, procesul verbal de sechestru din 1952, necuprinzând evaluarea imobilului cât şi averea scutită de urmărire, astfel că preluarea s-a făcut în baza unui titlu nevalabil.
Relativ la terenul solicitat în mod corect expertul a identificat suprafaţa acestuia de 3.349 mp, având la îndemână vecinătăţile ce sunt prezentate în contractul de împrumut din 5 decembrie 1944. Nu se poate pune la îndoială suprafaţa ce a fost găsită de expert în condiţiile în care în contractul de împrumut sunt trecute vecinătăţile cât şi dimensiunile laturilor.
Aşa cum se arată şi în acţiunea introductivă, imobilul teren a fost preluat în mod abuziv de către statul român, teză confirmată chiar de către comisia de analiză a cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2000 fila 31.
Prin depoziţiile martorilor audiaţi în cauză a fost dovedit şi faptul posesiei imobilului la data preluării abuzive, dovadă ce nu a fost combătută de către pârâtă prin nici o probă contrară.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Consiliul judeţean Dâmboviţa, iar prin Decizia civilă nr. 133 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins ca nefondat apelul pârâtului pentru următoarele considerente.
Imobilul din litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor C. şi E.A. de la C.D.D., dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 23 mai 1945 transcris în Registrul de transcripţiuni din 28 mai 1945 aflat la grefa Tribunalului Dâmboviţa, calitatea de moştenitoare a reclamantelor fiind dovedită cu certificatul de moştenitor din 9 august 1972 eliberat de pe urma defunctei A.C.E. şi din 8 decembrie 2005 eliberat de pe urma defunctului A.C.
Imobilul a fost preluat de stat în urma admiterii cererii formulate de Secţiunea Financiară a oraşului Târgovişte şi încuviinţării vânzării de către organele secţiei financiare pentru neplata impozitelor prin „Carte de judecată civilă nr. 153 din 10 aprilie 1952 „pronunţată de Judecătoria Populară Mixtă Târgovişte.
Instanţa de fond, reţinând că preluarea s-a făcut în baza unui tidu nevalabil, a anulat dispoziţia din 10 martie 2008 emisă de Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi a dispus restituirea în natură a imobilului, situat în municipiul Târgovişte, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 3.349 mp.
Hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care apelul declarat de pârât este nefondat şi urmează a fi respins deoarece:
Este neîntemeiată susţinerea apelantului că în mod greşit instanţa de fond a dispus restituirea în natură a imobilului, pe motiv că ar fi fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului.
Practica judecătorească a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că sunt imobile preluate în mod abuziv şi intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 conform art. 2 alin. (1) lit. d), imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, dacă au fost încălcate formele procedurale în vigoare la data preluării.
Totodată s-a statuat că, prin Decretul nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului s-a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară pentru realizarea creanţelor statului, art. 1 prevăzând expres că această reglementare urma să se aplice pentru urmărirea restanţelor şi majorărilor din impozite, taxe şi alte venituri bugetare datorate de populaţie.
De asemenea, prin art. 2, art. 7 şi art. 15 din Decretul nr. 224/1951 instanţelor de judecată le-au fost conferite prerogative care vizau în principal verificarea legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură şi totodată puteau pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.
În raport de aceste prevederi legale, hotărârea judecătorească astfel pronunţată nu echivala cu o pierdere a dreptului de proprietate imobiliară al debitorului, ci crea doar premisele pentru o asemenea expropriere în condiţiile continuării formelor de urmărire silită.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Decretul nr. 224/1951 care îi confereau debitorului dreptul de a achita suma datorată, majorările şi cheltuielile de judecată până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzare la licitaţie a imobilului, deci şi ulterior pronunţării hotărârii de către instanţă.
Ca urmare, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condiţiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situaţiile prevăzute de art. 17 şi art. 18 adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitaţie, fie prin „predarea" bunului „fără plată comitetelor executive ale Sfaturilor Populare Locale", în ambele situaţii fiind însă obligatorie întocmirea unui proces verbal.
Decretul nr. 224/1951 cuprindea şi o interdicţie, respectiv prin art. 4 era exceptată de la urmărire silită pentru neplata impozitelor, casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor cu familia sa.
În speţă, preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea acestei interdicţii, deci în mod abuziv, întrucât imobilul era casă de locuit din care foştii proprietari au fost alungaţi şi ocupată de Casa Armatei.
Faţă de aceste considerente, este neîntemeiată şi susţinerea că prin sentinţa civilă nr. 9986 din 14 decembrie 1998 a Judecătoriei Târgovişte, pronunţată în Dosar nr. 7928/1998 şi Decizia nr. 2049 din 2 iunie 2000 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosar nr. 3819/2000, s-ar fi stabilit irevocabil valabilitatea tidului statului, întrucât prin sentinţa civilă nr. 9986 din 14 decembrie 1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte s-a respins pe excepţia inadmisibilităţii, cererea de revizuire a Cărţii de Judecată civilă nr. 153 din 10 aprilie 1952, formulată de revizuentul Andreescu Constantin, soluţie definitivă prin decizia civilă nr. 2856 din 21 decembrie 1999 a Tribunalului Dâmboviţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 2049 din 2 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Preluarea imobilului este abuzivă dat fiind că este nelegală Cartea de judecată civilă nr. 153/1952 prin aceea că: face referire la imobilul din Târgovişte, str. Justiţiei, nr. 6, care era o biserică părăsită la acea vreme, aflată pe partea opusă a străzii; a fost pronunţată fără citarea foştilor proprietari la adresa reală la care locuiau, întrucât imobilul fusese preluat de stat fără titlu şi închiriat armatei ; a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) şi art. 16 din Decretul nr. 224/1951; autoarea reclamanţilor nu datora impozitul pentru imobil întrucât pentru anii 1949-1951 impozitul a fost achitat de chiriaşul Casa Armatei, aşa cum rezultă din adeverinţele din 1950, din 1951 şi din 996; prin neafişarea avertismentului şi a procesului verbal de sechestru la adevăratul domiciliu al autorilor, cât şi prin realizarea procedurii de citare, autoarea nu a putut afla de existenţa debitului, neputând ca în baza art. 11 şi 12 din Decretul nr. 224/1951 să formuleze apărări în cadrul procesului sau eventual să achite pretinsele sume datorate.
Este neîntemeiată şi susţinerea că reclamantele nu au făcut dovada deţinerii legale a terenului la momentul deposedării precum şi a preluării abuzive de la fostul proprietar pe motive politice.
Pentru ambele aspecte invocate, s-a instituit o prezumţie relativă de preluare abuzivă în pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 în sensul că „ în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului) soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului,constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă,,.
Cum terenul este deţinut de stat şi nu de o altă persoană juridică sau persoană fizică iar imobilul casă de locuit a fost preluată cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, întreg imobilul cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. d) din Legea 10/2001.
De altfel, chiar Comisia de analiză a cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 la nivelul Consiliului Judeţean Dâmbovita în procesul verbal încheiat la 31 ianuarie 2008, a constatat că terenul de 4.000 mp aferent clădirii a fost preluat de stat fără titlu dar că nu poate fi restituit în natură întrucât în actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1945 nu este menţionată întinderea suprafeţei terenului.
Dar, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a identificat terenul în suprafaţă de 3349 m.p. respectând vecinătăţile şi dimensiunile din contractul de vânzare cumpărare, terenul fiind între actualele limite împrejmuite ale „Muzeului Cărţii şi Tiparului,, din Târgovişte.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Judeţean Dâmbovita solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii reclamantelor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte raportat la dispozitivul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care nu s-a arătat în ce constă caracterul abuziv al transmiterii dreptului de proprietate la Stat în ce priveşte imobilul Muzeul Tiparului şi Cărţii Vechi Româneşti situat în municipiul Târgovişte.
În aceeaşi idee se susţine că nu au fost depuse înscrisuri doveditoare ale formei sau caracterului abuziv al evacuării şi nici alte acte din care să rezulte că până în anul 1952 proprietar al clădirii ar fi fost Statul Român.
Or, susţine recurentul, preluarea imobilului din litigiu în baza Decretului nr. 224/1951 nu constituie o preluare abuzivă în înţelesul strict al Legii nr. 10/2001.
Recurentul invocă dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa de apel nu arată în considerentele hotărârii de ce nu sunt incidente dispoziţiile legale sus evocate.
Un alt motiv de recurs vizează situaţia imobilului teren în suprafaţă de 3.349 mp situat în Targovişte, susţinând că instanţa de apel a ignorat cu totul cerinţele impuse de lege cu privire la sarcina probei deţinerii legale a imobilului teren la momentul deposedării, precum şi condiţiile expres prevăzute de legea specială în materia persoanelor fizice notificatoare, privind constatarea şi dovedirea preluării abuzive a imobilului, de la defunctul proprietar pe motive politice.
Recurentul mai critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul neaplicării pct. 1 lit. „e)" din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind principiile de soluţionare a notificărilor care prevăd că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. „a)" şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Or, reclamanţii nu au depus dovezi nici cu privire la data preluării terenului, sau dovezi cu privire la modalitatea în care terenul a intrat efectiv în proprietatea Statului, situaţie în care reclamanţii nu erau îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează greşita aplicare a pct. 1 lit. „e)" din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ce priveşte caracterul de prezumţie relativă, instituit prin lege.
Intimatele N.D. şi G.E. au depus la filele 14-15, concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească" Targovişte a depus la fila 17 - 18 concluzii scrise solicitând respingerea recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Una dintre categoriile de imobile preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 o reprezintă „imobilele preluate de Stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum sunt explicitate în conţinutul art. 2 lit. „d)" din această lege.
Actele normative în baza cărora se putea declanşa împotriva unui proprietar o urmărire silită pentru neplata impozitelor erau Decretul nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului, înlocuit de Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plăţii impozitelor şi a taxelor neachitate în termen şi a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la executarea confiscării".
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 224/1951, urmărirea restanţelor şi majorărilor de impozite, taxe şi alte venituri bugetare datorate de populaţie se putea face şi prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparţinând restanţierului, fiind exceptată de la urmărirea silită, cel puţin în ipoteza legii, casa de locuit efectiv de debitor şi familia sa.
Încuviinţarea vânzării silite se făcea la cererea unităţii funciare care declanşa urmărirea prin hotărârea judecătorească pronunţată de judecătoria populară a locului unde era situat imobilul, iar vânzarea nu se putea face decât către o instituţie de stat, faţă de prevederile art. 17 alin. (3) din decret care dispunea că „vânzarea este interzisă către sectorul particular".
Prin art. 1, art. 7 şi art. 15 din Decretul nr. 224/1951, instanţelor de judecată le-au fost conferite prerogative, care vizau în principal verificarea legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură şi anume „organele Ministerului Finanţelor".
Conform aceloraşi prerogative instanţa putea pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.
În raport cu textele de lege sus evocate, instanţa reţine că hotărârea judecătorească astfel pronunţată nu echivala cu o pierdere a dreptului de proprietate imobiliară a debitorului, ci crea chiar premisele pentru aceasta în condiţiile continuării şi finalizării formelor de urmărire silită.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 224/1951 care îi confereau debitorului dreptul de a „achita suma datorată, majorările şi cheltuielile de judecată" până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea la licitaţie a imobilului, deci şi ulterior pronunţării de către instanţă a hotărârii menţionate.
Aşa fiind, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condiţiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situaţiile prevăzute de art. 17 şi 18 adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitaţie, fie (ca variantă subsidiară) prin „predarea" bunului respectiv „fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare" locale, în ambele situaţii fiind însă obligatorie întocmirea unui proces-verbal".
Pe de altă parte, în art. 4 din Decretul nr. 224/1951, se menţiona că pentru „debite din impozite şi taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa, împreună cu anexele şi terenul din jur în suprafaţa stabilită pentru Curte prin decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orăşenesc".
Prin urmare, împrejurarea că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, rezultă chiar din prevederile mai sus citate, câtă vreme prin acest act normativ, casa de locuit era exceptată de la urmărirea silită astfel în cauză sunt incidente dispoziţiunile art. 2 lit. „d)".
Preluarea imobilului este abuzivă dat fiind că este nelegală chiar Cartea de judecată civilă nr. 153/1952 ce vizează imobilul din Tîrgoviște, fila 45 dosarul instanţei de fond.
De altfel chiar din procesul verbal din 24 aprilie 1952 (fila 46 dosarul instanţei de fond) rezultă că predarea fără plată către Sfatul popular al Oraşului Târgovişte s-a făcut în ce priveşte imobilul din str. Justiţiei nr. 6 ce a devenit proprietatea Statului în baza Cărţii de judecată nr. 153 din 10 aprilie 1952 a Judecătoriei populare Târgovişte.
Preluarea abuzivă mai rezultă şi din faptul că autoarea reclamantelor nu datora impozitul pentru imobil, pentru anii 1950 -1951, fapt ce rezultă din „Certificatul nr. 597 din 10 septembrie 1996 fila 42, dosarul instanţei de fond, eliberat de D.G.A.S., D.J.A.N. Dîmbovița, dat fiind faptul că impozitul a fost plătit pe anii 1950 - 1951.
Astfel faţă de cele expuse, susţinerile recurentului sunt nefondate, şi nfîind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Dâmboviţa împotriva Deciziei nr. 133 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă recurentul - pârât să plătească intimaţilor - reclamanţi 3.000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 329/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 334/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
