ICCJ. Decizia nr. 3834/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3834/2010
Dosar nr. 3370/91/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 16 septembrie 2008, reclamantul C.O. s-a adresa instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata unor daune morale, în cuantum de 3,5 milioane RON, cu titlu de reparare a prejudiciului produs pentru cei 37 de ani de persecuţie politică la care a fost supus în perioada regimului comunist.
A susţinut faptul că a fost persecutat prin internări nelegale în spitale de psihiatrie, prin strămutări şi prin diferite presiuni care l-au determinat să schimbe multe locuri de muncă - persecuţii ce i-au produs multă suferinţă.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 52 din Constituţia României şi art. 998 C. civ.
Pârâtul Statul Român, pe parcursul instrumentării cauzei, a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, arătând că, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, i-au fost acordate reclamantului drepturile băneşti cuvenite pentru persecuţiile pe care le-a suferit, că acesta a fost condamnat penal, iar Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Prin Sentinţa civilă nr. 827 din 11 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 3370/91/2008, Tribunalul Vrancea, secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale.
A respins, ca neîntemeiată, excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive, invocată de către pârât.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este întemeiată acţiunea civilă în despăgubiri, cu titlu de daune morale, formulată de reclamant, întrucât, cu înscrisurile depuse la dosar, acesta a făcut dovada faptului că a fost supus, în perioada regimului comunist, unor persecuţii de ordin politic, iar, prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, acestuia i-a fost reparat prejudiciul de ordin material, nu şi cel moral.
Astfel, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 839 din 13 februarie 2003 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, reclamantului i s-a acordat, în baza art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 214/1999, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă; că, prin Sentinţa civilă nr. 98 din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Vrancea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 141/R din 25 februarie 2003 a Curţii de Apel Garaţi, i s-a recunoscut calitatea de strămutat pentru perioada 1952 - 1970; că, prin Sentinţa nr. 216 din 4 martie 1970 a Tribunalului militar Bucureşti, s-a dispus internarea sa într-un institut medical de specialitate, precum şi faptul că este suferind de schizofrenie paranoică fiind internat în spitalul de specialitate Brăila în perioada 1 mai - 20 mai 1971, totodată, făcându-se dovada faptului că a fost supus unei urmări informative şi că a fost cercetat penal conform Ordonanţei emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Regională Galaţi.
S-a concluzionat că reclamantul este îndreptăţit să solicite despăgubiri de ordin moral, întrucât persecuţiile politice la care a fost supus i-au produs traume psihice, a căror intensitate nu poate fi apreciată din exterior.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, prima instanţă a considerat că suma de 30.000 RON este îndestulătoare pentru a-i repara prejudiciul de ordin moral suferit, reţinând şi faptul că acesta nu a făcut dovada că a fost privat de libertate, că ar fi executat pedepse în închisorile comuniste sau că ar fi fost internat de mai multe ori în spitale psihiatrice, iar schimbarea locurilor de muncă nu a fost cauzată neapărat de aceste persecuţii.
Excepţia invocată de pârât, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, s-a respins ca neîntemeiată, întrucât Statul Român trebuie să acorde persoanelor persecutate daune de ordin moral, în condiţiile în care a fost recunoscut caracterul abuziv al măsurilor luate de acesta în perioada respectivă.
Împotriva hotărârii respective, la data de 20 ianuarie 2009 şi, respectiv 19 ianuarie 2009, au declarat apel atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, cât şi reclamantul C.O., ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 130 A din 16 aprilie 2009.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este nefondat apelul declarat de către reclamant întrucât cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, în primă instanţă, s-a bazat pe probatoriul administrat în cauză, iar, în lipsa unor criterii obiective, cuantumul a fost stabilit cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei.
S-au avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, de către reclamant.
Apelul declarat de către pârât s-a respins, de asemenea, ca neîntemeiat, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciul creat de autorităţile sale, iar, pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen.
Împotriva deciziei respective, la data de 16 iunie 2009 şi respectiv, 22 iunie 2009, au declarat recurs atât reclamantul C.O., cât şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamantul a criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, susţinându-se faptul că suma de 30.000 RON este mult prea mică în raport de persecuţiile provocate.
Pârâtul, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia instanţei de apel, invocând, în primul rând, excepţia netimbrării acţiunii şi reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, excepţie invocată încă din prima instanţă.
A susţinut, totodată, inadmisibilitatea acţiunii întemeiată de reclamant pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, statul răspunde patrimonial numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar pentru cazurile speciale ale deţinuţilor politici din perioada comunistă, s-a stabilit un cadru legal special reglementat prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Pe fondul cauzei, a arătat faptul că, în mod greşit, a fost admisă acţiunea promovată de reclamant întrucât nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998 - 999 C. civ., că acesta a beneficiat de alte drepturi băneşti substanţiale, constând în recalcularea pensiei şi acordarea indemnizaţiei pentru strămutaţi, astfel încât solicitarea de daune morale nu se justifică, nefiind susţinută de probe concludente.
Recursul declarat de reclamantul C.O. se va constata ca fiind nul, iar recursul declarat de pârât este neîntemeiat şi se va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se vor succede.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii recursului declarat de reclamant, se vor avea în vedere următoarele:
Dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. "c" C. proc. civ. stipulează faptul că - cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. arată că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Din interpretarea per a contrario rezultă faptul că, atunci când dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea într-unul dintre cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este cea a nulităţii recursului.
În speţă, se reţine faptul că reclamantul nu şi-a încadrat cererea de recurs în niciunul dintre motivele de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea în niciunul dintre motivele de legalitate prevăzute în dispoziţia respectivă.
Reclamantul este nemulţumit de cuantumul daunelor morale ce au fost acordate de către cele două instanţe, critică care nu îmbracă un aspect de nelegalitate, ci numai de netemeinicie, în actualul cadru procesual în care este reglementat recursul, ca o cale de atac extraordinară, nefiind posibil să fie supuse cenzurii instanţei de recurs aspecte de netemeinicie, ci numai de nelegalitate, câtă vreme dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. au fost abrogate expres prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantului s-a bazat pe probatoriul administrat în cauză, în raport de consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate aceste valori şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant, aspecte care nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs.
În consecinţă, avându-se în vedere că recursul nu poate fi analizat în raport cu cadrul restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de reclamantul-recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte, în baza art. 3021 alin. (1) lit. "c" coroborat cu art. 303 alin. (1) şi 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul C.O.
Analizând recursul declarat de către pârât prin prisma motivelor invocate şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată pe motiv că aceasta nu s-ar încadra în cazurile prevăzute de art. 15 lit. o) şi t) din Legea nr. 146/1997 nu poate fi analizată în prezentul recurs.
Astfel, în măsura în care pârâtul consideră că se impune achitarea taxei judiciare de timbru pentru acţiunea formulată de reclamant, avea obligaţia să formuleze cerere de reexaminare în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, modificată.
Numai în limitele formulării unei asemenea cereri, instanţa ar fi putut verifica în ce măsură acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru sau comportă plata unei sume de bani cu acest titlu.
Prin urmare, această critică nu poate forma motiv de recurs în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu va fi analizată în prezentul cadru procesual.
2. Cât priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este corectă în ambele faze procesuale anterioare, chiar dacă nu se poate reţine incidenţa, ca argument, a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
Astfel, temeiul de drept invocat de reclamant, în susţinerea cererii sale în despăgubiri, a fost reprezentat de prevederile art. 998 C. civ. şi de dispoziţiile art. 52 din Constituţia României, potrivit cărora - orice faptă a omului,care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, precum şi faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat prin erorile judiciare.
Faţă de petitul acţiunii şi de cadrul procesual stabilit de reclamant, în care acesta a înţeles să cheme în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care îl consideră răspunzător pentru prejudiciul provocat ca urmare a persecuţiilor politice la care a fost supus, în perioada regimului comunist, în temeiul răspunderii civile delictuale, acesta are calitate procesuală de a sta în litigiu, în calitate de pârât, cum au reţinut, în mod corect, instanţele anterioare.
Este adevărat că statul reprezintă o entitate teoretică, care acţionează prin reprezentanţii săi, în îndeplinirea diverselor atribuţii, drepturi sau obligaţii, specifice raporturilor juridice de drept civil sau de drept public.
Pe de altă parte, statul constituie, totodată, o persoană juridică, a cărei răspundere nu este antrenată doar în cazul erorilor judiciare săvârşite cu ocazia soluţionării diferitelor procese, cum, în mod greşit, a susţinut recurentul.
Atât timp cât reclamantul a considerat că statul răspunde patrimonial, în condiţiile art. 998 C. civ., pentru prejudiciul creat acestuia prin persecuţiile la care a fost supus, statul, în nume propriu trebuie să stea în proces, în calitate de pârât.
În ce măsură pretenţiile reclamantului, pentru acordarea despăgubirilor solicitate, sunt sau nu întemeiate, reprezintă o chestiune de fond, subsecventă calităţii procesuale pasive.
Temeiul juridic invocat, şi anume răspunderea civilă delictuală, nu înlătură posibilitatea ca statul, în nume propriu, să răspundă pentru prejudiciile pretinse de diferiţi subiecţi de drept.
Textul de lege reţinut de Curte, în fundamentarea răspunderii statului, şi anume art. 1000 alin. (3) C. civ., nu are legătură, însă, cu speţa de faţă, şi nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă deoarece textul de lege respectiv se referă la răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor, ipoteză care nu a fost invocată de reclamant.
Pe de altă parte, atât timp cât temeiul acţiunii îl reprezintă art. 998 C. civ. - răspunderea pentru fapta proprie - şi nu există o dispoziţie specială, care să confere calitate de reprezentant al statului unor alte instituţii juridice decât Ministerul Finanţelor Publice, se aplică dreptul comun în materie, acesta având calitatea de a reprezenta statul în justiţie, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi a actului normativ de înfiinţare şi organizare a acestui minister.
Dispoziţiile art. 37 din decretul sus-menţionat, invocate în cererea de recurs, în sensul că statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi altor instituţii de stat, în cazul în care acestea sunt persoane juridice, nu sunt incidente în speţă atât timp cât reclamantul nu a invocat răspunderea acestora pentru daunele provocate, ci răspunderea personală a statului, pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998 C. civ.
Pentru aceste argumente, în mod corect, instanţele anterioare au reţinut, calitatea procesuală pasivă a Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în litigiul de faţă.
3. Susţinerile privind inadmisibilitatea acţiunii de faţă în raport de dispoziţiile art. 52 din Constituţia României şi de cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. nr. 214/1999 nu prezintă fundament.
După cum s-a arătat deja, textul din Constituţie, care reglementează, generic, răspunderea statului pentru erorile judiciare, nu înlătură posibilitatea acţionării acestuia în baza unui alt temei juridic, şi anume cel al răspunderii delictuale conform art. 998 - 999 C. civ., erorile judiciare nefiind singura premisă care să genereze antrenarea răspunderii statului.
Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 reglementează cazurile speciale reglementate în aceste acte normative, care presupun îndeplinirea anumitor cerinţe şi care nu se suprapun cu pretenţiile formulate prin prezenta acţiune.
În plus, în raport de temeiul juridic invocat, art. 998 C. civ., nu se poate considera că reclamantul nu are deschisă o astfel de cale judiciară pentru satisfacerea pretenţiilor formulate, care să conducă la respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Nu există niciun text de lege care să-i interzică accesul la justiţie în temeiul argumentului de drept invocat, dimpotrivă acest acces oricărei persoane care intenţionează să-şi apere drepturile, libertăţile sau interesele legitime.
În acelaşi sens, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede accesul la justiţie al celor interesaţi.
Cât priveşte susţinerile recurentului în legătură cu acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat, în opinia sa, aceste critici nu pot fi analizate faţă de structura actuală a recursului.
Recurentul contestă daunele morale acordate în primă instanţă şi menţinute de instanţa ulterioară în raport de probele administrate, care nu ar fundamenta temeinicia soluţiei respective.
Or, potrivit art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motivul de casare care prevedea analizarea, de către instanţa de recurs, a temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţa anterioară faţă de situaţia reţinută în fapt şi de probele administrate, motiv reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., parte din critici neputând fi analizate în structura căii de atac de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul C.O. împotriva Deciziei nr. 130 A din 16 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3832/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5818/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
