ICCJ. Decizia nr. 3676/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3676/2010
Dosar nr. 16983/3/2008
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 16 mai 2007, reclamanta C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sect. 3, compus din teren în suprafaţă de 73.022mp, având în vedere că titlul său este mai bine caracterizat, fiind primul în timp şi mai puternic în drept.
In motivarea cererii s-a arătat că prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267 din 08 iunie 2006 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi "R.C. şi B.B.", încheiat între reclamanta şi dl. R.E.I.D., reclamanta a dobândit "toate drepturile ce le deţine cedentul prin moştenire asupra Moşiei Dudeşti-Cioplea, indiferent în proprietatea şi posesia cui se află în prezent...", ca prin Ordonanţa de adjudecare autentificată de Tribunalul Ilfov Secţia notariat sub nr. 1556 din 02 iunie 1903, bunicul autorului reclamantei - I.B.G. - a devenit proprietarul Moşiei Dudeşti - Cioplea, că moşia Dudeşti-Cioplea a fost descrisă în Ordonanţa de Adjudecare nr. 1556 din 02 iunie 1903, precum şi în procesul verbal de predare-primire a acesteia, că la data de 18 iunie 1904 Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, prin actul cu nr. b483 confirmă executarea Ordonanţei de adjudecare nr. 1556/1903, ce a avut loc prin întocmirea unui proces verbal "prin care dl. I.B.G. a fost pus în posesia Moşiei Dudeşti Cioplea din Judeţul Ilfov, că în baza Legii de reformă agrară din anul 1921 au fost expropriate din Moşia Dudeşti Cioplea, din patrimoniul bunicului autorului reclamantei, aproximativ 2.133 ha, pentru care a fost despăgubit, că s-a dispus exproprierea acelor suprafeţe de teren, în vederea împroprietăririi participanţilor la primul război mondial, că suprafaţa de aproximativ 925,4 ha din Moşia Dudeşti-Cioplea a rămas în proprietatea bunicului autorului reclamantei, L.B.G.
Reclamanta a mai arătat că prin Legea de reformă agrară nr. 187/1945 au fost expropriate 183 ha, respectiv 214 ha din fosta Moşie Dudeşti-Cioplea, de la I.B. şi E.C., moştenitorii lui L.B.G., că aceste susţineri sunt confirmate de autorităţile administrative Primăria municipiului Bucureşti (adresa nr. 1206/413 din 21 martie 2003), că din suprapunerea planului vechi al fostei Moşii Dudeşti-Cioplea peste planul actual al aceleiaşi zone reiese că imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni a făcut parte din fosta moşie Dudeşti-Cioplea şi a aparţinut lui L.B.G., care a obţinut titlul de proprietate prin ordonanţa de adjudecare nr. 1556 din 2 iunie 1903.
Prin sentinţa civilă nr. 296 din 8 februarie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001; a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta - pârâtă C.M. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC E. SA şi chemaţii în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.V.A.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, indicând ca temei de drept atât art. 480 şi urm. C. civ. cât şi Legea nr. 10/2001. Deşi a indicat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată doar Legea nr. 10/2001, în susţinerea primului capăt de cerere nu au fost invocate dispoziţii ale legii sus menţionate, ci au fost înfăţişate doar titlurile invocate de către părţi şi motivele pentru care reclamanta înţelege să susţină ca titlul pe care îl invoca este preferabil, aspecte care vizează doar o acţiune în revendicare de drept comun.
Reclamanta a precizat că autorul său a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru moşia Dudeşti - Cioplea, însă imobilul în litigiu nu ar fi făcut obiectul notificării. Reclamanta nu a făcut însă nici o dovadă în sensul celor susţinute, aşa încât tribunalul a analizat excepţia invocată având în vedere ambele ipoteze.
In măsura în care autorul reclamantei a declanşat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă această procedură nu a fost finalizată, nu poate fi reţinută ca admisibilă o acţiune în revendicare declanşată în paralel, întrucât ar însemna să se accepte ca, în ipoteza respingerii unei astfel de acţiuni prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, reclamanta să se poată întoarce la procedura administrativă sau chiar să o declanşeze din nou în temeiul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, soluţie care ar fi în evidentă contradicţie cu scopul urmărit la edictarea Legii nr. 10/2001.
In ipoteza în care pentru imobilul în litigiu nu a fost declanşată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 a reglementat o cale specială de restituire, în natură sau, după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv.
Potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.
In situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Ca atare, tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 a reglementat procedura de restituire a imobilelor din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu, respectiv teren aflat în prezent în patrimoniul unei societăţi comerciale (neprivatizate, parţial privatizate sau total privatizate).
Tribunalul a constatat că şi în a doua ipoteză acţiunea în revendicare promovată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât autorul său, prin neformularea în termen a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 a pierdut dreptul de a mai cere în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Împotriva menţionatei sentinţe, reclamanta C.M. a formulat apel, în termen legal prin care a solicitat admiterea acestei căi de atac, cu arătarea următoarelor susţineri:
Hotărârea apelată este nelegală şi netemeinică deoarece într-o cauză similară - dosarul nr. 17633/3/2007, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, ce are ca obiect revendicare imobiliară în care calitatea de reclamantă o are C.M., reclamanta din prezenta cauză, instanţa în aceeaşi compunere a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond, în aceeaşi compunere, având de soluţionat aceeaşi excepţie a inadmisibilităţii invocată în două cauze similare, cu acelaşi temei juridic, a pronunţat două soluţii contradictorii. Instanţa a pronunţat această soluţie, deşi acolo unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice şi trebuie dată aceeaşi soluţie.
Acţiunea ce face obiectul prezentei cauze are ca obiect revendicare imobiliară prin comparare de titluri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi urm. C. civ.).
Aşa cum a susţinut reclamanta şi în faţa instanţei de fond, prezenta acţiune nu are nici o legătură cu Legea nr. 10/2001; este o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ce se poartă între o persoană fizică şi o persoană juridică de drept privat, neavând ca obiect revendicarea unui bun imobil aflat în proprietatea statului român printr-o unitate deţinătoare, pentru a fi incidenţă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
SC E. SA nu deţine imobilul revendicat în numele statului român şi, prin urmare, nu are calitatea de unitate deţinătoare, pentru a se putea pune în discuţie incidenţa în această cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Inadmisibilitatea este definită ca fiind sancţiunea procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive, aşa încât el poate fi protejat oricând, prin promovarea acţiunii în revendicare, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
In speţa dedusă judecăţii, acţiunea introductivă nu are nicio legătură cu Legea nr. 10/2001, fiind o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, între o persoană fizică şi o persoană juridică de drept privat neavând ca obiect revendicarea unui imobil de la statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare, pentru a fi incidenţă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
In situaţia imobilelor preluate fără respectarea constituţiei şi legilor în vigoare, dreptul persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, statul nedevenind un adevărat proprietar.
Restituirea în natură poate fi făcută în condiţiile şi cu respectarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată şi completată, deci cu respectarea procedurii prealabile, numai în situaţia în care imobilul a fost preluat în mod abuziv şi se află în patrimoniul „unităţii deţinătoare".
Rezultă aceasta din faptul că procedura prealabilă instituită de acest act normativ presupune obligativitatea formulării unei notificări ce trebuie să fie adresată „persoanei juridice deţinătoare".
Pârâta din prezenta cauză nu exercită dreptul de proprietate asupra imobilului în numele statului şi nici nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 10/2001 pentru a fi „entitate învestită cu soluţionarea notificării".
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă, întrucât imobilul ce face obiectul cererii nu este deţinut de stat, ci a fost atribuit pârâtei, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Astfel, acţiunea în revendicare prin care se tinde la compararea titlurilor este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie, iar nu dispoziţiilor legii speciale.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun are caracter imprescriptibil, caracter ce subzistă indiferent de calea procedurală aleasă în scopul redobândirii dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se pierde prin neuz, astfel că, oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul său de a revendica bunul.
Mai mult, potrivit prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite", ceea ce înseamnă că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, iar cererea de revendicare prin comparare de titluri este perfect admisibilă.
Este eronată, interpretarea instanţei de fond în sensul că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 este suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Tribunalul a motivat hotărârea pronunţată, făcând aplicabilitatea unui text de lege, fără a avea o dovadă, un înscris, din care să rezulte că imobilul face parte din patrimoniul societăţii pârâte.
Tribunalul nu a analizat cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de către pârâta SC E. SA pentru termenul de judecată din data de 25 septembrie 2007.
Nici motivarea şi nici dispozitivul hotărârii atacate nu cuprind aprecieri ale instanţei referitoare la cererea reconvenţională şi la cererea de chemare în garanţie.
Întrucât prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestor cereri, sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C . proc. civ. referitoare la desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin Decizia civilă nr. 275 din 14 aprilie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cu următoarea motivare:
Instanţa de fond a fost investită nu numai cu cererea principală având ca obiect revendicarea dar şi cu cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie formulată de pârâta SC E. SA, ultimele două cereri nefiind soluţionate astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei apelate, pronunţându-se prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulată de către C.M.
Cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală sau dacă se impune se pot disjunge de cererea principală în cazul în care doar aceasta se află în stare de judecată.
In privinţa criticilor vizând greşita respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare s-a statuat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat ca fiind inadmisibilă acţiunea astfel cum a fost formulată( după apariţia Legii 10/2001).
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 20), sunt supuse restituirii, în condiţiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deţinerea persoanelor juridice menţionate în text(regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unităţi deţinătoare" întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea şi deci, declanşarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiei art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acţiunilor în justiţie) sau a admisibilităţii acţiunii în revendicare.
De asemenea, a aprecia în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a fost diligent şi nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de textul menţionat, ar formula după expirarea termenului, o acţiune imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive, aşa încât el poate fi protejat oricând prin promovarea acţiunii în revendicare [iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării].
S-a mai avut în vedere că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele: Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu contra României, constatând în aceste cazuri că există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului datorită faptului că reclamanţilor din aceste cauze li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
Chiar dacă aceste decizii s-au referit la concordanţa dintre dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi art. 480-481 C. civ., stabilindu-se că se poate formula în justiţie o acţiune directă de revendicare în faţa instanţei, principiul este aplicabil şi în cazul dispoziţiilor legale ale Legii nr. 10/2001, deoarece dispoziţiile constituţionale (art. 21) şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO statuează că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului la liberul acces la justiţie.
Pentru cele de mai sus a fost trimis dosarul spre rejudecare la prima instanţă cu îndrumarea de a se avea în vedere aspectele menţionate anterior precum şi precizarea reclamantei depusă la 20 noiembrie 2007 în sensul că autorul său a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la fosta moşie Dudeşti - Cioplea, notificare care nu se referă şi la imobilul revendicat prin acţiunea introductivă întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. l din Protocolul Adiţional la CEDO.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta SC E. SA, si chemaţii în garanţie A.V.A.S. si Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
A.V.A.S. a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii ei în temeiul art. 304 pct. 9 C . proc. civ., susţinându-se că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se susţine astfel că cererea reclamantei vizează compararea a două titluri, şi ca atare acţiunea directă în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, şi că procedurile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 sunt prevalente conform principiului specialia generalibus derogant.
Recurenta susţine că întrucât nu s-a formulat în termen notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către SC E. SA Bucureşti vizează nelegalitatea din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C . proc. civ.
Astfel se susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 329 C . proc. civ., în ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In aceeaşi idee se susţine că legea specială are prioritate.
Or, susţine recurenta, dobândirea în proprietate de către ea a bunului dă expresie principiului general de drept potrivit căruia dobândirea cu bună credinţă cu titlu oneros a unui bun valorează proprietate pentru cumpărător, astfel că Statul a vândut prin finalizare cu titlu oneros patrimoniul societăţii în care se află şi bunul revendicat.
Se mai susţine că instanţa trebuia să ţină seama şi de principiul securităţii raporturilor juridice cu referire la hotărârile Comisiei Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Pentia şi Pentia împotriva României, Raicu împotriva României, Flaimbat contra României.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea sub aspectul nelegalităţii ei sub următoarele aspecte:
Se susţine că hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C . proc. civ.
S-a invocat de către recurent şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului şi Ministerului Finanţelor Publice.
Se susţine şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile legii speciale ce trebuie aplicată cu prioritate faţă de prevederile dreptului comun în materie.
Prin întâmpinarea depusă la filele 35 - 47 intimata C.M. s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 si 9 C . proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Astfel faţă de obiectul dedus judecăţii astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 20 noiembrie 2007 de către reclamanţi în temeiul art. 132 C . proc. civ., rezultă că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei raportat la susţinerile reclamantei legate de imobilele solicitate.
Cu atât mai mult cu cât se impunea verificarea conţinutului notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 de către autorul reclamantei, şi stadiul actual al procedurii declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din perspectiva acestor aspecte, este legală soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel sunt nefondate şi nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C . proc. civ. recursurile declarate urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, recursurile declarate de pârâta S.C. E. S.A. şi de chemaţii în garanţie A.V.A.S. şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 275/ din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3783/2010. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3593/2010. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
