ICCJ. Decizia nr. 3808/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3808/2010
Dosar nr. 2931/30/2008
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.M.E., C.M., G.A.M., C.G., C.P. şi C.N. înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 24 martie 2008 şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Timişoara - Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Primarul municipiului Timişoara ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Timişoara, iar în subsidiar, dacă restituirea în natura nu este posibilă pentru o parte sau întregul imobil, să se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu cheltuieli de judecată.
In motivare s-a susţinut că prin notificarea nr. 1191/2001 formulată de defunctul C.M.T. şi M.C. s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în judeţul Timiş, Timişoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timişoara. Deşi au depus la dosarul administrativ nr. 1715 întocmit de Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 actele prevăzute de lege, care atestă calitatea de persoane îndreptăţite şi înscrisuri cu privire la imobil si înscrisurile solicitate de comisie, aceasta nu a soluţionat notificarea invocând în mod repetat necesitatea completării dosarului administrativ. Nici în urma numeroaselor cereri prin care se solicita soluţionarea dosarului administrativ cu înscrisurile aflate la dosar şi emiterea unei dispoziţii motivate nu s-a soluţionat notificarea prin emiterea unei dispoziţii/ decizii.
Reclamanţii au invocat incidenţa deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
S-a mai arătat că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare". In legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii prin art. 22 alin. (1) se prevede că „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit prin OUG nr. 109/2001 si nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se totodată că „în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".
Prin art. 26 alin. (3) se precizează că „Decizia sau după caz dispoziţia motivată de respingere a notificării sau cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Faţă de aceste dispoziţii legale reclamanţii arată că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tară titlu valabil.
O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. In raport de spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct de restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care România a devenit parte.
Reclamanţii au mai arătat că în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate pe baza materialului probator dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, principiu consfinţit şi de Constituţia României în art. 21, alin. (2).
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 4 martie 2009 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată. A obligat pârâtul să transmită dosarul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată.
Pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara prin întâmpinare au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Timişoara - Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut sub un prim aspect, cu privire la excepţiile invocate, că în speţă calitate procesuală pasivă are doar Primarul municipiului Timişoara, în calitate de reprezentant al unităţii deţinătoare, învestită cu soluţionarea notificării.
Cererea de chemare în judecată vizează refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Încă înainte de publicarea Deciziei dată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligatorie în virtutea art. 329 alin. (3) C. proc. civ. instanţele judecătoreşti au sancţionat tergiversarea nejustificată a etapei administrative a procedurii speciale respingând excepţiile de prematuritate invocate în apărare, au obligat entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor să le rezolve. Cu atât mai mult în urma pronunţării acestei decizii s-a conferit instanţelor de judecată şi prerogativa soluţionării pe fond a unor asemenea cereri, îndreptate contra refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării.
Instanţa a mai reţinut că reclamanţii îşi legitimează vocaţia de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată în accepţia art. 3, lit. a) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din lege având calitatea de soţie supravieţuitoare şi de descendenţi ai defunctului proprietar tabular C.M.T. potrivit certificatului de moştenitor autentificat sub nr. 58 din 29 iunie 2007 de BNP S.M.A.
Din analiza cărţii funciare în extenso cu nr. 1709 Timişoara, coroborată cu Tabelul cuprinzând proprietarii de teren şi construcţii din Timişoara expropriaţi prin Decretul Prezidenţial nr. 44 din 3 februarie 1986 şi cu procesul-verbal nr. 4460 din27 mai 1986 instanţa a reţinut că imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timişoara sub nr.top 6042/2 casă şi curte în suprafaţă de 360 mp proprietatea lui C.M. şi C.C.M. (poziţiile B 7-8) a fost expropriat în anul 1986 trecând în proprietatea Statului Român (poziţia B 10).
Împrejurarea că la poziţia B 9 este notat un proces iniţiat de anumite persoane fizice contra proprietarilor tabulari nu are relevanţă sub aspectul dovedirii proprietăţii, de vreme ce nu numai în cartea funciară dar şi în decretul prezidenţial de expropriere şi în procesul-verbal întocmit în acest sens sunt evidenţiaţi proprietarii de la poziţiile B 7-8 (reclamanta C.C.M. şi autorul celorlalţi petiţionari - C.M., decedat în anul 2007). In favoarea acestora operează o prezumţie de proprietate a imobilului ce nu a fost înlăturată printr-o probă contrară de către pârât. In acest sens sunt şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001: „În absenţa unor probe contrare existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau după caz s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".Aşa fiind nu se impune depunerea la dosarul administrativ a soluţiei date în urma disputei procesuale notată în C.F. nr. 1709 Timişoara la poziţia B 9.
Ulterior exproprierii casa a fost demolată iar terenul a fost notat în altă carte funciară şi ocupat aproape în totalitate de construcţii noi, aşa cum rezultă din actele dosarului administrativ. Faţă de această situaţie tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 care dispun: „In cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului".In alin. (7) şi (8) ale aceluiaşi articol se prevede: „In situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6). In alin. (8) se prevede: „In situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Faţă de aceste dispoziţii legale, raportate la art. 1 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua din Legea nr. 10/2001 republicată instanţa a concluzionat că întreaga metodologie de stabilire a măsurilor reparatorii ce se acordă în echivalent se face potrivit legii speciale, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 14/2007. Aceasta înseamnă că după apariţia acestei legi excede prerogativelor instanţei cât şi entităţii învestite cu soluţionarea notificării cuantificarea măsurilor reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilite şi acordate în cadrul unei proceduri speciale.
Excepţia prevăzută de legiuitor este măsura acordării în compensare, cu acordul persoanelor îndreptăţite, a unor bunuri sau servicii, de competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării, [art. 1 alin. (2) şi alin. (3) teza întâi din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.7 din normele de aplicare a legii].
In speţă prin procesele verbale întocmite de pârât s-a evidenţiat că acesta nu deţine bunuri disponibile ce să poată fi acordate prin compensare. Aşa fiind şi cum reclamanţii nu au contestat în temeiul Legii nr. 554/2004 aceste procese verbale şi nici nu au identificat asemenea bunuri disponibile, rezultă că urmează a se mulţumi cu măsurile reparatorii propuse de legiuitor.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul Primarul municipiului Timişoara a declarat apel.
Se susţine că prima instanţă nu a apreciat corect probatoriul admiţând greşit acţiunea, constatând greşit că aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite să acceadă la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată şi propunând acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 14/2007 pentru imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. 1709 Timişoara, nr.top 6042/2.
Apelantul reiterează excepţia prematurităţii formulării acţiunii, deoarece reclamanţii nu au aşteptat soluţionarea pe cale administrativă a notificării. Greşit instanţa de fond a reţinut că primarul a refuzat nejustificat de a soluţiona notificarea, căci dosarul administrativ nu a fost completat cu actele solicitate de comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001.
In fine, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie acelaşi în toate actele aflate la dosar, scrise cu aceeaşi ortografie.
Prin Decizia nr. 246 A din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că în mod corect Tribunalul Timiş a reţinut că reclamanţii au calitatea procesuală activă justificată prin actele de stare civilă şi certificatul de calitate de moştenitor nr. 58 din 29 iunie 2007, iar acţiunea acestora nu este prematură deoarece au formulat notificare încă din anul 2001, la care au ataşat acte justificative însă nici până la data soluţionării apelului notificarea nu a fost soluţionată.
Adresându-se instanţei pentru a se opri această tergiversare nejustificată de soluţionare a cererii reclamanţii s-au conformat normelor constituţionale şi comunitare privind accesul la justiţie, soluţia tribunalului dând satisfacţie principiului accesului liber la justiţie si valorificării drepturilor civile subiective în conformitate cu dispoziţiile reglementărilor speciale.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reluând criticile formulate în apel.
Decizia este criticată arătându-se că instanţa de fond şi de apel nu au apreciat corect probatoriul si au admis acţiunea reclamanţilor constatând că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nu s-a avut în vedere faptul că numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie acelaşi în toate actele aflate la dosar, scrise cu aceeaşi ortografie.
Acţiunea este formulată prematur, deoarece reclamanţii nu au aşteptat soluţionarea pe cale administrativă a notificării. Pârâtul nu a refuzat nejustificat să soluţioneze notificarea, dosarul administrativ nefiind completat cu actele solicitate de Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat şi va fi respins ca atare.
Pe lângă faptul că termenul de 60 de zile este un termen imperativ, unitatea deţinătoare nu se poate prevala de un interval rezonabil în soluţionarea notificării în condiţiile în care de la data notificării a trecut o perioadă de timp care sub nicio justificare nu poate fi considerată rezonabilă. Notificarea nu este soluţionată nici la data judecării dosarului de recurs; susţinerea că procedura administrativă este în curs de finalizare contravine nu numai redactării imperative a textului ci şi caracterului şi naturii reparatorii a întregului act normativ.
Aşa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, din data de 19 martie 2007 în cazul când unitatea deţinătoare sau investită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune /…/ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei". Aşa fiind, criticile recurentului constând în faptul că eronat s-a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul de a soluţiona notificarea sau absenţa acestui răspuns vor fi înlăturate, precum şi că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, faţă de cele de mai sus şi dezlegarea de drept dată de Decizia citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite.
Cât priveşte celelalte critici, care se referă la împrejurările de fapt reţinute de instanţă, urmează a se constata că prin ele se tinde la reaprecierea, la reevaluarea situaţiei de fapt, ceea ce nu este posibil a se realiza în recurs.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 246 A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 3823/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3805/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
