ICCJ. Decizia nr. 3848/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3848/2010
Dosar nr. 19376/3/2008
Şedinţa de la 18 iunie 2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 19376/3/2008 reclamanta P.N.A., prin mandatar autorizat R. SA, a chemat în judecată pe pârâţii SC P.N. SRL, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bacău (ORCTB) şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică, solicitând instanţei să se constate:
- încălcarea dreptului de folosire exclusivă ce aparţine reclamantei, titulară a mărcilor P.N. nr. aaa şi bbb;
- că folosirea de către pârâta SC P.N. SRL a numelui comercial şi a numelui de domeniu www.qqq.ro încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor reclamantei şi a numelui comercial al acesteia;
- să se dispună anularea numelui comercial al pârâtei societate comercială şi obligarea acesteia să-şi schimbe numele comercial într-o denumire care să nu mai includă mărcile reclamantei şi nici numele comercial al acesteia, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa şi obligarea pârâţilor ONRC şi ORCTB la radierea numelui comercial din Oficiul Registrului Comerţului;
- să se dispună interzicerea folosirii numelui de domeniu înregistrat şi folosit în prezent de pârâta societate comercială şi obligarea Institutului de Cercetări în Informatică de a efectua transferul acestui nume de domeniu către reclamantă;
- să se dispună publicarea într-un ziar de tiraj naţional, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa.
1. Prin Sentinţa civilă nr. 1667 din 19 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.N.A.
A constatat că folosirea de către pârâta S.C. P.N. SRL a numelui comercial "P.N." înregistrat la ORCTB sub nr. YYY din 9 iulie 2007 şi a celui de domeniu "www.qqq.ro" încalcă drepturile exclusive ale reclamantei P.N.A. asupra mărcilor sale înregistrate cu nr. aaa şi bbb, precum şi asupra numelui comercial aparţinând reclamantei.
A dispus obligarea pârâtei SC P.N. SRL să-şi schimbe numele comercial în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
A interzis pârâtei SC P.N. SRL folosirea numelui de domeniu "www.qqq.ro".
A respins cererea privind anularea numelui comercial "P.N." înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bacău sub nr. YYY din 9 iulie 2007, precum şi cererea de obligare a pârâţilor Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bacău la radierea acestui nume comercial din Oficiul Registrului Comerţului, ca neîntemeiate.
A respins cererea de obligare a pârâtului Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti de a efectua transferul numelui de domeniu "www.qqq.ro" către reclamantă, ca neîntemeiată.
S-a dispus publicarea într-un ziar cu tiraj naţional, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii, în cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta este titularul exclusiv al mărcii comunitare "P.N.", înregistrată la data de 07 aprilie 1999, pentru clasele de produse 3 şi 5 şi al mărcii internaţionale "P.N." din 27 mai 1999, având şi România ca ţară desemnată.
Prin probele administrate reclamanta a dovedit că este titularul numelui comercial identic cu mărcile menţionate şi a dovedit că îşi desfăşoară activitatea în domeniul produselor farmaceutice, pentru care şi-a protejat mărcile arătate mai sus.
În calitate de titular exclusiv al mărcilor pe care le-a înregistrat pe cale internaţională, şi comunitar, reclamanta beneficiază de protecţie în temeiul art. 2 din Legea nr. 84/1998 şi pe teritoriul României, în condiţiile convenţiilor internaţionale privind mărcile şi indicaţiile geografice la care România este parte, respectiv Convenţia de la Paris (1891), Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid (1989), Tratatul privind dreptul mărcilor (Geneva, 1994) şi Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (TRIPS), ratificate prin Decretul nr. 1176/1968, respectiv Legea nr. 5/1998 şi Legea nr. 4/1994.
Protecţia acordată prin lege titularului mărcii presupune un drept exclusiv asupra mărcii, reglementat la art. 35 din Legea nr. 84/1998, care prevede, printre altele, că titularul mărcilor poate cere instanţei să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială un semn identic cu marca sa pentru produse sau servicii identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată.
Pârâta SC P.N. SRL foloseşte în activitatea sa comercială numele comercial P.N. pe care l-a înregistrat la ORCTB sub nr. YYY din 09 iulie 2007.
De asemenea, pârâta este şi titulara numărului de domeniu www.qqq.ro înregistrat la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti, conform regulilor pentru înregistrarea numelor de domenii şi subdomenii din zona.ro.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, tribunalul a reţinut că, deşi nu se precizează expres, din exprimarea utilizată de legiuitor reiese că actele incriminate sunt de folosire a semnului ca marcă, a cărei funcţie specifică este aceea de distingere a produselor sau serviciilor unui întreprinzător de cele ale altuia, în timp ce numele comercial identifică întreaga activitate a unei societăţi comerciale, fără a se face în mod necesar referire la bunurile sau serviciile care intră în obiectul său de activitate.
Cu toate acestea, utilizarea de către un întreprinzător a unui nume comercial identic sau similar cu o marcă aparţinând alteia, poate să creeze confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor celor doi întreprinzători şi, implicit, un conflict caracterizat ca fiind între două drepturi de proprietate industrială pentru rezolvarea căruia este necesar să se facă apel la justiţie.
Deşi s-a pretins de către reclamantă că pârâta şi-ar fi înregistrat numele comercial şi numele de domeniu cu rea-credinţă, tribunalul a reţinut că în cauză nu s-au administrat probe pertinente şi concludente din care să rezulte că societatea pârâtă ar fi avut cunoştinţă în luna iulie 2007 de existenţa societăţii reclamante, de mărcile aparţinând reclamantei.
Tribunalul a constatat că reclamanta a invocat un risc de confuzie care include şi riscul de asociere, ce rezultă din folosirea numelui comercial şi a numelui de domeniu identice cu mărcile şi numele comercial al reclamantei, pentru produse şi servicii similare, astfel că rezultă fără echivoc legitimitatea acţiunii din prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Tribunalul a reţinut că poate exista un conflict între marcă şi nume comercial, că în cauză numele comercial a fost înregistrat ulterior drepturilor deja protejate prin mărcile aparţinând reclamantei şi că în cazul în care acesta aduce atingere mărcilor, se poate dispune schimbarea numelui comercial în temeiul art. 38 din Legea nr. 84/1998.
Societatea pârâtă are ca obiect de activitate importul şi distribuţia produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, asigură furnizarea de produse la nivel naţional, către clienţii săi, farmacii şi spitale, şi nu doar la nivel local aşa cum a susţinut prin întâmpinarea depusă la dosar.
Reclamanta este titulară a mărcilor P.N. pentru clasele 3 şi 5, cu referire la produse farmaceutice, produse sanitare de uz medical, astfel că tribunalul a apreciat că există o similaritate între produsele protejate de mărcile reclamantei şi serviciile ce constituie obiectul de activitate al pârâtei; consumatorul mediu avizat, confruntat cu achiziţionarea produselor comercializate sub mărcile reclamantei, prin intermediul reţelei comerciale aparţinând pârâtei, prestate sub numele comercial şi numele de domeniu în litigiu, le va putea atribui aceeaşi provenienţă şi va putea crede că produsele reclamantei şi serviciile pârâtei aparţin aceluiaşi producător sau unor producători diferiţi dar între care există legături economice, financiare sau juridice, situaţie ce atrage în mod evident un risc indirect de confuzie.
Mai mult decât atât şi numele comercial al pârâtei şi numele de domeniu sunt identice cu mărcile înregistrate ale reclamantei, diferenţele de grafică nefiind în măsură să înlăture această constatare a instanţei, astfel că în cauză operează pe deplin prezumţia existenţei riscului de confuzie instituită prin prevederile art. 16 (1) din TRIPS, conform cărora existenţa riscului de confuzie este prezumată în cazul folosirii de către terţi a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale titularului, întrucât această prezumţie nu a fost răsturnată prin susţinerile pârâtei din cauză potrivit cărora un astfel de risc este exclus deoarece pârâta are ca obiect doar distribuirea nu şi producerea produselor farmaceutice, iar în activitatea desfăşurată este obligată să folosească numele comercial în formă completă, respectiv P.N. SRL şi nu doar cuvintele care alcătuiesc mărcile P.N.
Pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că a avut consimţământul reclamantei pentru folosirea semnelor în conflict, astfel că tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să solicite pârâtei să nu mai folosească numele comercial şi numele de domeniu în activitatea desfăşurată.
Faţă de considerentele expuse şi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, tribunalul a constatat întemeiată în parte acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că folosirea de către pârâtă a numelui comercial şi a numelui de domeniu încalcă drepturile exclusive ale reclamantei atât asupra mărcilor sale cât şi asupra numelui comercial.
Prin ratificarea de către România a Convenţiei de la Paris în baza Decretului nr. 1177/1968, numele comercial intră sub incidenţa dreptului de proprietate industrială, în raport de prevederile art. 8, astfel că tribunalul reţine că în cauza pârâta a adus atingere atât mărcilor reclamantei cât şi numelui comercial al acesteia, chiar dacă numele comercial al reclamantei nu a fost depus şi înregistrat şi în România.
Tribunalul a respins ca neîntemeiate cererea privind anularea numelui comercial "P.N." înregistrat la ORCTB reţinând că în cauză nu a fost dovedită vreo cauză de anulare a înregistrării numelui comercial, această procedură desfăşurându-se în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 26/1990, precum şi cererea de obligare a pârâţilor ONRC şi ORCTB la radierea acestui nume comercial din Oficiul Registrului Comerţului, întrucât o astfel de măsură urmează doar desfăşurării unor proceduri de dizolvare, lichidare a societăţii comerciale şi produce efecte doar asupra acestei societăţi, simpla dispoziţie de obligare a pârâtei la schimbarea numelui comercial asigurând respectarea drepturilor reclamantei.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată şi cererea de obligare a pârâtului ICI Bucureşti de a efectua transferul numelui de domeniu www.qqq.ro către reclamantă, întrucât şi această procedură se desfăşoară conform regulilor menţionate mai sus, urmând ca reclamanta să formuleze o astfel de cerere către OTLD şi să plătească taxele aferente pentru transferarea numelui de domeniu.
Tribunalul a dispus, cu scopul de a asigura repararea prejudiciilor suferite de reclamantă în urma acţiunilor pârâtei, publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, în cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia.
2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 143 A din 29 septembrie 2009 a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă SC P.N. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1667 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect legislaţia în materie, precum şi probele administrate, în sensul dovedirii încălcării unui drept exclusiv asupra unor mărci şi asupra numelui comercial aparţinând reclamantei prin folosirea numelui comercial şi a numelui de domeniu de către pârâtă.
Reclamanta este titulara unui drept exclusiv asupra mărcilor P.N. nr. aaa şi P.N. bbb, înregistrate în anul 1999, precum şi a numelui comercial P.N., drept protejat şi pe teritoriul României, iar, pe de altă parte, pârâta este titulara numelui comercial P.N., înregistrat la ORCTB sub nr. YYY din 9 iulie 2007, nume folosit în activitatea sa comercială.
Problema care se impune a fi tranşată este dacă există un conflict între mărcile reclamantei şi numele comercial al acesteia, protejate pe teritoriul României şi numele comercial folosit de către pârâtă, respectiv dacă prin folosirea acestuia se aduce atingere dreptului exclusiv conferit reclamantei prin înregistrarea celor două mărci, drept consfinţit în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Mărcile deţinute de către reclamantă au fost înregistrate anterior numelui comercial deţinut de către pârâtă, conferindu-i acesteia un drept exclusiv asupra mărcilor protejate, incluzând şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către terţi.
Pe de altă parte şi numele comercial înregistrat de către pârâtă îi conferă acesteia un drept de proprietate industrială, recunoscut în temeiul art. 1 alin. (2) şi alin. (8) din Convenţia de la Paris, ratificată de România prin Decretul nr. 1117/1968.
Conform prevederilor art. 35 alin. (2) din lege pentru a se putea însă dispune interzicerea folosirii semnului de către terţi este necesar ca aceştia să folosească în activitatea lor comercială: fie un semn identic cu marca, pentru produse identice sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; fie un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Din conţinutul textului legal sus-menţionat rezultă că actele incriminate se referă la folosirea semnului ca marcă, a cărei funcţie este de distingere a produselor sau serviciilor unui comerciant de cele ale altuia, numele comercial identificând întreaga activitate a acestuia.
Acest text de lege poate fi însă extins şi la situaţia când se aduce atingere mărcii protejate prin folosirea unui nume comercial identic sau similar cu marca, existând posibilitatea de a se crea confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor celor doi comercianţi.
Analiza conflictului apărut între mărcile protejate aparţinând reclamantei, numele comercial al acesteia - pe de o parte şi numele comercial aparţinând pârâtei - pe de altă parte presupune analiza riscului de confuzie, care include şi riscul de asociere rezultat în urma folosirii de către pârâtă a numelui comercial şi a numelui de domeniu identice cu mărcile şi numele comercial aparţinând reclamantei.
Cât priveşte limitarea teritorială prin prisma căreia trebuie apreciat riscul de confuzie în ipoteza numelui comercial - la care face referire apelanta, Curtea a apreciat că aceasta trebuie apreciată raportat la probatoriul administrat în cauză, avându-se în vedere şi faptul că titularul unui drept de proprietate industrială asupra numelui comercial are dreptul de a-şi face cunoscut numele sub care îşi prestează serviciile, fără a se ţine cont de limita teritorială a întinderii cunoaşterii acestuia.
Curtea a apreciat că susţinerile apelantei, în sensul că activitatea sa comercială ar fi limitată la zona Moldovei şi Nordul Bucovinei sunt nedovedite, din probatoriul administrat în cauză rezultând că apelanta deţine specialişti în management, marketing şi vânzări din Canada şi SUA, care fac achiziţii de produse pentru apelantă.
Numele comercial şi numele de domeniu deţinute de pârâtă sunt identice cu mărcile şi numele comercial deţinute de reclamantă, iar terminaţia "SRL" la care face referire apelanta reprezintă o menţiune obligatorie care descrie forma de activitate a societăţii comerciale, fără a fi de natură a elimina confuzia dintre marcă şi semn, confuzie ce presupune şi asocierea spontană dintre societatea respectivă şi mărcile reclamantei.
S-a făcut dovada şi a similarităţii dintre produsele ce fac obiectul mărcilor aparţinând reclamantei şi serviciile pârâtei.
Pentru a se putea stabili similaritatea, au fost luate în calcul toate împrejurările care puteau crea publicului impresia că între produsele sau serviciile respective există o legătura, clasificarea bunurilor nefiind decisivă în problema asemănării.
Produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca se pot considera similare atunci când datorită naturii şi destinaţiei lor pot fi atribuite de cumpărători aceleiaşi origini. S-a apreciat în acest sens că bunurile sunt asemănătoare dacă atunci când sunt oferite spre vânzare sub marcă identică, este posibil ca publicul consumator să creadă că ele provin din aceeaşi sursă.
Pentru a se analiza riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, se are în vedere consumatorul mediu.
Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada similarităţii între produsele ce fac obiectul protecţiei mărcilor aparţinând reclamantei şi serviciile ce constituie obiectul de activitate al pârâtei, astfel încât, consumatorul mediu avizat, confruntat cu achiziţionarea produselor farmaceutice, comercializate sub marca reclamantei, va putea sa creadă ca aceste produse şi serviciile de distribuţie, care poartă acelaşi semn, aparţin aceluiaşi producător, atribuindu-le aceiaşi provenienţă.
Chiar şi în ipoteza când consumatorul mediu ar considera că produsele şi serviciile aparţin unor entităţi diferite, acesta poate însă să aprecieze în mod întemeiat că între acestea există anumite legături economice, financiare, juridice, fapt care atrage riscul de asociere la care fac trimitere dispoziţiile art. 35 alin. (2).
Lipsa consimţământului reclamantei pentru folosirea semnelor în conflict a fost recunoscută de către pârâtă în cadrul motivelor de apel formulate, astfel că au fost îndeplinite toate cerinţele legale pentru constatarea dreptului încălcat exclusiv al reclamantei cu privire la cele două mărci P.N., cât şi cel având ca obiect numele comercial P.N.
Folosirea de către pârâtă a numelui comercial încălcă totodată dreptul reclamantei asupra numelui comercial, acesta beneficiind de protecţie, în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din Convenţia de la Paris.
Cât priveşte cele două domenii de internet, Curtea a apreciat ca fiind nefondate apărările pârâtei în sensul că riscul de confuzie ar fi înlăturat datorită unei diferenţe grafice între cele două domenii, precum şi între domeniu şi marcă, având în vedere că terminaţiile "ro" şi "com" indică doar nivelul de înregistrare al numelui de domeniu, fără a fi de natură a elimina confuzia dintre marcă şi semn.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive:
- În cauză s-a considerat în mod ilegal că în speţă operează pe deplin prezumţia existenţei riscului de confuzie.
Nu se aplică în cauză dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, neexistând niciun risc de confuzie între cele două companii.
Marca este reglementată prin Legea nr. 84/1998, iar potrivit art. 3 lit. a) este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând unei alte persoane. În cazul cuvintelor, acestea devin apropiabile ca marcă şi le este garantată protecţia numai dacă îmbracă o formă caracteristică, specifică şi nu forma generică şi necesară a cuvântului; interpretarea contrată ar permite unei persoane să monopolizeze clasa/clasele de produse/servicii, soluţie ce ar intra în contradicţie cu spiritul legii.
Firma, reglementată prin Legea nr. 26/1990, reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Analizând cele două definiţii legale se observă că asemănarea dintre firmă şi marcă este dată de posibilitatea utilizării cuvintelor pentru construcţia acestora. Se poate observa că în timp ce numele sub care se exercită comerţul individualizează comerciantul, numele din care este formată marca individualizează produsul sau serviciu.
Numele comercial este un element obligatoriu, caracteristic exclusiv comercianţilor, în timp ce marca este facultativă, putând fi apropiată atât de persoane fizice cât şi juridice.
Între cele două concepte nu se poate pune semnul egalităţii, existând destule deosebiri.
- Nu poate exista risc de confuzie deoarece produsele şi serviciile nu pot fi considerate similare.
Bunurile pot fi considerate asemănătoare dacă atunci când sunt oferite spre vânzare sub o marcă identică, este posibil ca publicul consumator să creadă că ele provin de la aceeaşi sursă.
Această confuzie este imposibilă chiar şi pentru consumatorul mediu, pentru că recurenta nu are decât calitatea de intermediar între producător şi farmacii.
Numele său comercial nu apare pe cutiile de medicamente sau pe alte produse din domeniul farmaceutic, iar după cum a rezultat din actele de la dosar reprezentând cutii de medicamente reclamanta este producătorul şi vânzătorul acestora în vreme ce recurenta desfăşoară numai o activitate de distribuţie pe medicamente produse de terţe firme.
- Sunt în România sute de societăţi comerciale care au în componenţa numelui lor comercial cuvintele "p." şi "n." sau chiar "p./f.n." - pe care ar trebui să le cheme în judecată reclamanta în condiţiile în care apreciază posibil un risc de confuzie.
- În mod eronat s-au apreciat de instanţa de apel ca nedovedite susţinerile privind faptul că activitatea sa comercială este limitată la zona Moldovei şi Nordului Bucovinei.
- S-a înfiinţat şi înregistrat conform dispoziţiilor legale, fără niciun fel de obiecţii din partea vreunei autorităţi competente.
- În ceea ce priveşte numele de domeniu, acesta este folosit de recurentă în concordanţă cu numele societăţii, la data respectivă neexistând nicio cerere din partea reclamantei privind înregistrarea domeniului său. Se poate observa totodată diferenţa de grafică între cele două domenii sau între domenii şi marcă.
Pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive justificată pe obligaţiile care îi revin în înregistrarea firmelor, neavând nicio competenţă în materia proprietăţii industriale.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este neîntemeiată, după cum în mod corect s-a reţinut în cauză, faţă de capetele de cerere formulate de reclamantă, printre care se află şi cel referitor la anularea unui nume comercial, în înregistrarea căruia intervine competenţa pârâtului.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
- În cauză nu s-a reţinut o prezumţie a existenţei riscului de confuzie, procedându-se la analiza cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Fără a contesta diferenţele dintre marcă şi numele comercial, pornind de la procedura de acordare a protecţiei până la funcţia juridică a fiecăruia, trebuie subliniat că aspectele relevate în cadrul celei de a doua critici nu prezintă relevanţă în cauză. În egală măsură, nu se poate proceda la analiza condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un cuvânt pentru a fi protejat ca marcă, în lipsa unui cadru procesual adecvat.
Esenţială pentru soluţionarea litigiului este lămurirea problemei existenţei unui conflict între marcă şi numele comercial, după cum în mod corect a procedat instanţa de apel şi nu analiza celor două concepte, aşa cum susţine recurenta.
- În analiza riscului de confuzie, recurenta susţine că produsele şi serviciile aparţinând părţilor în litigiu nu pot fi considerate similare, întrucât o asemenea ipoteză este posibilă atunci când acestea sunt oferite spre vânzare sub o marcă identică.
Raţionamentul recurentei este greşit întrucât, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, un conflict în sensul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 poate interveni şi între o marcă şi un nume comercial-acesta din urmă conferind un drept de proprietate industrială, în temeiul art. 1 alin. (2) şi alin. (8) din Convenţia de la Paris, ratificată de România prin Decretul nr. 1117/1968.
Date fiind identitatea dintre numele comercial al recurentei cu mărcile deţinute de reclamantă şi similaritatea dintre produsele protejate prin marcă pe numele reclamantei (farmaceutice) şi serviciul de distribuţie al acestor produse care îi aparţine recurentei - reţinute prin decizia de apel şi critica aferentă din recurs, în mod corect s-a reţinut în cauză că sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
În aceste condiţii, calitatea de intermediar pe care recurenta o susţine nu înlătură riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, care este accentuat de faptul că numele său comercial apare pe ambalajele medicamentelor alături de cel al reclamantei (identic cu mărcile protejate pe numele acesteia), scris cu aceleaşi caractere şi aceeaşi mărime, vizibile faţă de sublinierea calităţii sale de distribuitor care este făcută cu caractere mai mici.
Pentru un consumator mediu, obişnuit, date fiind identitatea de semne, respectiv marcă/nume comercial şi similaritatea produselor şi serviciilor, riscul de confuzie este evident când se află în faţa produselor reclamantei, distribuite de către pârâta-recurentă, cu menţionarea numelui său comercial, vizibil pe ambalaj, atribuind produsul şi serviciul aceleiaşi surse.
Chiar şi în ipoteza în care consumatorul mediu este interesat şi de detaliile aflate pe ambalaj, din care ar rezulta calitatea de distribuitor al recurentei, confuzia nu este înlăturată, aceasta intervenind în forma sa indirectă; consumatorul poate aprecia că între titularul mărcilor şi recurentă există legături economice, financiare.
- Faptul că în România mai sunt firme înregistrate care au denumiri identice sau similare cu marca/numele comercial al reclamantei nu prezintă relevanţă, atât timp cât, pentru moment aceasta a înţeles să-şi protejeze drepturile numai faţă de recurentă. Nicio normă legală nu o obligă pe reclamantă să acţioneze simultan împotriva tuturor celor care i-ar prejudicia drepturile, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze modalitatea de protejare a acestora.
- Constatarea ca nedovedite a susţinerilor recurentei privind raza de desfăşurare a activităţi sale de către instanţa de apel nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
- Critica referitoare la înfiinţarea şi înregistrarea cu respectarea dispoziţiilor legale nu prezintă relevanţă în cauză, prima instanţă respingând cererea de anulare a numelui comercial. Totodată, în aprecierea conflictului dintre marcă şi numele comercial, din perspectiva art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, nu se analizează legalitatea invocată de către recurentă, după cum s-a detaliat mai sus.
- După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, numele de domeniu de internet ce aparţine recurentei este privit în paralel şi cu mărcile înregistrate pe numele reclamantei - aspect necriticat pe calea recursului, iar diferenţa de grafică dintre domeniile de internet a fost analizată de instanţa de apel, fără ca recurenta să formuleze critici cu privire la modul de soluţionare a apelului sub acest aspect - decizia de apel/considerentele care o susţin fiind supuse căii de atac a recursului, în condiţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, în cauză făcându-se o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC P.N. SRL împotriva Deciziei nr. 143/A din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5841/2010. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 3850/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
