ICCJ. Decizia nr. 5841/2010. Civil. Obligaţie de a face. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5841/2010
Dosar nr. 39/59/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010
Prin Decizia civilă nr. 177/10 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul P.I. cu privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ca inadmisibilă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire cu privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Prin Decizia civilă nr. 1700 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul reclamantului P.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1102 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului Timiş, în Dosar nr. 5754/30/2008, în contradictoriu cu pârâta S.C P. SA Timişoara.
S-a reţinut că prima instanţă nu a încălcat competenţa altei instanţe - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. - întrucât cele invocate de către recurent sub sintagma „încălcarea competenţei altei instanţe” nu se circumscriu acestor dispoziţii legale. Dacă instanţa de fond a reţinut, deşi nu s-a dovedit acest lucru, alte împrejurări de fapt care a determinat pronunţarea unei hotărârii ce ar contraveni dispoziţiilor altor hotărârii pronunţate anterior, nu înseamnă a încălcat competenţa, în înţelesul legii, a acelor instanţe.
S-a reţinut totodată că nu sunt incidente nici prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în speţă nefiind vorba de nulitatea vreunui act procedural conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a atrage această sancţiune.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a constatat că nu este aplicabil în cauză, întrucât prima instanţă a apreciat corect natura juridică a cauzei şi a reţinut o stare de fapt întemeiată pe probele administrate în cauză faţă de obiectul acţiunii dedus judecăţi.
Reclamantul a solicitat înprocesarea pârâtei S.C P. SA Timişoara, în calitatea acesteia de fost angajator, pentru a fi obligată la plata despăgubirilor sub forma daunelor interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală a Sentinţei civile nr. 6622 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Timişoara, precum şi a Sentinţei civilă nr. 143 din 22 februarie 2002 a Tribunalului Timiş, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1098 bis din 23 aprilie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Dispoziţia nr. 35 din 1 iunie 2001, emisă de pârâtă privind salariul de încadrare al reclamantului a fost anulată, şi, în consecinţă, au fost aplicate prevederile contractului colectiv de muncă referitoare la grila de salarizare pentru personalul cu studii superioare, fiind stabilite diferenţele de drepturi salariale începând cu data de 1 iunie 2001 la zi în valoare de 701.000 lei. De asemenea, salariul de bază al reclamantului a fost majorat tot începând cu data de 1 iunie 2001. Daunele cominatorii stabilite prin Sentinţa civilă nr. 143 din 22 februarie 2002 au fost îndeplinite de către pârâtă, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, împrejurarea îndeplinirii obligaţiilor fiind constatată prin Sentinţa civilă nr. 1126 din 22 ianuarie 2002 a Tribunalului Timiş.
Dispoziţiile Sentinţei civile nr. 6622 din 12 mai 1999 a Judecătoriei Timişoara, care reprezintă titlu executor, au fost executate întocmai, atât în ceea ce priveşte menţinerea aceluiaşi contract de muncă, cât şi reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data desfacerii contractului de muncă.
Aceste fiind obiectele demersurilor judiciare existente între părţi faţă de care reclamantul raportează despăgubirile solicitate sub denumirea de daune interese, s-a constatat că în mod temeinic şi legal prima instanţă a apreciat că nu i se cuvin reclamantului despăgubirile solicitate, neavând temei legal pentru o astfel de cerere.
Mai mult, instanţa de recurs a constatat că motivul de recurs invocat de reclamant pe temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este nelegal, întrucât acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, recurentul P.I., întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. proc. civ.
Cu privire la acest ultim motiv de revizuire, s-a susţinut că hotărârile potrivnice sunt Decizia nr. 1700 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara şi Sentinţa civilă nr. 143/2002 a Tribunalului Timiş, respectiv Decizia civilă nr. 552 din 17 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Pârâta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Examinând cererea de revizuire cu privire la motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Curtea a constatat că hotărârile considerate de revizuent ca fiind potrivnice au fost pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş, ceea ce înseamnă că potrivit art. 323 pct. 2 C. proc. civ., competenţa revine instanţei mai mare în grad faţă de aceste instanţe, situaţie care a justificat declinarea competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cerere de revizuire formulată de revizuentul P.I., în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea o va respinge ca tardivă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere şi pentru ipoteza „existentei unor hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.
Pentru situaţia reglementată de textul de lege sus-menţionat, dispoziţiile art. 324 C. proc. civ. prescriu ca, termenul de revizuire este de o lună şi ca, acest termen se va socoti „... de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. 2 de la pronunţarea ultimei hotărâri”.
În raport de aceste norme procedurale, Înalta Curte constata ca revizuentul a susţinut că hotărârile potrivnice sunt Decizia nr. 1700 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara şi Sentinţa civilă nr. 143/2002 pronunţată de Tribunalul Timiş, precum şi Decizia civilă nr. 552 din 17 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Termenul de o luna stipulat de lege nu a fost respectat, câta vreme ultima hotărâre judecătorească a fost pronunţată la data de 16 noiembrie 2009, în timp ce solicitarea de revizuire a fost dedusă judecăţii la data de 22 octombrie 2010.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 324 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuentul P.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuentul P.I. împotriva Deciziei nr. 1700 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5840/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3848/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
