ICCJ. Decizia nr. 3852/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3852/2010
Dosar nr. 8/42/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, la data de 29 noiembrie 2001, reclamanţii P.T., P.D.B., P.V.C. şi J.H.A. au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Cornăţelu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria aaa nr. 000 emis în favoarea pârâtei de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei; anularea Deciziei nr. 752 din 25 octombrie 2001, prin care pârâta le-a respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din clădiri (conac şi clădiri anexe) şi teren în suprafaţă de 6,63 ha, situat în comuna Conteşti, sat Bălteni, judeţul Dâmboviţa; obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv în proprietatea statului.
Cadrul procesual, din punctul de vedere al părţilor, a fost extins ulterior, prin chemarea în judecată, ca pârâţi, a Băncii Internaţionale a Religiilor - Sucursala Târgovişte, prin lichidator judiciar SC R.V.A. SA Bucureşti, în calitate de beneficiară a ipotecii constituite de pârâta iniţială asupra imobilului litigios, a SC L. SRL, în calitate de dobânditoare de la BIR a unei părţi din imobilul litigios, precum şi a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în calitate de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat.
Prin Sentinţa nr. 312 din 03 aprilie 2002, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta SC A. SA cu privire la capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pe care l-a disjuns, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti. Prin aceeaşi sentinţă s-au respins celelalte două capete de cerere ale acţiunii.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 68 din 11 iulie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei sus-menţionate.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi.
Prin Decizia nr. 4090 din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată şi sentinţa de fond şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reclamanţii au învestit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni având un obiect complex, privind constatarea nulităţii unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, anularea deciziei de refuz a restituirii în natură a nemişcătorului şi, pe cale de consecinţă, predarea bunului către reclamanţi. Cel puţin pentru ultimele două capete de cerere, competenţa materială aparţinea tribunalului, ca instanţă de fond şi secţiei civile a curţii de apel, în calea de atac.
De observat, însă, că reclamanţii au formulat acţiunea în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine desfiinţarea actului juridic de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă.
Întrucât, în speţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri complexe, întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, competenţa materială aparţine tribunalului, ca instanţă de fond, şi curţii de apel, în calea de atac, pentru că, aşa cum s-a arătat deja, reclamanţii au formulat acţiunea în cadrul procesual prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi cum urmăresc restituirea în natură a nemişcătorului, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine, pe cale judecătorească, desfiinţarea actului prin care o autoritate de stat a înstrăinat imobilul sau o parte din el societăţii pârâte.
Deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central al administraţiei de stat, nu este vorba despre nesocotirea unor norme de competenţă materială prin care se realizează o delimitare de atribuţii pe linie verticală între instanţele judecătoreşti, intervenind o prorogare de competenţă, potrivit art. 17 C. proc. civ., în virtutea căreia aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât şi capetele de cerere vizând anularea deciziei emisă de persoana notificată şi restituirea în natură a nemişcătorului.
Datorită specificului legii contenciosului administrativ, recurgerea la procedura administrativă prevăzută de această lege ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, fiind înlăturate raţiunea şi spiritul ei, de reparaţiune, de restituire a imobilelor, în măsura în care cerinţele acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.
Pe cale de consecinţă, se impune reluarea judecăţii de către tribunal pe toate capetele de cerere ale acţiunii.
În fond după casare, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a pronunţat Sentinţa nr. 964 din 18 octombrie 2007, prin care a dispus următoarele:
A respins excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la celelalte capete de cerere, precum şi excepţia prematurităţii cererii, excepţii invocate de pârâta Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
A admis cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor SC A. Cornăţelu SA, prin lichidator judiciar SC E. SA, BIR - Sucursala Târgovişte prin lichidator judiciar SC M.S. SA, SC L. SRL şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, astfel cum a fost precizată la termenul din 11 octombrie 2007.
A constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria aaa, eliberat de Ministerul Agriculturii la data de 29 martie 1994.
A anulat Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001 emisă de pârâta SC A. Cornăţelu SA, pe care a obligat-o la restituirea în natură a imobilelor compuse din suprafaţa de 34.957 mp teren (varianta 4 a raportului de expertiză întocmit de expert D.M.) şi a celor două construcţii aflate pe această suprafaţă de teren, astfel cum au fost identificate de către expertul P.l.D. în raportul de expertiză, respectiv o construcţie din zid, parter şi etaj, în care a funcţionat sediul Fermei B. (C.) şi o construcţie din 9 camere, 3 săli şi 2 polate pe picioare din beton, situate în comuna Conteşti, sat Bălteni, judeţul Dâmboviţa.
A constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcţiilor, în prezent demolate şi identificate de expertul constructor P.l.D. în expertiză, respectiv un patul de şipcă pentru porumb de 50/3, un fânar cu stâlpi de lemn, acoperit cu ţiglă de 30/5 ml, un grajd cu 8 boxe şi o cămară de locuit, un grajd cu 2 despărţituri şi 2 camere de locuit, un coteţ pentru păsări din vârghii cu doc din plasă 5/6 m, în interior 2 coteţe de pui, una remiză pentru maşini din scândură învelită cu tablă 0/4 m, una remiză pentru maşini din scândură cu 3 încăperi 8/4 m, una bucătărie de vară din vălătuci, deteriorată, 3 fâneţe, un turn pentru apă din zid, un bazin de apă.
A obligat pe aceeaşi pârâtă la plata sumei de 1.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate este neîntemeiată, cât timp această problemă a fost tranşată în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia de casare nr. 4090 din 18 mai 2005.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu este nici ea întemeiată, întrucât această pârâtă este emitenta certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate a fost solicitată de reclamanţi.
De asemenea, este neîntemeiată şi excepţia prematurităţii acţiunii, având în vedere obiectul acesteia şi dispoziţiile legale aplicabile.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât au făcut dovada că sunt moştenitorii defunctei E.P., proprietara imobilelor solicitate prin notificare, de la care respectivele imobile au fost preluate de stat în anul 1949, fără titlu.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei este nul absolut în limita suprafeţei de teren în litigiu, deoarece a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în sensul că documentaţia care a stat la baza emiterii lui a fost incompletă, lipsind actele primare de proprietate; statul român nu a dobândit niciodată, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenului litigios şi, prin urmare, nici nu putea să-l înstrăineze către pârâta SC A. Cornăţelu SA.
În consecinţă, s-a apreciat că Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001, prin care pârâta SC A. Cornăţelu SA a respins cererea de restituire a reclamanţilor, este nelegală, şi că astfel se impune anularea ei şi restituirea în natură către reclamanţi a imobilelor solicitate, respectiv teren în suprafaţă de 34.957 mp, identificat în varianta 4 a raportului de expertiză D.M., şi cele două construcţii aflate pe acest teren, identificate de expertul P.l.D., urmând ca pentru restul construcţiilor solicitate, în prezent demolate, să se constate dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia nr. 115 din 11 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei sus-menţionate, sens în care s-au reţinut următoarele:
O critică comună tuturor apelurilor vizează greşita constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Această critică este neîntemeiată, pentru că ceea ce are relevanţă în aprecierea valabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este faptul dacă la emiterea acestui act documentaţia trebuia să conţină sau nu titlul de proprietate al statului asupra terenului, ci acela că statul nu a dobândit niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate, astfel că nu le putea înstrăina valabil, orice înstrăinare ulterioară fiind lovită de nulitate absolută.
În cadrul apelului declarat de lichidatorul judiciar al pârâtei B.I.R. s-a invocat şi faptul că terenurile nu ar fi trebuit retrocedate în natură, întrucât sunt instituite ipoteci asupra lor. Şi această critică este neîntemeiată, ipoteca neputând fi calificată drept un impediment la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Nici celelalte critici din apelul pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu pot fi primite.
Astfel, cât timp această pârâtă este emitenta certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat în cauză, legitimarea sa procesuală pasivă este pe deplin justificată.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că prin hotărârea atacată nu s-ar fi precizat pârâta obligată la retrocedare, în dispozitivul acestei hotărâri fiind indicată expres unitatea deţinătoare obligată la retrocedare, respectiv pârâta SC A. SA.
În fine, şi ultima critică din apelul pârâtei SC A. SA este neîntemeiată, neputându-se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, deoarece suprafeţele de teren în litigiu nu sunt situate în extravilan, ci în intravilan, ceea ce rezultă indubitabil din procesul-verbal de identificare a imobilelor din 8 martie 1949 şi procesul-verbal de preluare a imobilelor din 23 mai 1949, fapt confirmat şi prin adresa din 24 ianuarie 2005, emisă chiar de către această pârâtă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâţii SC A. SA, SC L. SRL şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
I. Recurenta-pârâtă SC A. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel formulat de toţi apelanţii cu privire la constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin acest motiv de apel s-a contestat argumentul pentru care prima instanţă a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acela că documentaţia depusă în vederea obţinerii acestui act este incompletă, deoarece nu cuprinde actul primar de proprietate al statului.
Instanţa de apel reţine că nu are nici un fel de relevanţă juridică faptul dacă documentaţia trebuia să cuprindă sau nu titlul de proprietate al statului şi cu toate acestea nu primeşte motivul de apel formulat în acest sens de toţi pârâţii.
Mai mult, instanţa de apel invocă o serie de argumente pe care nu le-a susţinut nici una dintre părţi cu privire la aspectul în discuţie. În schimb, nu se pronunţă cu privire la susţinerile din apel în sensul că motivul de nulitate nu a fost invocat de reclamanţi în concret şi nici nu s-a făcut dovada că acesta a existat în momentul emiterii actului a cărui nulitate s-a solicitat.
2. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestui text legal, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speţă, deoarece regimul juridic al imobilului litigios este reglementat de Legea nr. 18/1991.
Sub acest aspect nu are relevanţă dacă terenul este situat în intravilan sau extravilan, relevant fiind că imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949 şi a Legii nr. 87/1945 cad sub incidenţa Legii nr. 18/1991, conform art. 39 din această lege.
II. Recurenta-pârâtă SC L. SRL a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Prin confirmarea soluţiei fondului de restituire în natură şi a suprafeţei de teren aferente celor două blocuri de locuinţe dobândite de SC L. SRL prin act de adjudecare de la B.I.R., în favoarea căreia fuseseră ipotecate de SC A. SA, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură numai a terenurilor libere, nu şi a celor ocupate cu construcţii noi, autorizate sau afectate de amenajări de utilitate publică.
Cele două blocuri de locuinţe adjudecate de SC L. SRL au fost edificate de pârâta SC A. SA, astfel că potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, suprafaţa de teren aferentă lor nu putea fi restituită în natură, ci numai prin echivalent.
2. Instanţa de apel nu a motivat de ce a respins apelul pârâtei SC L., încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei.
Dacă s-ar fi analizat cu atenţie cauza, s-ar fi observat că o parte din terenul revendicat de reclamanţi este ocupat de cele două blocuri cumpărate de SC L. şi de utilităţile aferente acestora - conducte de canalizare şi alimentare cu apă, astfel că respectivul teren nu putea fi restituit în natură.
În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a hotărârilor de fond şi apel, în sensul omologării variantei 2 din raportul de expertiză D.M., care rezolvă în mod echitabil cererile tuturor părţilor.
III. Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a invocat motivele de casare şi modificare prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii referitoare la faptul că prima instanţă a respins excepţia prematurităţii acţiunii fără a oferi o motivare a acestei soluţii.
2. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit nevalabilitatea titlului statului, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. Aprecierea în sensul nevalabilităţii titlului statului este greşită, deoarece nu s-a dovedit în mod cert, pe bază de probe, faptul că antecesorii reclamanţilor făceau parte dintr-o categorie exceptată de la măsura preluării, spre a se putea reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
3. Soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului pe capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost confirmată greşit în apel cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., operează o prorogare legală de competenţă materială în favoarea tribunalului, secţia civilă.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o competenţă materială specială în favoarea secţiei civile a tribunalului numai pentru contestaţia formulată de persoana îndreptăţită împotriva deciziilor/dispoziţiilor emise de unitatea deţinătoare, nu şi pentru acţiunile în anularea actelor de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad în sfera de reglementare a acestei legi şi, cu atât mai puţin, pentru acţiunile în constatarea nulităţii unui act administrativ.
Pentru aceste din urmă acţiuni, normele de competenţă au caracter absolut, ceea ce făcea inoperantă în speţă prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. proc. civ.
Dacă se va trece peste această critică, recurentul a solicitat să se constate că, faţă de dispoziţiile legii speciale a contenciosului administrativ, capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este inadmisibil, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii şi pentru tardivitate.
4. În hotărârea de fond nu se arată, în concret, partea obligată la retrocedare, aşa încât instanţa de apel a respins greşit critica formulată pe acest aspect, validând o hotărâre ce nu poate fi pusă în executare în lipsa menţiunilor privind partea obligată.
5. Având în vedere că reclamanţii au învestit instanţa cu mai multe capete de cerere, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia M.A.D.R. are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece este emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este justificată.
Într-adevăr, M.A.D.R. are calitate procesuală pasivă numai pe capătul de cerere în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu şi pe celelalte două capete de cerere, aşa încât se impunea ca instanţa de fond să menţioneze în dispozitivul hotărârii că M.A.D.R. nu are calitate procesuală pasivă faţă de capetele 2 şi 3 de cerere, deoarece nu este emitentul deciziei atacate şi nici unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
6. Instanţa de apel a menţinut în mod nelegal soluţia fondului de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin emiterea acestui certificat s-a recunoscut un drept de proprietate în favoarea deţinătorului terenului, potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 şi Normelor metodologice de aplicare a acesteia.
Având în vedere temeiul în baza căruia a fost emis, pentru constatarea nulităţii actului instanţa avea obligaţia să-i verifice legalitatea prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 din H.G. nr. 834/1991 şi cele ale Criteriilor nr. 2665/1992, M.A.D.R. este ministerul de resort care răspunde de organizarea acţiunilor de stabilire şi evaluare a terenurilor, având competenţa de a emite certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru societăţile comerciale din profilul său de activitate.
Drept urmare, M.A.D.R. a emis certificatul în litigiu în condiţiile şi cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 15/1990 şi a celor anterior menţionate.
Principala condiţie, din punct de vedere legal, pentru emiterea certificatului de atestare este aceea ca terenul să se afle în patrimoniul societăţii comerciale, condiţie îndeplinită în speţă.
În consecinţă, certificatul atacat nu a fost emis prin fraudă la lege, M.A.D.R. nefolosind o dispoziţie legală în scopul de a eluda o alta.
În condiţiile în care nu s-a invocat niciun motiv de nulitate şi nu s-a dovedit că certificatul atacat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, soluţia de constatare a nulităţii lui, pronunţată în cauză, este nelegală.
7. Instanţa de apel a obligat în mod nelegal M.A.D.R. la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu s-a dovedit culpa acestei părţi în emiterea actului anulat.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâtei SC A. SA:
1. Motivul de recurs vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra motivului comun tuturor apelurilor exercitate în cauză, cel relativ la constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, este neîntemeiat.
Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat cu prioritate motivul comun tuturor apelurilor, reţinând că acesta este nefondat, cu motivarea că ceea ce are relevanţă în aprecierea valabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu este faptul dacă la emiterea acestui act documentaţia conţinea sau nu titlul de proprietate al statului asupra bunurilor la care el se referă, ci acela că statul nu a dobândit niciodată, în mod legal, dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate, astfel că nu le putea înstrăina în mod valabil, orice înstrăinare ulterioară fiind lovită de nulitate absolută.
În realitate, nemulţumirea recurenţilor este legată de modul de soluţionare a motivului de apel în discuţie, dar nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt întemeiate.
Împrejurarea că instanţa de apel a considerat irelevant argumentul reţinut la fond pentru admiterea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acela că documentaţia ce a stat la baza emiterii respectivului certificat nu cuprinde actul primar de proprietate al statului, însuşindu-şi practic punctul de vedere exprimat în apelurile pârâţilor, nu era de natură să conducă la admiterea apelurilor.
Şi aceasta pentru că instanţa de apel, suplinind motivarea fondului, a reţinut că motivul de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate rezidă în nevalabilitatea titlului statului asupra terenurilor revendicate incluse certificatul atacat, motiv care, contrar celor susţinute de recurentă, a fost invocat de reclamanţi ca temei al cererii lor, conform precizării de la dosar.
Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel nici faptul că şi-ar fi întemeiat soluţia pe argumente neinvocate de părţi, respectiv că motivul de nulitate reţinut nu ar fi fost invocat de reclamanţi.
Cât priveşte dovada acestui motiv, şi anume nevalabilitatea titlului statului, ea reprezintă o chestiune de fapt definitiv stabilită, pe bază de probe, în etapele procesuale anterioare, şi care astfel nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite cenzurarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
2. Nici motivul de recurs vizând pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat.
Astfel, este adevărat că textul legal menţionat exceptează de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar - Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, numai că imobilul litigios nu face obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.
Conform situaţiei de fapt definitiv stabilite de instanţele anterioare, imobilul litigios este situat în intravilan şi este compus din conacul şi terenul aferent acestuia, preluate de la autoarea reclamanţilor în baza Decretului nr. 83/1949.
Regimul juridic al acestui bun nu cade, însă, sub incidenţa art. 39 din Legea nr. 18/1991, cum greşit pretinde recurenta.
Art. 39 din Legea nr. 18/1991 reglementează reconstituirea dreptului de proprietate exclusiv pentru terenurile agricole trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, pe când terenul litigios nu este teren agricol, ci teren intravilan aferent construcţiei.
Pe de altă parte, textul art. 31 din Legea nr. 1/2000, care permitea restituirea în baza acestei legi a construcţiilor de orice fel aparţinând exploataţiilor agricole care au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 102/2001. O atare soluţie legislativă are ca temei tocmai ideea că, în cazul reglementat de acest text, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Rezultă, aşadar, că imobilul litigios nu face parte din categoriile de imobile exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 prin art. 8 alin. (1).
Faţă de considerentele prezentate, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei SC A. SA este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtei SC L. SRL:
1. Motivul de recurs vizând pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat.
Suprafaţa de teren pentru care recurenta-pârâtă SC L. SRL invocă restituirea în natură cu încălcarea art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este cea ocupată de cele două blocuri de locuinţe, dobândite de ea prin act de adjudecare de la Banca Internaţională a Religiilor - Sucursala Târgovişte, creditoare ipotecară a unităţii deţinătoare a imobilului litigios, SC A. SA.
Este vorba despre suprafaţa de teren de 4.295 mp, conform precizării făcute în scris de recurentă la solicitarea instanţei de recurs, aflată la fila 92 dosar recurs.
Expertiza D.M., la care recurenta face trimitere pentru identificarea suprafeţei de teren de 4.295 mp, a stabilit că această suprafaţă face parte din proprietatea revendicată de reclamanţi şi că în prezent ea este aferentă blocurilor achiziţionate de SC L. SRL de la B.I.R.
Situaţia actuală a terenului de 4.295 mp, aceea de teren ocupat cu construcţii, nu împiedică, însă, restituirea lui în natură din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cum greşit pretinde recurenta.
Aceasta deoarece, prin dispoziţiile legale enunţate sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile ocupate cu construcţii noi, cu condiţia ca acestea să fie autorizate, condiţie neîndeplinită în speţă.
Astfel, la dosar nu există o autorizaţie de construire privind cele două construcţii dobândite de recurentă, despre care aceasta pretinde că au fost edificate de unitatea deţinătoare a terenului revendicat, respectiv de SC A. SA, situaţie în care restituirea în natură a terenului aferent acestora nu încalcă dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Indiferent dacă pe terenul de 4.295 mp există sau nu utilităţile pretinse de recurentă, respectiv conducte de canalizare şi alimentare cu apă aferente celor 2 construcţii, cât timp acestea din urmă nu sunt autorizate, întregul teren aferent lor este supus restituirii în natură, astfel cum rezultă din interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
În contextul arătat, soluţia de restituire în natură către reclamanţi şi a terenului aferent celor două construcţii dobândite de recurentă, pronunţată la fond şi menţinută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel şi pentru că aceasta n-ar cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de respingere a apelului său.
Sub acest aspect, este de observat că în apelul pârâtei SC L. SRL s-au invocat două motive de nelegalitate, unul relativ la soluţia de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC A. SA, iar celălalt la soluţia de restituire în natură a suprafeţei de teren de 4.295 mp, pe care sunt amplasate cele două blocuri de locuit dobândite de ea prin act de adjudecare de la B.I.R.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că numai primul motiv de apel, comun tuturor apelurilor exercitate în cauză, a fost analizat de instanţă, nu şi cel de-al doilea.
Nemotivarea soluţiei prin raportare şi la motivul vizând legalitatea restituirii în natură a suprafeţei de 4.295 mp nu justifică, însă, modificarea deciziei recurate în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia de restituire în natură a suprafeţei de 4.295 mp este legală, potrivit argumentelor prezentate în cadrul analizei primului motiv de recurs, care suplinesc motivarea instanţei de apel.
Pe cale de consecinţă, recursul formulat de pârâta SC L. SRL urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
3. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale:
1. Susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii din apelul său vizând nemotivarea de către prima instanţă a soluţiei de respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii este reală.
O atare omisiune nu este, însă, de natură a conduce la modificarea soluţiei pronunţate în cauză, care, fiind corectă, se impune a fi menţinută pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, în suplinirea motivării instanţelor anterioare.
Excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtul M.A.D.R. pe ideea că reclamanţii nu au urmat procedura prealabilă obligatorie a Legii nr. 10/2001, a fost respinsă de prima instanţă. Soluţia este corectă, deoarece promovarea acţiunii deduse judecăţii s-a făcut după epuizarea procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001, decizia contestată în prezenta cauză, respectiv Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001, fiind emisă de pârâta SC A. SA în soluţionarea notificării de restituire formulată de reclamanţi cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
2. Critica vizând greşita stabilire a nevalabilităţii titlului statului aduce în discuţie modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel, în condiţiile în care recurentul a invocat în susţinerea ei că nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, respectiv nu s-a dovedit exceptarea autorilor reclamanţilor de la măsura preluării.
Or, o atare critică nu poate fi analizată în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie în prezent motiv de recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
3. Critica vizând necompetenţa instanţelor civile în soluţionarea cererii în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi primită, în condiţiile în care chestiunea instanţei competente pe această cerere a fost tranşată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, fapt corect reţinut şi de instanţa de apel.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, aşa încât, în rejudecarea cauzei, în mod corect instanţa de trimitere, respectiv tribunalul, secţia civilă, a procedat la judecarea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conformându-se astfel Deciziei de casare nr. 4090 din 18 mai 2005 a Înaltei Curţi, prin care s-a stabilit în favoarea sa competenţa materială de soluţionare şi a acestei cereri, în virtutea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
În justificarea competenţei de primă instanţă a tribunalului, secţia civilă în soluţionarea cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Înalta Curte a reţinut că reclamanţii au formulat acţiunea în cadrul procesual al Legii nr. 10/2001, urmărind, în principal, restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine, pe cale de judecată, desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă, respectiv că cererea în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se încadrează în dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, vizând desfiinţarea unui act juridic prin care o autoritate de stat a înstrăinat imobilul sau o parte din el societăţii pârâte. În aceste condiţii, deşi certificatul atacat este un act emis de un organ al administraţiei de stat, nu este vorba despre nesocotirea unor norme de competenţă materială prin care se realizează o delimitare de atribuţii pe linie verticală între instanţele judecătoreşti, intervenind o prorogare de competenţă, potrivit art. 17 C. proc. civ., ceea ce are drept consecinţă faptul că aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât şi capetele de cerere vizând anularea deciziei emisă de persoana notificată şi restituirea în natură a nemişcătorului. În plus, Înalta Curte a reţinut că datorită specificului legii contenciosului administrativ, recurgerea la procedura administrativă prevăzută de această lege ar lipsi de finalitate Legea nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Rezultă că instanţa de recurs a stabilit şi cadrul în care instanţa de trimitere va judeca cererea în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel al Legii nr. 10/2001, iar nu al Legii contenciosului administrativ, or faţă de această dezlegare obligatorie a instanţei de recurs, excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocate în prezentul recurs, nu pot fi primite, fiind susţinute în raport de o lege inaplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, şi anume legea contenciosului administrativ.
4. Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a reţinut corect că în dispozitivul hotărârii de fond este individualizată partea obligată la restituire, respectiv parata SC A. Cornăţelu SA.
Astfel, în paragraful 4 al dispozitivului hotărârii de fond se menţionează: "Anulează Decizia nr. 752 din 25 octombrie 2001 emisă de pârâta SC A. Cornăţelu SA şi dispune obligarea acesteia la restituirea în natură (...)".
Aceste dispoziţii ale instanţei de fond sunt, deci, neechivoce în sensul că partea obligată la restituire este pârâta SC A. Cornăţelu SA, aşa încât criticile formulate pe acest aspect în recurs sunt neîntemeiate.
5. Nici criticile privind greşita dezlegare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. nu sunt întemeiate.
În acest sens, este de observat că pârâtul M.A.D.R. a fost chemat în judecată numai pe capătul de cerere în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al cărui emitent este, aşa încât verificarea calităţii procesuale pasive în cauză a acestui pârât nu se putea face decât prin raportare la acest capăt de cerere, iar nu şi la celelalte capete de cerere, opuse altor pârâţi.
De aceea, în mod corect instanţele anterioare şi-au motivat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. exclusiv prin raportare la capătul de cerere în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (soluţie necontestată în recurs), fiind greşită susţinerea recurentului în sensul că această excepţie trebuia admisă pe capetele de cerere 2 şi 3, având ca obiect constatarea nulităţii Deciziei nr. 752 din 25 octombrie 2001, emisă de pârâta SC A. Cornăţelu SA în soluţionarea notificării reclamanţilor, respectiv obligarea acestei pârâte la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, solicitat prin notificare.
6. Motivul de recurs formulat pe aspectul nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate este neîntemeiat.
Astfel, este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, pârâtul M.A.D.R. avea competenţa emiterii certificatului atacat, numai că, în speţă, nulitatea acestui act nu a fost constatată pe motiv de necompetenţă a emitentului, aşa încât criticile formulate în acest sens sunt lipsite de pertinenţă.
De asemenea, nulitatea certificatului atacat nu a fost constată nici pentru fraudă la lege, aşa încât nici criticile formulate pe acest aspect nu sunt pertinente.
Nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de pârâtul M.A.D.R. în favoarea pârâtei SC A. Cornăţelu SA a fost justificată de instanţa de apel pe nevalabilitatea titlului statului asupra terenului preluat de la autoarea reclamanţilor, inclus în actul atacat.
Contrar susţinerilor recurentului, lipsa titlului statului a fost invocată expres de reclamanţi ca temei al cererii lor în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, conform precizării de la dosar, iar acest motiv avea relevanţă în aprecierea valabilităţii actului atacat din perspectiva principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet), principiu a cărui aplicare a fost corect făcută de către instanţa de apel atunci când a confirmat hotărârea fondului pe aspectul constatării nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
În acest sens, este de observat că pârâta SC A. Cornăţelu SA, fostă unitate economică de stat, reorganizată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, a dobândit terenul litigios de la stat.
Or, în speţă, a fost definitiv stabilită nevalabilitatea titlului statului asupra terenului litigios, astfel că în virtutea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are, statul nu a putut transmite, în mod valabil, terenul litigios în patrimoniul societăţii pârâte.
Nevalabilitatea acestei transmisiuni echivalează, din punct de vedere juridic, cu inexistenţa terenului litigios în patrimoniul societăţii pârâte şi, implicit, cu neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, situaţie faţă de care soluţia de constatare a nulităţii acestui act, în limita dreptului recunoscut reclamanţilor, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi principiilor de drept enunţate.
7. În fine, nici critica privind greşita obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în apel nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia "partea care cade în pretenţii", cuprinsă în dispoziţiile sus-menţionate.
A cădea în pretenţii, deci a fi în culpă procesuală, înseamnă a pierde procesul, fiind în această situaţie şi pârâtul M.A.D.R., al cărui apel a fost respins ca nefondat.
În atare condiţii, dispunând obligarea apelantului-pârât M.A.D.R. la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi, instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează a reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate de pârâtul M.A.D.R. şi fără încălcarea competenţei altei instanţe.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 3 C. proc. civ., în care se încadrează criticile din recursul pârâtului M.A.D.R. (pct. 8 al art. 304 fiind indicat numai formal, câtă vreme nu a fost dezvoltată nicio critică care să se subsumeze ipotezei pe care el o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, iar nu a înscrisurilor probatorii administrate), Înalta Curte va respinge recursul acestei părţi, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC A. SA, prin lichidator judiciar SPRL P. şi V., SC L. SRL şi M.A.D.R. împotriva Deciziei nr. 115 din 11 aprilie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3850/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3855/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
