ICCJ. Decizia nr. 3855/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3855/2010
Dosar nr. 3654/1/2001
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 aprilie 2000, reclamantele S.C.M. şi C.C. au solicitat, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., obligarea pârâtului Consiliul general al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Sfinţilor nr. 11, sector 2, compus din corpul A de clădire şi teren aferent în suprafaţă de 348 mp.
La termenul din 11 octombrie 2000 a fost introdus în cauză în calitate de pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Prin Sentinţa civilă nr. 48 din 17 ianuarie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, reţinând că reclamantele sunt moştenitoarele defuncţilor M.E.I. şi M.I.N., autorii reclamantelor fiind proprietarii imobilului în litigiu, naţionalizat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât titlul statului nu este valabil, iar autorii nu au pierdut niciodată proprietatea imobilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, formulând următoarele critici:
- Instanţa nu a verificat calitatea procesuală activă a reclamantelor, deoarece din actele depuse şi din succesiunea moştenirilor şi a deceselor nu s-a stabilit care au fost moştenitorii defunctului N.M., decedat în 1914 şi nu s-a determinat legătura dintre defunctul N.M. şi M.E.I. decedat şi el în 1972 sau calitatea lui M.N.T.;
- Greşit s-a stabilit că suprafaţa de teren de 348 mp este aferentă corpului A, în realitate aparţine şi corpului B de la aceiaşi adresă;
- Nu s-a verificat de către instanţă dacă imobilul se află în stăpânirea recurentului sau a SC M. SA;
- Greşit s-a reţinut că titlul statului nu este valabil, invocându-se art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin Decizia civilă nr. 326/A din 21 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul pârâtului Municipiului Bucureşti, prin primar general, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că nici unul din actele depuse la dosarul cauzei în cadrul administrării probatoriilor nu fac dovada că autorii reclamantelor sunt moştenitorii tatălui lor, actele de stare civilă invocate de reclamante arătând doar legătura dintre părţi şi autorii lor, dar nu calitatea acestora faţă de autorul lor comun, numitul N.M.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în cadrul acţiunii în revendicare este necesară dovada calităţii de proprietari a autorilor reclamantelor, ceea ce nu s-a făcut, în raport de acest aspect nemaifiind necesară analizarea celorlalte motive de apel.
Recursul declarat de reclamante împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a vizat următoarele critici:
- Greşita reţinere a lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, având în vedere că prin contractul din 12 iulie 1934 numiţii M.N. şi M.E. au intrat în stăpânirea întregului imobil situat la adresa de mai sus, format din suprafaţa de teren menţionată şi două corpuri de clădire, iar după decesul numitului M.E. a rămas ca moştenitoare fiica sa, C.C., reclamantă în prezenta cauză.
De asemenea, după decesul coproprietarului M.N., a rămas ca unic moştenitor fiul acestuia, M.I.N., iar ca urmare a deschiderii succesiunii acestuia din urmă, a fost declarată moştenitoare reclamanta S.C.M.;
- Acceptarea succesiunii nu are nici o relevanţă în cauză, întrucât autorii reclamantelor au încheiat contractul din 1934 împreună cu celălalt fiu al lui N.M., V.M., care, prin acest contract, a înstrăinat cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilelor moştenite de el şi fraţii săi cumpărători, de la părintele lor N.M.
În contract se arată că imobilul a fost stăpânit în indiviziune de cei trei semnatari, copii ai defunctului, iar filiaţia acestora faţă de proprietarul iniţial N.M. a fost dovedită cu actele de stare civilă depuse la dosar.
În acest sens arată că acţiunea introductivă de instanţă se întemeiază, în privinţa dreptului de proprietate imobiliară pe contractul transcris în anul 1934, care reprezintă un act de partaj voluntar şi constituie, în privinţa semnatarilor dobânditori ai imobilului, titlu deplin de proprietate;
- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că procesul-verbal de carte funciară din 20 ianuarie 1940 nu poate atesta calitatea de proprietar a celor doi autori ai reclamantelor, întrucât a fost întocmit pe baza declaraţiei lui M.N.N.
Înscrierea dreptului de proprietate a celor doi autori în cartea funciară s-a făcut la cererea numitului M.N.N., dar avându-se în vedere actul autentic din 1934 şi transcris la Tribunalul Ilfov, prin care numiţii M.N.N. şi M.N.E. au dobândit în mod egal cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului de la fratele lor M.V.
Prin încheierea de şedinţă din 18 octombrie 2002, Înalta Curte a suspendat judecata recursului în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluţionarea cauzei fiind pendinte de soluţionarea Dosarului nr. 13180/2002 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.
La data de 7 septembrie 2005, la solicitarea reclamantei F.D.F. (în calitate de legatar universal al defunctei C.C.) cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen de judecată la data de 20 ianuarie 2006.
Prin încheierea de şedinţă din 20 ianuarie 2006, la solicitarea reclamantelor, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., părţile arătând că litigiul ar putea fi rezolvat pe cale amiabilă.
La data de 20 aprilie 2010, din oficiu, instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei, în vederea discutării excepţiei perimării recursului la termenul de judecată din 18 iunie 2010.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantelor S.C.M. şi C.C. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 21 august 2001, suspendată judecata în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la data de 18 octombrie 2002, repusă pe rol cauza la data de 7 septembrie 2005, şi suspendată din nou la data de 20 ianuarie 2006, în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., moment de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând pricina în nelucrare, care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 (1) C. proc. civ., părţile fiind legal citate pentru termenul din 18 iunie 2010.
Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit ultima suspendare (20 ianuarie 2006) şi până la data repunerii pe rol din oficiu (20 aprilie 2010) părţile nu au întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Pentru aceste considerente şi având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248(1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamantele S.C.M. şi F.D.F., în calitate de moştenitoare a reclamantei C.C. împotriva Deciziei nr. 326/A din 21 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3852/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3856/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
