ICCJ. Decizia nr. 3928/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3928/2010
Dosar nr. 6595/1/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 327/CA72004, Tribunalul Alba, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A. şi C.I. în contradictoriu cu pârâta SC B.U. SA Ocna Mureş, în sensul obligării acesteia la plata sumei de 25.182 dolari SUA, convertibili în monedă naţională la data plăţii, cu titlu de drepturi băneşti, a sumei de 20.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, a dobânzii legală aferentă acestor sume de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la data efectivă a plăţii, precum şi la plata sumei de 10 milioane RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 34, art. 40 şi art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată, pârâta a fost decăzută din dreptul de titular al brevetelor de invenţie înregistrate la O.S.I.M. sub nr. aaa din 3 decembrie 1996 şi sub nr. bbb din 11 noiembrie 1996, ca urmare a neachitării taxelor de menţinere în vigoare a celor două brevete.
Apărarea pârâtei potrivit căreia brevetele nu au fost aplicate în activitatea sa este irelevantă cât timp, prin definiţie, şi conform prevederilor Legii nr. 64/1991, invenţia presupune aplicabilitate industrială şi, deci, obţinerea unor beneficii.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reţinut că SC B.U. România SRL şi SC C.P. SRL au folosit şi comercializat produsul al cărui autori sunt reclamanţii, însuşi O.S.I.M. referindu-se în adresa din data de 14 ianuarie 2003 la aplicarea celor două brevete de invenţie de către SC B.U. SRL.
După manifestarea intenţiei de renunţare la calitatea de titular de brevet, pârâta nu i-a informat pe reclamanţi despre această intenţie, încălcând astfel dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 republicată şi privându-i pe reclamanţi de posibilitatea de a deveni titulari ai brevetelor.
Formularea unei cereri pentru revalidarea celor două brevete de invenţie, înregistrată la 19 martie 2004 la O.S.I.M., este irelevantă, deoarece acţiunea a fost introdusă de aceştia, anterior, la data de 12 martie 2004.
Cum pârâta nu a contestat valorile despăgubirilor solicitate de reclamanţi şi modul de calcul al acestora, tribunalul a obligat-o la plata sumelor de bani astfel cum au fost solicitate.
Prin Decizia civilă nr. 274 din 5 noiembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis, apelul declarat de pârâtă, a constatat nulă sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba, secţia civilă, reţinând că, în mod nelegal, pricina a fost soluţionată de secţia comercială a acestui tribunal.
Prin Decizia nr. 297 din 1 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia comercială, a admis recursurile declarate de reclamant şi pârâtă, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea pe fond a apelului la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a reţinut că nu există nici o normă legală care să prevadă o modalitate de stabilire a competenţei pe secţii a tribunalelor şi a curţilor de apel, repartizarea cauzelor către secţia civilă sau comercială constituind o problemă de administrare a activităţii jurisdicţionale.
Prin Decizia civilă nr. 8 A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit drepturile băneşti datorate de pârâtă la suma 22.278 dolari SUA, convertibili în monedă naţională la data efectuării plăţii cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data efectuării plăţii, a respins capătul de cerere prin acordarea daunelor morale în sumă de 20.000 dolari SUA şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
În concluziile scrise depuse de reclamanţi, aceştia au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.278 dolari SUA, recompense băneşti cuvenite ca urmare a invenţiilor brevetate, dar, cu toate acestea, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.182 dolari SUA, acordând astfel plus petita.
Solicitarea pârâtei de respingere în totalitate a acţiunii cu motivarea că cele două brevete de invenţie nu au fost aplicate, s-a apreciat ca nefondată deoarece, din cuprinsul interogatoriului luat pârâtei, rezultă că brevetele de invenţie au fost aplicate la staţia-pilot, care desfăşura activitate de microproducţie, această secţie fiind închiriată ulterior către SC B.U. România SRL.
Cu toate că pârâta neagă faptul că a exploatat brevetele, acest lucru nu are relevanţă faţă de prevederile art. 33 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora este irelevant dacă titularul de brevet aplică efectiv invenţia sau nu, ori dacă cesionează acest drept sub aspectul drepturilor patrimoniale ale inventatorilor.
Daunele morale solicitate de reclamanţi nu pot fi acordate, deoarece prin Hotărârea nr. 10 din 31 martie 2004, O.S.I.M. a revalidat brevetul de invenţie nr. bbb, iar brevetul nr. aaa este în curs de revalidare, astfel încât autorii invenţiilor pot să intre în posesia acestor brevete.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pentru drepturile cuvenite defunctei C.A. a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se că nu este vorba de o schimbare a titularului brevetului de invenţie, cum greşit susţine pârâta.
Reclamantul C.I. este unicul succesor al soţiei sale, reclamanta C.A., coautoare a brevetului de invenţie.
În legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2003 invocată de pârâtă în faţa primei instanţe, Curtea de Apel a arătat că aceasta a fost corect respinsă prin încheierea din 15 aprilie 2005 ca inadmisibilă, câtă vreme pârâta a beneficiat, la rândul său, de scutirea de plata taxei judiciare de timbru, susţinerea acestei excepţii fiind astfel lipsită de interes.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul C.I. cât şi pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantul C.I. şi pârâta SC B.U. SA Ocna Mureş împotriva Deciziei civile nr. 8/A din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei se arată că, pentru a considera că recurentul reclamant şi-a micşorat câtimea pretenţiilor sale şi pentru a face aplicarea art. 132 alin. (2) punct 2 C. proc. civ., se impunea ca instanţa să constate, anterior închiderii dezbaterilor, că există o manifestare certă de voinţă a celui în cauză în acest sens. Or, o asemenea exprimare nu a existat nici chiar în şedinţa publică din 10 iunie 2004, reclamantul pretinzând suma de 25.182 dolari SUA despăgubiri pentru prejudiciul încercat, iar faptul că, prin concluziile scrise, a pretins 22.278,4 dolari SUA nu era de natură să justifice soluţia menţionată, în contextul în care acest aspect nu s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor.
Chiar dacă modificarea câtimii pretenţiilor nu reprezintă o modificare de acţiune, fiind un incident procedural, se impunea a fi consemnat în încheierea de şedinţă, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Neexistând o atare consemnare, în mod judicios tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii prin cererea introductivă de instanţă, decizia instanţei de apel fiind nelegală sub acest aspect.
Cât priveşte prejudiciul moral, instanţa de recurs a conchis că aspectele critice invocate de reclamant sunt nefondate, în contextul în care a susţinut constat că prejudiciul s-a datorat pierderii de către societatea pârâtă a protecţiei celor două invenţii, conjugate cu imposibilitatea în care au fost puşi inventatorii de a deveni ei înşişi titulari de brevet. Or, pentru remedierea acestei situaţii, reclamantul a uzat de cererea de revalidare a brevetelor, una dintre aceste cereri fiind admisă. Pe de altă parte, deşi vorbeşte de un prejudiciu moral, imposibilitatea de a beneficia de protecţia conferită invenţiilor prin brevet şi de a obţine venituri din exploatarea invenţiilor chiar şi pe o durată limitată, este de natură a crea un prejudiciu material, concret şi nu unul moral, prin apreciere.
Recursul societăţii pârâte s-a apreciat ca fiind fondat, dar în următoarele limitele:
Deşi critică modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. II alin. (2) din Legea nr. 203/2002, pârâta recurentă nu arată care este impactul acestei soluţii asupra deciziei recurate, respectiv care ar fi interesul şi folosul practic urmărit prin invocarea excepţiei, atâta timp cât discriminarea pretins cauzată prin acel text de lege nu s-a produs, părţile fiind considerate scutite de plata taxei de timbru judiciar.
Criticile s-au considerat a fi nefondate şi cu privire la calitatea procesuală activă, în sensul că deşi reclamanţii ce au declanşat procesul nu sunt singurii autori ai invenţiilor, nu înseamnă că aceştia sunt lipsiţi de calitate procesuală.
Pentru cota de contribuţie a reclamanţilor la realizarea invenţiilor, între dreptul dedus judecăţii şi titularii lor există concordanţă, cu atât mai mult cu cât, în acest sens a existat şi un litigiu separat, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 529 din 10 mai 2006 a Tribunalului Alba şi respectiv Decizia civilă nr. 293 din 19 octombrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Critica ce a vizat fondul cauzei s-a apreciat ca fiind fondată. S-a reţinut în acest sens că, cele două invenţii s-au realizat în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. "a" din Legea nr. 64/1991, respectiv de inventatori salariaţi, iar calitatea de titulară de brevet a revenit pârâtei, aspecte necontestate de părţi, astfel că inventatorul într-o atare situaţie beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract.
Tot cu privire la aceste invenţii realizate în condiţiile art. 5 alin. (1), de această dată cu clauză contrară, art. 37 prevede că inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Aceste drepturi patrimoniale se stabilesc în raport de efectele economice sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau sporul economic al invenţiei.
În litigiul de faţă, a arătat instanţa de control judiciar, n-au fost stabilite exact raporturile dintre părţi, reţinându-se greşit că nu trebuie determinat dacă invenţiile s-au aplicat şi, respectiv, durata de aplicare a acestora, astfel că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 64/1991. Una din condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite de o invenţie, este aceea ca produsul sau procedeul a cărui brevetare se solicită să fie aplicabil industrial, precizându-se însă că această susceptibilitate nu este sinonimă cu aplicarea industrială efectivă.
În cauza de faţă, O.S.I.M atestă că cele două procedee inventate de reclamanţi pot avea aplicabilitate industrială, astfel că dacă cele două brevete au fost sau nu exploatate se impune a se stabili în raport de cerinţele art. 37 din actul normativ menţionat, apărările pârâtei sub acest aspect trebuind a fi verificate de instanţă.
Or, acordând reclamantului acele sume, calculate prin raportare la perioada de valabilitate a brevetelor de invenţie, respectiv până în 2015 inclusiv, fără o preocupare în stabilirea adevăratelor raporturi între părţi cu privire la acele drepturi băneşti cuvenite autorilor invenţiei şi a împrejurării dacă brevetele au fost exploatate, pe ce durată de timp şi care a fost rezultatul unei astfel de exploatări, instanţa de apel a pronunţat o decizie lipsită de temei legal.
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 109/A din 04 iunie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis apelul declarat de pârâta SC G.H.C.L. SA Ocna Mureş împotriva Sentinţei civile nr. 327/CA/2004 a Tribunalului Alba şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată de C.I. în nume propriu şi în calitate de moştenitor al reclamantei C.A.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Acţiunea formulată vizează, în principal, plata de drepturi băneşti cuvenite pentru invenţiile brevetate sub nr. ccc şi ddd din 1996, invenţii realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. "a" din Legea 64/1991, respectiv de inventatori salariaţi, calitatea de titulară de brevet revenind pârâtei apelante, aspecte necontestate de altfel de părţi.
Potrivit textului invocat, în condiţiile arătate şi în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract. Evident, drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei.
Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 64/1991 prevede condiţiile de brevetabilitate pe care trebuie să le întrunească o invenţie, una fiind aceea ca produsul sau respectiv procedeul a cărei brevetare se solicită să fie susceptibil de aplicare industrială. A fi însă susceptibil de aplicare industrială nu este similar cu a fi aplicat industrial în mod efectiv. Sub acest aspect, instanţa de control judiciar a conchis că, prin acordarea celor două brevete din 1996, O.S.I.M a atestat că cele două procedee inventate de reclamanţi sunt susceptibile de aplicare industrială.
Dacă cele două brevete au fost sau nu exploatate prezintă interes în situaţia incidenţei în cauză a dispoziţiile art. 37 din actul normativ menţionat.
Prin decizia de casare s-a arătat că se impune a se stabili ce raporturi contractuale au existat între părţi, dacă s-a convenit asupra drepturilor băneşti cuvenite autorilor invenţiei şi dacă brevetele au fost efectiv exploatate, pe ce perioadă de timp şi care sunt rezultatele acelei exploatări.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut că nu a existat între părţi un astfel de contract, aşa cum de altfel recunoaşte şi reclamantul C.I. care a arătat expres că este îndreptăţit a obţine ca despăgubire un procent de 10% din valoarea producţiei marfă. În acest sens, reclamantul a solicitat să fie avut în vedere faptul că, acelaşi procent a fost stabilit între societatea pârâtă şi autorii invenţiei cu titlul "Procedeu pentru purificarea soluţiilor de clorură de sodiu" potrivit notei de negociere din 9 noiembrie 2001.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D.C., rezultă că, la data depunerii cererii de depozit, apelanta producea cantitatea de 257 silicat de sodiu de uz cosmetic, astfel că în intervalul 1996 - 2001 avea dreptul să producă 1400 tone.
Au fost produse în acest interval de timp 470,43 tone silicat de sodiu, secţia de cercetare înregistrând o pierdere de 2522 dolari SUA. Mai mult, din răspunsul expertului la obiecţiunile reclamantului, rezultă că pentru cantitatea de 215,3 tone silicat de sodiu de uz cosmetic nu s-a utilizat nici unul din cele două brevete.
În intervalul 1991 - 2006 s-au produs 685,72 tone din care 470,43 după cele două procedee, acestea fiind în valoare de 113.750 dolari SUA. Diferenţa dintre valoarea de facturare şi preţul fabricat, respectiv profitul, a fost de 8557 dolari SUA.
Prin urmare, societatea având dreptul la 1400 tone, fără a avea obligaţii faţă de autorii brevetului ( art. 37 lit. "b" din Legea nr. 64/1991) şi producând doar 470,43 tone, nu există temei legal pentru recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor.
Expertiza a demonstrat că acelaşi produs, respectiv silicatul de sodiu de uz cosmetic, se poate produce şi în altă metodă decât cea din brevetul de invenţie în cauză.
Prin urmare, s-a demonstrat că nu există nici un temei legal care să acorde inventatorilor 10% din valoarea producţiei marfă, aşa cum au solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs, în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei C.A., reclamantul C.I.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Cererea reclamantului se întemeiază pe dispoziţiile legale cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel încât, în mod eronat instanţa de apel reţine că acţiunea vizează plata de drepturi băneşti cuvenite în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991.
2. Din cuprinsul declaraţiilor de cesiune depuse de pârâta-intimată la dosarul cauzei rezultă că autorii brevetelor de invenţie au fost de acord să cesioneze acesteia dreptul de acordare a brevetelor şi să primească în schimb drepturile băneşti care li se cuvin.
Potrivit art. 5 alin. ultim din Legea nr. 64/1991, în lipsa acordului privind preţul contractului, acesta urmează să fie stabilit de instanţele judecătoreşti.
În nici un caz, autorii nu au consimţit să transmită cu titlu gratuit drepturile derivând din brevetele de invenţie, atâta timp cât în cuprinsul declaraţiilor de cesiune se menţionează textual că aceştia vor beneficia de drepturile băneşti cuvenite, în conformitate cu Legea nr. 64/1991 şi atâta timp cât prevederile Legii nr. 64/1991 sunt foarte clare în acest sens.
3. În ceea ce priveşte cuantumul drepturilor băneşti solicitate, în mod eronat instanţa de apel a arătat că prezintă interes dacă cele două brevete în speţă au fost sau nu aplicate.
Acordarea remuneraţiei suplimentare nu poate fi condiţionată de eficienţa aplicării brevetelor în cauză şi nici măcar de aplicarea propriu-zisă a acestora.
Chiar şi în situaţia în care s-ar putea concluziona că brevetele în litigiu nu au fost aplicate de societatea pârâtă, totuşi intimata-pârâtă nu poate fi exonerată de la plata preţului cesiunii, preţ care este independent de efectele economice ale exploatării acestora.
Pe de altă parte, din probele administrate în cauză rezultă cu claritate utilizarea celor două brevete de către SC B.U. SA (actuala SC GHCL B.U. SA). respectiv comanda înaintată de SC C.P. - România pentru achiziţionarea de silicat de sodiu şi confirmată de recurentă prin Adresa nr. 131 din 09 ianuarie 1996.
Prevederile art. 37 pct. b) din Legea nr. 203/2002, menţionate în cuprinsul raportului de expertiză, nu sunt însă incidente în speţă, deoarece pârâta-intimată a devenit titulară a brevetelor în speţă, neputând fi vorba despre existenţa bunei-credinţe în ceea ce o priveşte.
4. Reclamantul este îndreptăţit la acordarea despăgubirilor morale solicitate, fiind grav prejudiciat prin punerea sa în imposibilitatea de a deveni titular al brevetelor de invenţie în speţă şi de a obţine venituri din exploatarea acestora. De asemenea, în prezent, recurentul nu se poate bucura de nici unul dintre drepturile morale care îi erau conferite de calitatea de inventator (dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei, dreptul la recunoaşterea priorităţii ştiinţifice etc.), întrucât invenţiile care formează obiectul brevetelor în litigiu se află în domeniul public.
Prejudicierea recurentului se datorează exclusiv conduitei culpabile a SC GHCL B.U. România SA, titularul brevetelor în speţă, care, cu rea-credinţă, nu i-a comunicat intenţia sa de renunţare, deşi art. 39 din Legea nr. 64/1991 republicată prevede imperativ aceasta.
Până în prezent, pârâta-intimată nu a făcut proba revalidării brevetelor în condiţiile art. 38 din Legea nr. 64/1991, respectiv prin publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii revalidării în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte brevetul de invenţie cu nr. aaa, în mod evident intimata nu poate face această dovadă, întrucât nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, cererea sa de revalidare fiind înregistrată cu depăşirea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 38 din Legea nr. 64/1991 republicată. Or, cele două procedee brevetate nu pot fi utilizate decât împreună în vederea obţinerii produsului final
Se solicită aplicarea prevederilor art. 998 C. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008, pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual derulat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "cele două invenţii au fost realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991".
Prin recursul formulat, reclamantul pretinde că cererea sa se întemeiază pe dispoziţiile legale cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, astfel încât, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că acţiunea vizează plata de drepturi băneşti cuvenite în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Faţă de conţinutul acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare vizând temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, nu mai putea fi reanalizată de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai poate fi nici reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.
2. În ceea ce priveşte pretinsa obligaţie a intimatei pârâte de a achita reclamantului drepturile băneşti solicitate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut, de asemenea, o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. raportat la art. 37 din Legea nr. 64/1991.
Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008 pronunţată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtă în primul ciclu procesual sub aspectul drepturilor băneşti solicitate de reclamanţi, că acest capăt de cerere trebuie analizat din perspectiva art. 37 din Legea nr. 64/1991, fiind determinant în soluţionarea pretenţiilor formulate în acest sens să se stabilească dacă invenţiile au fost aplicate, respectiv perioada de aplicare a acestora, instanţa de recurs arătând că, exploatarea brevetului presupune orice activitate prin care titularul brevetului obţine efectele economice şi/sau sociale la care se referă legea.
Raportat la aceeaşi pretenţie şi la aceleaşi dispoziţii legale, s-a decis că este necesar ca instanţa de trimitere să stabilească care au fost rezultatele exploatării brevetelor, în cazul în care această exploatare a existat.
Conformându-se îndrumărilor stabilite prin decizia instanţei de recurs, şi respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză care a concluzionat că, în perioada 1996 - 2000 pârâta a înregistrat o pierdere de 2522 dolari SUA în producţia de silicat de sodiu, că pentru o parte din producţia obţinută, brevetele în litigiu nu au fost utilizate şi că în intervalul 1991 - 2006 s-au produs 685,72 tone silicat de sodiu, din care 470,43 tone după cele două procedee brevetate, în condiţiile în care societatea avea dreptul la 1400 tone.
Faţă de concluziile raportului de expertiză şi de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 64/1991 care condiţionează, pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) din Lege, acordarea drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorilor de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau de aportul economic al invenţiei, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre legală.
3. Criticile grupate sub punctul 3 al motivelor de recurs vizează cuantumul drepturilor la care ar fi îndreptăţiţi reclamanţii, recurentul susţinând că este îndreptăţit la acordarea remuneraţiei suplimentare şi la plata preţului cesiunii, preţ care este independent de efectele economice ale exploatării acestora.
Criticile nu sunt fondate.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat plata drepturilor băneşti "datorate ca urmare a realizării invenţiilor procedeu de obţinere a silicatului de sodiu lichid purificat şi procedeu de obţinere a silicatului de sodiu lichid cu caracteristici tehnice speciale".
În justificarea drepturilor patrimoniale pretinse, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii fac referire la valoarea producţiei marfă realizată de pârâtă. Nicăieri în cuprinsul acţiunii lor, reclamanţii nu menţionează că drepturile băneşti pretinse ar reprezenta remuneraţia suplimentară sau preţului cesiunii.
Susţinerile formulate în acest sens de recurent tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată şi, faţă de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Pe de altă parte, contrar celor susţinute de recurent, prin decizia de casare pronunţată, Înalta Curte a stabilit că prezintă interes dacă cele două brevete în speţă au fost sau nu aplicate, iar instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea în cauză a prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Criticile prin care recurentul susţine că, din probele administrate în cauză, ar rezulta utilizarea celor două brevete de către SC B.U. SA nu pot fi primite de instanţa de recurs faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o gravă greşeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Tot astfel, susţinerile vizând greşita menţionare în cuprinsul raportului de expertiză a prevederilor art. 37 pct. b) din Legea nr. 203/2002 nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, ele neconstituind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., ci obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat de instanţa de apel, incompatibile cu natura căii de atac exercitate.
4. Pentru considerentele expuse în analiza criticilor grupate sub punctul 1 al motivelor de recurs, nici cele prin care recurentul pretinde acordarea daunelor morale nu sunt întemeiate.
Prin Decizia civilă nr. 1388 din 29 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat această problemă, stabilind că nu sunt fondate criticile recurentului privind despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, iar faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
Controlul judiciar nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., deoarece, deşi se indică aceste cazuri de modificare a hotărârii atacate, niciuna din criticile cuprinse în motivarea cererii de recurs nu poate fi încadrată în prevederile legale menţionate, astfel încât Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu analizarea legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel în baza acestor dispoziţii legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul reclamantului C.I. împotriva Deciziei nr. 109/A din 4 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 3926/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3848/2010. Civil → |
|---|
