ICCJ. Decizia nr. 3922/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3922/2010
Dosar nr. 13976/3/2008
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 821 din 15 iunie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul din strada M., sector 2.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată conform acestei legi aparţinând reclamantei S.I. şi soţului său I.S., în prezent decedat, foştii proprietari ai terenului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1951 autentificat sub nr. 1284 din 4 august 1951 de fostul notariat de Stat Ilfov. În baza probelor administrate instanţa de fond a reţinut că terenul în litigiu este în prezent ocupat în totalitate de obiective de interes public, astfel încât restituirea în natură este imposibilă. Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 tribunalul a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a beneficia de măsurile reparatorii în echivalent. A constatat că nu este justificată cererea de compensare cu un bun de altă categorie deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor legale şi nici dovada acordului dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că instanţa de fond a analizat în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 21 - 25 din Legea nr. 10/2001. A susţinut că termenul de 60 zile prevăzut de art. 22 pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Reclamanţii nu au înţeles să completeze dosarul administrativ, context în care nu se poate vorbi de o culpă a pârâtului în nesoluţionarea notificării, cu atât mai mult cu cât termenul de 60 zile este un termen de recomandare.
Prin Decizia civilă nr. 540 din 3 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că intimaţii-reclamanţi au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care unitatea deţinătoare era obligată s-o soluţioneze în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, obligaţie care trebuia îndeplinită indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea în echivalent sau chiar i se refuză un atare drept. Curtea de apel a reţinut că susţinerile apelantului nu pot fi avute în vedere întrucât de la data formulării notificării au trecut aproximativ şase ani, timp în care apelantul a stat în pasivitate şi nu a soluţionat cererea reclamanţilor-apelanţi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunţate în apel şi în fond, cu consecinţa respingerii acţiunii. A susţinut că intimaţii aveau obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, iar în cazul moştenitorilor, actele ce atestă această calitate odată cu depunerea notificării sau, cel mai târziu în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv cu 3, respectiv 2 luni.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Prin cererea înregistrată la 7 mai 2007 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti reclamanţii S.I. şi I.S. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor pentru a se constata că sunt proprietarii imobilului teren în suprafaţă de 258,90 mp situat în Bucureşti, str. M. şi a fi obligaţi pârâţii să le acorde teren în compensare în aceeaşi suprafaţă sau despăgubiri în echivalent bănesc, întrucât terenul în litigiu este grevat de construcţii şi nu poate fi restituit în natură. La 01 februarie 2008 au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 stabilesc în mod imperativ obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei reclamanţii au formulat notificare la 20 iulie 2007, însoţită de act de proprietate, plan topografic şi acte de filiaţie.
La 11 martie 2005 şi 22 septembrie 2005 reclamanta S.I. a solicitat Primarului General al Municipiului Bucureşti analizarea dosarului şi comunicarea unui răspuns oficial.
La dosar nu există nicio probă din care să rezulte că recurentul-pârât ar fi răspuns la vreuna din solicitările intimaţilor-reclamanţi, singurul demers fiind acela de a trimite o adresă de completare a documentaţiei, emisă la 2 aprilie 2003.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare nu emite decizia sau dispoziţia în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 (fost art. 23) din lege, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente pe considerentul că plângerea nu ar fi admisibilă. Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de tribunal.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale cuprinse în actul normativ de referinţă nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege şi nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu are nicio culpă. A nu da curs unei asemenea cereri nu înseamnă numai de a da dovadă de un formalism nejustificat, dar şi a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi şi de a obstacula persoanele îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia autorităţilor.
Totodată, termenul de 60 zile nu poate avea caracterul unui termen de recomandare, ci caracterul unui termen imperativ, pentru că o altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
Înalta Curte observă şi că de la data introducerii acţiunii şi până la soluţionarea prezentului recurs, timp de mai bine de trei ani, pârâtul nu a făcut niciun demers de soluţionare a acestei notificări, alegând să-şi exprime constant opoziţia faţă de solicitarea reclamanţilor de emitere a deciziei/dispoziţiei motivate.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 540 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3869/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3921/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
