ICCJ. Decizia nr. 3997/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3997/2010
Dosar nr. 34741/3/2007
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii - reclamanţi G.C. şi G.I. împotriva sentinţei civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1290/2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general să emită o dispoziţie de reparaţie prin despăgubiri în favoarea reclamanţilor pentru suprafaţa de teren de 400,34 mp situat în Bucureşti, sector 4.
La pronunţarea acestei sentinţe prima instanţă a reţinut că reclamanţii au formulat o notificare solicitând pârâtei restituirea terenului în baza Legii nr. 10/2001,la care aceasta nu a răspuns. Totodată, reclamanţii au făcut dovada dreptului lor de proprietate însă terenul solicitat în natură este afectat de utilităţi publice, neexistând posibilitatea despăgubirii prin compensare cu o altă suprafaţă de teren.
Instanţa de apel a reţinut că prin expertizele tehnice dispuse de judecătorul fondului s-a dovedit că terenul solicitat iniţial este afectat integral de un ansamblu imobiliar bloc de locuinţe şi toate amenajările aferente - spaţiu verde, alei, trotuare, parcare.
Aceleaşi concluzii au fost avansate de expert şi pentru terenul solicitat în compensare, acesta fiind amenajat cu destinaţia de parcare „amenajată pentru blocurile vecine".
În acest context s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, referitoare la servituţile legale şi alte amenajări care fac imposibilă restituirea în natură, ceea ce înseamnă că judecătorul fondului a făcut o corectă şi legală aplicare a normelor incidente, recunoscând dreptul reclamanţilor la despăgubiri şi constatând imposibilitatea de restituire în natură a terenului.
Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanţii-apelanţi, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Din raportul de expertiză rezultă că suprafaţa de 400,34 mp este ocupată, pe lângă alte afectaţiuni, de o parcare în suprafaţă de 148,89 mp.
Această parcare nu constituie o construcţie nouă şi nici nu face parte din amenajările care, potrivit legii, ar împiedica restituirea în natură, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, reţinute de instanţa de apel.
Pe de altă parte, această parcare era în curs de amenajare la data când s-a efectuat expertiza. S-au încălcat astfel dispoziţiile art. 20 alin. (4)1 din Legea nr. 10/2001 republicată care prevede că este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, schimbarea destinaţiei terenurilor şi/sau construcţiilor notificate până la soluţionarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare prevăzute de această lege.
2. Au solicitat acordarea, ca măsură compensatorie, a terenului situat în str. X, alăturat celui în litigiu.
Acest teren nu este solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de alte persoane, iar expertul a şi propus acordarea în echivalent.
Cu privire la această parcare, Primăria Sectorului 4 Bucureşti prin adresa din 9 februarie 2009 le-a comunicat că parcarea a fost amenajată fără o hotărâre a Consiliului Local, are un caracter provizoriu şi urmează să fie dezafectată şi să se predea terenul liber de sarcini dacă prin hotărâre judecătorească sau prin dispoziţia primarului general se va reconstitui dreptul de proprietate al foştilor proprietari.
Astfel, acest teren nu este afectat de lucrările arătate în Legea nr. 10/2001, în raport de care terenurile nu pot fi restituite în natură.
3. În condiţiile în care s-a solicitat acordarea unui teren similar în compensare, instanţa trebuia să solicite pârâtului să facă o propunere în acest sens.
4.Acordarea de despăgubiri prin dispoziţie este greşită.
Potrivit art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului est obligat să acorde persoanelor îndreptăţite în compensare alte bunuri (sublinierea recurenţilor) sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Din modul de reglementare rezultă că intuiţia legiuitorului a fost de a se acorda prioritate primei forme, iar a doua să intervină în subsidiar.
Or, în patrimoniul pârâtului există suprafeţe de teren libere de construcţii care pot fi acordate în compensare.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea celor ce succed:
Situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză de instanţa de apel, pentru ca instanţa de recurs să facă aplicarea dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 314 C. proc. civ.
Pentru terenul situat pe fostul amplasament s-a reţinut de instanţa de apel că acesta este ocupat în parte de o parcare.
Prin motivele de apel s-a invocat faptul că această parcare nu reprezintă o construcţie nouă şi nici nu face parte dintre amenajările care ar împiedica restituirea în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001.S-a mai invocat şi incidenţa art. 21 alin. (5) din Lege, în sensul că această parcare era în curs de amenajare la data efectuării expertizei, deşi norma legală interzice schimbarea destinaţiei imobilului pentru care s-a formulat notificare, până la soluţionarea acesteia.
Lămurirea situaţiei de fapt sub acest aspect prezintă importanţă deosebită în soluţionarea cauzei, întrucât în lumina dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, interesează starea în care s-a aflat imobilul la data intrării în vigoare a acestei legi.
Acest aspect nu a fost lămurit de instanţa de apel şi nu poate fi stabilit de instanţa de recurs, fiind incompatibil cu judecata în recurs.
Pentru completa stabilire a situaţiei de fapt se impune şi lămurirea situaţiei terenului solicitat în compensare, văzându-se şi aspectele învederate prin critica de recurs aferentă.
În egală măsură, cu aplicarea şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune ca în aplicarea art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să se stabilească dacă intimatul deţine şi alte bunuri care pot fi acordate în compensare-aspect invocat şi prin apelul formulat în cauză. Această modalitate de despăgubire solicitată de persoana îndreptăţită (textul legal condiţionând acordul acestuia pentru acest tip de măsuri reparatorii) faţă şi de condiţiile actuale în care Fondul Proprietate nu funcţionează (ca organism pe care se grefează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale), este cea mai optimă şi certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură.
În considerarea argumentelor arătate mai sus, cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., urmează să se admită recursul, să se caseze decizia de apel şi să se trimită cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va avea în vedere şi celelalte apărări formulate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.C. şi G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3996/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3998/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
