ICCJ. Decizia nr. 3998/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3998/2010
Dosar nr. 36355/3/2007
Şedinţa publică de la 25 iunie 2010
Asupra cauzei civile, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 23 noiembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 36355/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de petenta I.S.A., în contradictoriu cu intimata primăria Municipiului Bucureşti.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că prin Hotărârea din 5 septembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atât pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, situate la parterul, etajul 2 şi mansarda imobilului din Bucureşti, sector 1, cât şi pentru terenul liber de construcţii în suprafaţă de 160 mp, iar contestaţia de faţă vizează acest teren, în legătură cu care contestatoarea formulase, prin notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, pretenţii de restituire în natură.
Tribunalul a mai reţinut că terenul a fost înstrăinat chiriaşilor -cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, odată cu apartamentele ocupate în această calitate, astfel încât, la momentul notificării înregistrate din 28 iunie 2001, nu se mai afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Pentru acest motiv, a constatat că reclamantei i se cuvin doar măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum, în mod corect, s-a dispus prin hotărârea contestată în cauză.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 519 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, a admiterii contestaţiei, anulării în parte a Dispoziţiei din 5 septembrie 2007 şi a obligării pârâtei la restituirea în natură către reclamantă a terenului liber în suprafaţă de 94,17 mp situat în Bucureşti, sector 1, conform raportului de expertiză întocmit de ing. V.A.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 următoarele suprafeţe de teren: 25,94 mp - teren sub construcţie, odată cu apartamentul de la parter, vândut la data de 3 decembrie 1996; 6,71 mp - teren sub construcţie, odată cu apartamentul de la mansardă, vândut la data de 30 iulie 1998; 27,10 mp - teren sub construcţie, odată cu apartamentul, vândut la data de 12 decembrie 1996.
În raport de aceste înscrisuri, precum şi de măsurătorile expertului desemnat în cauză, consemnate în raportul întocmit şi depus la dosar, s-a constatat că terenul liber de construcţii este de 94,17 mp, avându-se în vedere şi faptul că, din suprafaţa totală a imobilului de 240 mp, o cotă - parte indiviză de 80 mp fusese înstrăinată chiar de către autorii reclamantei, împreună cu apartamentul de la etajul 1, la data de 1 iulie 1971.
Curtea de Apel a apreciat că este aplicabil principiul restituirii în natură prevăzut de art. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 94,17 mp, şi a dispus ca atare.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile legale pentru restituirea în natură a terenului în litigiu, cu toate că la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică lămuritoare a acestuia, în sensul dacă terenul este afectat de amenajări subterane sau alte amenajări de utilitate publică, în condiţiile în care art. 10 din lege, explicitat prin art. 10.1 şi 10.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, exclude posibilitatea restituirii în natură în asemenea situaţii.
De asemenea, a invocat prevederile legale şi ale Normelor metodologice pe aspectul sarcinii probei proprietăţii şi al termenului de depunere a înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este fondat.
Prin Dispoziţia din 5 septembrie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestată în cauză, a fost respinsă în totalitate cererea reclamantei iniţiale I.S.A. - autoarea reclamantei din cauză - de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, sector 1, inclusiv a terenului solicitat în suprafaţă de 160 mp, în considerarea înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, către foştii chiriaşi, a apartamentelor ocupate în această calitate, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Contestaţia persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii a vizat exclusiv terenul, a cărui restituire în natură a fost respinsă, iar prin decizia recurată în prezenta cauză, a fost anulată dispoziţia unităţii deţinătoare cu acest obiect, dispunându-se restituirea în natură a unei suprafeţe de 94,17 mp, considerate teren liber, pe baza raportului de expertiză topografică întocmit în faza apelului.
Criticile recurentului pe aspectul restituirii în natură a terenului sunt fondate, chiar dacă a indicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză ca fiind cele ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Instanţa de apel a făcut aplicarea regulii prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, neţinând cont de faptul că, în condiţiile legii, măsură reparatorie nu este posibilă în ipoteza unui teren pe care se află o construcţie cu mai multe apartamente ce au fost înstrăinate chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Modificarea legislativă operată prin Legea nr. 1/2009 a intervenit în cursul judecării apelului, fiind incidenţă în cauză, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării acesteia în vigoare, cum sunt şi cele create prin preluarea de către stat a imobilului în litigiu, de reglementarea cărora se preocupă legea specială, cu caracter reparator.
Acest principiu operează nu numai în cadrul judecăţii în primă instanţă, ci şi în etapa procesuală a apelului, dat fiind caracterul devolutiv al căii ordinare de atac, ce permite reevaluarea situaţiei de fapt prin prisma legii aplicabile.
În cauză, toate cele trei apartamente din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, ocupate de chiriaşi, au fost vândute acestora în baza Legii nr. 112/1995, fără a se fi constatat, pe cale judecătorească, nelegalitatea actelor juridice astfel încheiate.
În această situaţie, contractele de vânzare - cumpărare din 3 decembrie 1996, din 9 iulie 2008 şi din 30 iulie 1998 sunt prezumate a fi perfectate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind întrunită premisa de aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu numai pentru construcţie, dată fiind înstrăinarea apartamentelor către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, ci şi pentru întregul teren, astfel cum prevede explicit norma menţionată.
Se constată, astfel, că, în mod greşit, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu toate că îi revenea, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., obligaţia de a stabili norma aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, chiar în condiţiile indicării greşite a acesteia de către părţile în proces.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs pe aspectul în discuţie este fondat, instanţa de apel nefăcând o corectă aplicare a legii incidente în cauză.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, legat de proba dreptului de proprietate, Înalta Curte urmează a înlătura susţinerile recurentei pe acest aspect, deoarece nu s-au arătat în concret motivele pentru care autoarea reclamantei nu ar fi întrunit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, recurenta a recunoscut ea însăşi atare calitate prin hotărârea administrativă contestată în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe acest temei, va modifica în tot decizia, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1522 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 519/ A din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică în tot decizia, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1522 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3997/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4000/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
