ICCJ. Decizia nr. 4002/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4002/2010
Dosar nr. 6852/118/2008
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 176/C din 29 iunie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, în sensul că s-a schimbat în parte sentinţa apelată şi a fost obligat Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5000 lei reprezentând despăgubiri civile către apelantul reclamant M.G., deţinut în Penitenciarul Slobozia.
S-a respins apelul formulat de apelantul reclamant M.G., deţinut în Penitenciarul Slobozia.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1223 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului M.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 31.500 lei cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., întrucât prin sentinţa penală nr. 22/P/2008 a Curţii de Apel Constanţa reclamantul a fost achitat definitiv pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa şi în baza cărora a fost privat de libertate prin mandatul de arestare preventivă nr. 17 din 14 februarie 2005.
Caracterul nelegal al restrângerii de libertate a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă de achitare astfel încât instanţa a constatat că, în perioada 14 februarie 2005-20 aprilie 2005, reclamantul M.G. a fost privat de libertate în mod nelegal, din moment ce prin sentinţa penala nr. 932/2005 definitivă prin Decizia civila nr. 22/P din l7 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa s-a dispus achitarea lui pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 129 alin. (1) din OUG 149/ 2002. modificată prin Legea 357/2003 şi Legea 482/2004, cu aplicarea art. 47 lit. a) C. pen.
Potrivii art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Conform art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca pe cheltuiala stalului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. Sunt stabilite atât modalităţile de reparare a pagubei - plata unei sume de bani, constituirea unei rente viagere sau încredinţarea unei instituţii de asistenţă medicală şi socială - care sunt prevăzute limitativ din punct de vedere al măsurilor pe care le-ar putea lua instanţa şi eventual cumulativ - adică instanţa poale combina modalităţile de reparare. stabilind măsura cea mai potrivită situaţiei concrete şi tipului de prejudiciu suferit de petent.
Prevederile legale citate enumără şi criteriile de stabilire a întinderii şi tipului de reparaţie, instanţa trebuind să lină seama de durata privării de libertate, de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.
S-a dispus în sensul reţinut, avându-se în vedere perioada relativ scurtă în care inculpatul a fost privat de libertate în mod nelegal (14 februarie - 20 aprilie 2005), faptul că reclamantul nu a dovedit că arestarea a avut consecinţele negative pretinse asupra familiei sale în urma acestei arestări abuzive (anume, suportarea de către soţia sa a unui şoc în urma căruia a avut un avort spontan), că reclamantul nu a invocat şi nici probat că arestarea sa a produs urmări negative la locul său de muncă, în mediul social din care a fost extras ele.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul M.(G.)G.
Pentru a dispune în sensul arătat, instanţa de apel a reţinut următoarele:
- Criticile de netemeinicie cuprinse în apelul apelantului reclamant M.G. s-au raportat în esenţă la două considerente şi anume cele privitoare la nevalorificarea în ansamblu a materialului probator impus de aspectele invocate (cele referitoare la situaţia familială generată de luarea măsurii preventive) şi de greşita reţinere a datei la care a operat măsura preventivă.
Primul aspect este însă nefondat, iar cel de-al doilea este irelevant sub aspectul soluţiei pronunţate în primă instanţă, urmând a se constata că în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. apelul reclamantului M.G. este nefondat.
Materialul probator administrat în apel atestă faptul că numita M.L., soţia apelantului reclamant, a fost internată în unitatea sanitară la data de 13 februarie 2005, ora 11,00, urmând tratament de specialitate în clinica de obstetrică-ginecologie, fiind externată la 15 februarie 2005 ( filele 49 - 56 ).
Din înscrisurile care au stat la baza materialului de urmărire penală (procesul-verbal nr. 256755 din 13 februarie 2005 al I.P.J. Constanţa) şi considerentele deciziei penale nr. 22P din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, reiese faptul că apelantul reclamant a fost identificat în data de 13 februarie 2005 orele 13.00 în parcarea Spitalului Clinic Judeţean Constanţa, după internarea soţiei sale, fiind reţinut în aceeaşi zi, pentru 24 de ore.
Este de principiu că prejudiciul moral, deşi nu are prin natura sa o valoare economică, poate primi o „reparaţie" bănească, fiind eronată şi lipsită de orice suport legal şi jurisprudenţial susţinerea apelantului pârât conform cu care o atare vătămare nu îşi poate găsi modalitatea de înlăturare a consecinţelor negative suferite de victima faptei ilicite.
Nu se poate susţine că vătămarea adusă valorilor personale nepatrimoniale (prestigiu, demnitate, situaţie profesională, etc.) este inaptă în a constitui fundamentul unor pretenţii de natură patrimonială, o asemenea viziune fiind în contrast cu jurisprudenţa internă şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în totală neconcordanţă cu art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din C.E.D.O.,care afirmă recunoaşterea dreptului la libertate ca fiind unul dintre principalele drepturi fundamentale garantate într-o societate democratică.
Sub acest aspect, reglementarea adusă prin art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. nu distinge între prejudiciul material şi cel moral, întrucât normele în discuţie vizează sfera legalităţii măsurilor de restrângere a dreptului la libertate, cu toate implicaţiile ci.
Nu este însă mai puţin adevărat că prejudiciul suferit ca urmare a unei atingeri aduse valorilor ocrotite în cadrul drepturilor nepatrimoniale nu poale fi supraevaluat şi că, deşi regula de evaluare a acestuia diferă de cea operantă în cazul prejudiciului material, el este totuşi supus unor criterii de raportare obiectivă sub aspectul efectivei despăgubiri.
În mod corect instanţa de fond a înlăturat valoarea excesivă a pretenţiilor formulate în acţiune de către apelantul reclamant, restrângându-se în final cuantumul valoric al sumei stabilite cu titlu de despăgubiri exclusiv la chestiunea vătămării aduse dreptului fundamental la libertate şi raportându-se în acest context suma doar la perioada în care a operat măsura reţinerii şi arestării preventive.
Prin urmare, s-a probat indubitabil faptul că prejudiciul moral indirect invocat de către apelantul reclamant, generat de şocul produs ca urmare a avortului suportat de soţia sa, nu constituie pe considerentele arătate o consecinţă directă şi nemijlocită a măsurii reţinerii sale, întrucât internarea numitei M.L. a fost anterioară momentului identificării şi luării măsurii reţinerii.
In egală măsură, măsura reţinerii apelantului de la 13 februarie 2005 se subsumează aceloraşi reguli de determinare concretă a prejudiciului electiv suferit (în speţă, doar cel moral).
Înlăturând, pe considerentele arătate, prima critică invocată în apelul pârâtului Statul Român referitoare la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, s-a reţinut că este întemeiată critica referitoare la modalitatea de evaluare de către prima instanţă a acestui prejudiciu.
Deşi în finalul considerentelor sale, judecătorul fondului constată că reclamantul nu a probat că arestarea a avut consecinţele negative pretinse asupra familiei sale, precum şi că nu s-a invocat ori dovedit un alt tip de prejudiciu, statuează totuşi că pentru perioada efectivă de privare de libertate reclamantul este îndreptăţit la plata sumei de 31.500 lei; nu a fost adusă nicio argumentaţie de ordin jurisprudenţial modalităţii concrete de determinare a acestei sume şi nici nu s-a făcut trimitere la un criteriu obiectiv de determinare, fie şi procentuală, a despăgubirii.
Or, modalitatea privării de libertate s-a concretizat în luarea măsurii reţinerii pe o durată de 24 de ore, urmată de emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 17 din 14 februarie 2005 emis de Tribunalul Constanţa. Caracterul nelegal al măsurii privative de libertate decurge din soluţia pronunţată prin sentinţa penală nr. 932/2005 a Judecătoriei Constanţa, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 22 P din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, care a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 129 alin. (1) din OUG nr. 194/2002 modificată prin Legea 357/2003 şi Legea 482/2004, cu aplicarea art. 47 lit. a) C. pen.
Faptul că perioada efectivă de reţinere în baza măsurilor menţionate a fost 13 februarie 2005 - 20 aprilie 2005 (de la această dată inculpatul aflându-se sub puterea altui mandat de arestare, astfel cum reiese din certificatul eliberat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 40436/3/2005) nu poate justifica stabilirea unui cuantum al prejudiciului la nivelul celui determinat de către instanţa de fond.
In jurisprudenţa instanţei supreme s-a admis că daunele morale cerute în cazul erorilor judiciare trebuie raportate la vătămarea adusă situaţiei profesionale, familiale şi sociale a reclamantului şi că în determinarea cuantumului acestora au relevanţă consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, existenţa unei situaţii de expunere la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, prestigiului său profesional, personalităţii, etc.
Aceste criterii, care permit în esenţă dozarea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial, sunt într-o foarte mică măsură identificate în speţă, fiind reduse de altfel de către reclamant, astfel cum a stabilit şi instanţa de fond, la şocul emoţional produs de situaţia medicală a soţiei sale.
Deşi în speţă a existat o vătămare adusă libertăţii persoanei prin efectul reţinerii şi arestării preventive, suma ce poate fi statuată în echitate în această situaţie, pentru considerentele arătate, este de 5.000 lei, iar nu cea stabilită de către prima instanţă, neconcordantă cu probatoriul administrat şi consecinţele efective, concrete ce trebuie avute în vedere.
Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs ambele părţi.
1. Reclamantul a criticat Decizia pentru următoarele motive:
- Nu s-a ţinut cont de faptul că în timpul arestării sale abuzive şi nelegale soţia a suferit un şoc şi a pierdut o sarcină, situaţie care i-a afectat profund.
- Nu s-a avut în vedere un criteriu cert şi just, respectiv zilele petrecute în arest nelegal şi abuziv.
2. Pârâtul a criticat Decizia pentru următoarele motive:
Solicitarea reclamantului este în deplină neconcordanţă cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
- Pot fi reparate numai prejudiciile materiale suferite de persoana condamnată sau faţă de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept.
Daunele morale nu pot fi reţinute deoarece în cazul lor prejudiciul nu poate fi considerat cert în condiţiile art. 998 C. civ., chiar reclamantul arătând prin acţiune că nu poate indica precis valoarea pierderii.
Daunele morale nu pot fi acordate, întrucât atunci când se referă în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. la „consecinţe produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă", legiuitorul are în vedere natura materială şi nu cea morală care nu poate fi cântărită.
Pe de altă parte, nu poate interveni o reparare a daunelor extrapatrimoniale prin mijloace de natură patrimonială, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor şi caracterul patrimonial al despăgubirilor.
În caz contrar s-ar ajunge pe această cale la o îmbogăţire fără justă cauză.
- Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea instanţei, trebuie să o dovedească.
Deşi s-a învederat instanţei că s-au produs suferinţe psihice ca urmare a perioadei de detenţie, reclamantul nu a produs niciun fel de dovadă prin care să se demonstreze prejudiciul moral, evaluat la suma de 100.000 Euro.
Repararea daunelor nepatrimoniale nu se poate realiza în mod arbitrar ci numai prin raportare la prejudiciul moral suferit, gravitatea, importanţa şi consecinţele acestuia pentru persoana vătămată.
În acest context, suma acordată de instanţa de apel este prea mare în raport cu probatoriul administrat în cauză.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele, recursul declarat de pârât fiind analizat cu prioritate, faţă de natura criticilor formulate.
1. Recursul declarat de pârât este nefondat, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau achitată. Aplicarea acestui text legal în cauză nu a fost contestată.
Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede că la stabilirea reparaţiei se ţine seama durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă medicală şi socială.
Textul legal nu distinge între caracterul patrimonial şi nepatrimonial al pagubei suferite, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, iar o reparaţie integrală a acestuia este de neconceput fără analizarea afectării valorilor morale ale celui în cauză şi ale familiei sale; prin natura sa, o restrângere nelegală a libertăţii unei persoane, determină un prejudiciul moral, cuantificarea acestuia fiind influenţată de particularităţile fiecărui caz în parte.
În egală măsură, despăgubirile morale nu trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece atât art.5 paragraful 5 cât şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră principiul reparaţiei echitabile, iar nu principiul reparaţiei simbolice.
În condiţiile în care art. 505 alin. (2) C. proc. pen. prevede ca modalitate de reparaţie, printre altele, plata unei sume de bani, incompatibilitatea despăgubirilor sub formă materială cu prejudiciul moral invocată de către pârâtă nu se justifică.
În ceea ce priveşte caracterul cert (faţă de art. 998 C. civ.) şi nedovedirea prejudiciului moral, criticile sunt nefondate întrucât, după cum s-a mai arătat, restrângerea nelegală a libertăţii este de natură ca prin ea însăşi să producă un prejudiciu, iar în cuantificarea despăgubirilor, în funcţie de criteriile legale, intervine o doză de aproximare din partea magistratului. Certitudinea prejudiciului moral, în cazul daunelor morale, ţine de certitudinea existenţei şi nu a întinderii, aceasta variind în funcţie de modul şi gravitatea afectării valorilor morale, stabilite de instanţă.
În ceea ce priveşte criteriile legale în funcţie de care se face reparaţia, critica se suprapune cu recursul declarat de către reclamant – încadrându-se astfel şi recursul acestuia în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în parte.
2. Recursul declarat de reclamant.
În ceea ce priveşte criteriul legal reprezentat de consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui privat de libertate în mod nelegal, argumentele instanţei de apel s-au rezumat la faptul că internarea soţiei reclamantului a fost anterioară momentului identificării şi luării măsurii reţinerii, respectiv data de 13 februarie 2005 ora 11.00 faţă de 13 februarie 2005 ora 13.00.
Data şi, mai ales, ora internării este un aspect relevant, dar nu şi suficient pentru stabilirea cu certitudine a efectelor produse de reţinerea nelegală a reclamantului asupra modului de evoluţie a sarcinii soţiei sale.
Pierderea sarcinii de către soţia reclamantului în perioada de internare 13 februarie 2005-15 februarie 2005 este de necontestat şi nici nu s-a reţinut de instanţa de apel că la ora internării aceasta suferea de afecţiuni atât de grave încât sarcina s-ar fi pierdut indiferent de reţinerea sau nu a reclamantului. În orice caz, chiar şi pe fondul unor afecţiuni la internare - care oricum nu s-au reţinut ca fiind atât de grave - şocul emoţional asupra soţiei reclamantului nu poate fi contestat.
În aceste condiţii, criteriul legal analizat nu trebuia înlăturat în manifestarea prejudiciului moral suferit de reclamant şi soţia sa.
Perioada de reţinere a fost avută în vedere de instanţa de apel, iar în aceste condiţii cuantificarea prejudiciului ţine de temeinicia hotărârii, aspect ce nu poate fi analizat de instanţa de recurs.
În considerarea primei critici din recursul declarat de reclamant, cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de acesta şi să dispună în consecinţă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de aceeaşi parte, se impune admiterea acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., în considerarea faptului că la instanţa de apel – instanţă devolutivă s-au depus probatoriile a căror inexistenţă la dosar a fost imputată la prima instanţă, iar modul de analiză a criteriului referitor la consecinţele personale şi familiale este cel dispus prin prezenta decizie.
În consecinţă, se va modifica în tot Decizia, în sensul că:
Se va respinge ca nefondat apelul declarat de pârât şi se va admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.
Se va schimba în parte sentinţa în sensul că se va schimba cuantumul despăgubirilor morale stabilite la suma de 34.000 lei – sumă apreciată de instanţa de recurs ca fiind suficientă şi echitabilă sub aspectul reţinut.
Se vor păstra totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus în analiza recursului declarat de pârât, urmează să se dispună respingerea acestui recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G.(M.)G. împotriva deciziei nr. 176/C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot Decizia în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1223 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa.
Admite apelul declarat de acelaşi reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în parte sentinţa menţionată în sensul că stabileşte cuantumul despăgubirilor la 34.000 lei.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei menţionate a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4152/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3950/2010. Civil → |
|---|
