ICCJ. Decizia nr. 4192/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4192/2010
Dosar nr. 7326/118/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 947 din 28 septembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de către reclamantul B.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, având ca obiect obligarea pârâtului sa emită dispoziţie de restituire în natură pentru două terenuri situate în intravilanul Municipiului Constanţa, judeţul Constanţa.
A fost obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată asupra notificărilor înregistratesub din 28 august 2001, la B.E.J. D.V., referitoare la restituirea imobilelor terenuri în suprafaţă de 220 mp, respectiv 90 mp, şi construcţii demolate situate în Constanţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a notificat pe pârât în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele-terenuri şi construcţii demolate-situate în oraşul Constanta.
Notificările au fost adresate prin intermediul executorului judecătoresc. De la data adresării notificării, reclamantul nu a primit niciun răspuns referitor la cererea depusă.
Acesta şi-a justificat cererea de restituire cu actul de vânzare-cumpărare autentificat la 20 mai 1931.
Din adresele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a răspuns tuturor solicitărilor pârâtului în legătură cu depunerea înscrisurilor necesare soluţionării cererii.
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natura".
În speţă, termenul de 60 de zile curge de la data adresării notificării, la această dată fiind depuse şi actele doveditoare.
Reclamantul a comunicat, în scris, pârâtului, toate actele de care este condiţionată emiterea dispoziţiei, astfel că nu se poate aprecia ca, în cauză, a operat prorogarea la care face referire art. 23.1 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit prevederilor anterior enunţate, pârâtul are obligaţia de a răspunde solicitării, indiferent dacă persoana care i se adresează are sau nu îndreptăţire sau vocaţie la restituire.
Pe cale de consecinţă, instanţa a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtului la îndeplinirea obligaţiei legale de a face, respectiv de a emite dispoziţie motivată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Constanţa, care a susţinut că soluţia este nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 303/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Constanţa, prin Primar, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Cât priveşte formularea, pentru prima dată în apel, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca excepţie de fond dirimantă, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată, prima instanţă pronunţând, corect, soluţia faţă de entitatea pârâtă. Justeţea soluţiei rezidă atât din textul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, care indică unităţile administrativ-teritoriale ca fiind persoane deţinătoare pentru bunurile aflate în patrimoniul acestora, cât şi din conţinutul normei cuprinse în art. 63 din aceeaşi lege, care conferă primarului calitatea de reprezentant legal al unităţii administrativ-teritoriale, ca entitate de drept public.
Împrejurarea că legiuitorul a statuat, prin Legea nr. 10/2001, că, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana îndreptăţită, se face prin dispoziţia motivată a primarilor nu susţine critica apelantului conform cu care entitatea de drept public nu poate figura cu calitate procesuală pasivă proprie într-un asemenea litigiu, câtă vreme este cea care, conform Legii nr. 215/2001, are personalitate juridică şi întruneşte şi atributele entităţii notificate. Pe de altă parte, prin Normele metodologice de aplicare a legii speciale, se statuează în sensul că soluţionarea notificării revine unui organism specializat (comisie internă) constituit la nivelul primăriei şi care, alături de organul de conducere al entităţii deţinătoare, în speţă, Primarul, are obligaţia de a soluţiona operativ problemele legate de situaţia juridică a imobilului şi de întregirea documentaţiei necesare elaborării dispoziţiei motivate.
Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de fond pronunţată faţă de entitatea notificată nu este dată cu nesocotirea unor norme legale imperative, unităţii administrativ-teritoriale în patrimoniul căreia se prezumă că se află bunul revenindu-i, prin organele sale competente, desemnate de lege, să rezolve notificarea.
Apelul a fost considerat ca neîntemeiat şi cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, privitor la încheierea dată la 21 septembrie 2009 (atacată în condiţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.), constatându-se că, în mod judicios, instanţa de fond, raportându-se la prevederile art. 167 din acelaşi cod, a respins, ca neutilă soluţionării speţei, proba cu înscrisuri, în modalitatea solicitată de autoritatea pârâtă.
Chestiunea prezentării unor înscrisuri care să ateste stadiul soluţionării notificărilor nu ţine, în cauză, de imposibilitatea părţii care o propune de a administra nemijlocit această probă, astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a considerat ca nefiind utilă formularea unei cereri către entitatea învestită cu analizarea notificărilor (în speţă, pârâtul, prin comisia internă constituită conform legii), în vederea comunicării stadiului lor.
Această probă putea fi administrată direct, în fond şi în apel, de către apelantul pârât, acesta având în subordine persoanele abilitate să analizeze şi să stabilească premisele emiterii notificării, fără a fi necesară emiterea unei adrese în acest sens.
Or, câtă vreme apelantul pârât (care nu a contestat calitatea sa de persoană deţinătoare şi nici înregistrarea notificărilor) nu a făcut şi dovada emiterii dispoziţiilor motivate, probele propuse în sensul verificării stadiului în care se află aceste cereri pe rolul comisiei interne nu sunt utile justei soluţionări a cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Constanţa, prin Primar, criticând-o, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele motive:
1. În ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Constanţa, prin Primar, în mod nejustificat aceasta a fost respinsă.
Astfel, reglementarea conţinută în art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este foarte clară, în sensul că, în cazul notificărilor adresate unităţilor administrativ-teritoriale, primarul este cel care are obligaţia de a răspunde acestor cereri, prin emiterea unei dispoziţii motivate.
Pe cale de consecinţă, unitatea administrativ-teritorială nu are nicio obligaţie în raport de cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, conducătorul acestei unităţi, primarul, având prerogative expres prevăzute de lege în acest sens, iar obligaţia este una intuitu personae.
2. Pe fondul cauzei, ambele instanţe au dat o greşită dezlegare cauzei, prin neadministrarea probei cu înscrisuri, respectiv fără a verifica, pe baza unor relaţii din partea unităţii notificate, stadiul de soluţionare a notificării.
Aceasta era singura probă pertinentă, pe baza căreia s-ar fi putut observa daca notificările formulate de reclamant sunt soluţionate în procedura administrativă, iar în caz negativ, cui incumbă culpa nesoluţionării.
Or, ambele instanţe au soluţionat cauza fără nici o susţinere din punctul de vedere al probatoriului, prezumând, pur şi simplu, că paratul se află în culpă doar pe baza celor susţinute de către reclamant.
Pentru aceste considerente, apreciind că, în speţă, se impune nu suplimentarea, ci chiar administrarea de material probator cu privire la stadiul de soluţionare a notificărilor, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii, ca nefondată.
Intimatul reclamant B.A.G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa, prin Primar, instanţa de apel a respins, în mod corect, această excepţie.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau în echivalent a bunului pretins se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Conform capitolului 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma „unitate deţinătoare" materializează, printre altele, entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii în discuţie, fiind exemplificată „primăria", ca reprezentând o asemenea entitate.
În realitate, după cum rezultă şi din primul text de lege enunţat în precedent, unitatea administrativ-teritorială este cea care deţine imobilul, este persoană juridică de drept public potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma prezentă („primăria" neavând personalitate juridică).
Prin urmare, calitate procesuală pasivă o are unitatea administrativ-teritorială, ca „unitate deţinătoare a imobilului", iar primarul este cel care reprezintă în justiţie unitatea administrativ-teritorială, conform art. 21 alin. (2) şi art. 62 alin. (1) din aceeaşi lege.
Nu acesta din urmă exercită, în numele statului, dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce cade sub incidenţa legii speciale de reparaţie, el având doar atribuţia de a dispune cu privire la măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Această obligaţie legală stabilită în sarcina sa nu îl transformă în „unitate deţinătoare" şi nici în substitut al statului în exerciţiul dreptului respectiv.
În concluzie, calitate procesuală pasivă o are Municipiul Constanţa, care, în justiţie este reprezentat de primar.
Participarea în proces a primarului, ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, iar nu în nume propriu, rezultă din aplicarea textelor de lege enunţate mai sus din Legea nr. 215/2001, care îi conferă calitatea de a reprezenta Municipiul în justiţie, iar nu din aceea că, îndeplinind în mod concret o atribuţie legală stabilită în sarcina sa, este cel care emite dispoziţie motivată în soluţionarea notificării.
Pe de altă parte, interesul direct în legătură cu persoana ce are calitate procesuală pasivă în litigii de natura celui de faţă nici nu se justifică atât timp cât primarul, fie că este chemat în proces în nume propriu, fie că este chemat ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, participând la litigiul respectiv, beneficiază de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege şi are posibilitatea de a uza de toate mijloacele procesuale pe care înţelege să le folosească în sprijinul susţinerilor sale şi în exerciţiul unui drept de apărare corespunzător.
În concluzie, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege relevante în materie şi examinate mai sus, nesubzistând cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Referitor la necesitatea solicitării de relaţii în legătură cu stadiul soluţionării notificărilor formulate de reclamant, această critică nu cuprinde un motiv de nelegalitate, recurentul neindicând vreun text de lege încălcat de instanţă, prin măsura acesteia, de respingere a cererii formulate de Municipiul Constanţa, în faza procesuală anterioară, în legătură cu administrarea probei cu înscrisuri pe aspectul în discuţie.
Aprecierea utilităţii unei probe, în soluţionarea litigiului, reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererile de probatoriu, ce nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă faţă de actuala structură a recursului, în care motivul de netemeinicie fundamentat pe o greşită stabilire a situaţiei de fapt raportat la probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. ll C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În plus, Curtea a considerat, în mod corect, că apelantul era singurul interesat să prezinte dovezi în legătură cu stadiul soluţionării notificării, având obligaţia să cunoască, prin angajaţii săi cu atribuţii în materie, dacă s-a pronunţat o dispoziţie sau decizie motivată prin care să se fi soluţionat cele două notificări şi care să fi pus în discuţie, eventual obiectul litigiului de faţă sau interesul în continuarea procesului.
Astfel, cel care face o afirmaţie în justiţie trebuie să o şi probeze, potrivit principiului „actori incumbit probatio" („sarcina probei incumbă reclamantului"), principiu ce-şi găseşte reflectare legislativă în art. 1169 C. civ.
Nici în recurs, pârâtul nu a depus vreun înscris din care să rezulte că pretenţiile reclamantului au fost rezolvate.
Pe de altă parte, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 23 alin. (1) din legea în forma de la data intrării în vigoare), cererea de restituire în natură a imobilului pretins trebuie soluţionată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, în această ultimă ipoteză existând obligaţia, pentru deţinătorul bunului, să încunoştinţeze solicitantul despre insuficienţa înscrisurilor depuse (art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
În speţă, notificările reclamantului au fost înregistrate în evidenţele pârâtului la 29 august 2001, nici până în prezent cererile respective nefiind soluţionate.
Într-adevăr, în cursul anului 2008 (la peste 7 ani de la înregistrarea notificărilor, deşi legea prevede că necesitatea suplimentării dovezilor să fie adusă la cunoştinţa notificatorului, de către unitatea deţinătoare a imobilului, înăuntrul termenului de 60 de sgle de la înregistrare), pârâtul a solicitat reclamantului completarea documentelor doveditoare ale pretenţiilor sale privind imobilele notificate, pe care acesta le-a transmis cu scrisoarea din 10 octombrie 2008, fiind primite de municipalitate la 14 octombrie 2008 (filele 28-29 dosar fond).
Nici ulterior depunerii acestor înscrisuri, recurentul pârât nu a emis dispoziţie motivată de soluţionare a notificărilor, depăşirea cu mult a termenului de soluţionare a cererilor respective fiindu-i imputabilă şi creând un prejudiciu semnificativ în patrimoniul reclamantului, prin aceea că partea menţionată se află în situaţia de a nu-şi putea valorifica dreptul de proprietate pretins asupra imobilelor în discuţie de o lungă perioadă de timp, cu încălcarea „termenului rezonabil" de soluţionare a unei cereri, prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, şi în ipoteza în care unitatea deţinătoare a bunului ar fi constatat că, pentru diverse argumente, reclamantul nu poate beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sau de forma de reparaţie solicitată în temeiul acestei legi, rezolvarea notificărilor formulate în termenul reglementat de această lege (care este un termen imperativ) i-ar fi asigurat părţii accesul la justiţie într-un termen mai scurt, aspect care ţine tot de durata rezonabilă a soluţionării pretenţiilor deduse judecăţii, în accepţiunea art. 6 din Convenţie.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nesoluţionarea notificărilor, de către pârât, în termenul prevăzut de lege, îi conferă dreptul reclamantului de a obţine obligarea părţii adverse, pe cale judiciară, la emiterea unei dispoziţii motivate cu privire la cele două notificări, Curtea de Apel procedând la o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege menţionate mai sus, în soluţia de confirmare a hotărârii primei instanţe, inclusiv în legătură cu persoana ce trebuie să dovedească stadiul soluţionării notificărilor.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul constanţa, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 303/ C din 14 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4204/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5103/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
