ICCJ. Decizia nr. 4450/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4450/2010
Dosar nr. 38329/3/2007
Şedinţa publică din 15 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2001, reclamantele P.P., C.E. şi C.I. au chemat în judecată A.N.A.P.A.P.S., SC A. SA, SC C.F. SA şi Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, solicitând: restituirea în natură a imobilului compus din parter, 2 etaje şi mansardă şi a terenului aferent de 1.024 mp, teren situat în Bucureşti, sector 5; anularea hotărârii Adunării Generale a Asociaţiilor din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului; - obligarea pârâtelor SC A. SA şi SC C.F. SA la plata sumei de 1000 dolari SUA lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi folosul nerealizat, începând cu 19 martie 2001 şi până la restituirea efectivă a imobilului.
În subsidiar, pentru situaţia în care restituirea în natură nu va fi găsită posibilă, s-a cerut obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari SUA la valoarea actualizată la data plăţii, alături de despăgubirea pentru lipsa de folosinţă şi beneficiul nerealizat.
În motivele de fapt ale cererii, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele autorilor lor R.A. şi R.E., care au deţinut proprietatea imobilului situat la adresa din str. S. nr. 6, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 7447 din 04 martie 1941, transcris sub nr. 2762 din 04 martie 1941.
Imobilul a făcut obiectul naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950 şi a suferit modificări substanţiale, în prezent fiind înglobat în imobilul de la nr. 8 pe aceeaşi stradă şi folosit ca spaţiu administrativ şi de producţie de către pârâtele SC A. SA şi SC C.F. SA.
Preluarea de către stat s-a făcut abuziv şi nelegal, întrucât autorii lor se încadrau în excepţiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Prin precizarea de acţiune formulată ulterior s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între F.P.S. şi SC C.F. SA la 24 mai 2000 pentru 84,4% din valoarea capitalului social subscris cât şi a oricărui act încheiat F.P.S., SC A. SA şi SC C.F. SA, arătându-se totodată, că Ministerul Finanţelor trebuie să răspundă delictual pentru vânzarea care s-a făcut în fraudarea intereselor lor.
SC C.F. SA a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor şi A.N.P.A.P., care prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni i-a vândut 84,417 din patrimoniul SC A. SA şi i-a garantat dreptul de proprietate asupra imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 6 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că este imposibilă restituirea în natură.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005 prin care a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, pe considerentul că aceasta nu a analizat şi celelalte capete de cerere ale acţiunii precizate şi completate.
Soluţia a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a respins recursul declarat de pârâtele SC A. SA şi SC C.F. SA.
Totodată, s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă către R.V.C. , ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 435 din 02 martie 2006, cu reclamantele.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 184 din 10 decembrie 2008, prin care a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.V.A.S. şi SC C.F. SA, dar şi acţiunea în raport de aceiaşi pârâţi, ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea în raport de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în sensul că l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului C.R.V. suma de 3.959.550,60 lei cu titlu de despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor au fost respinse, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001, ca moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E., foşti proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, compus din suprafaţa de 1024 mp teren şi construcţie (în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentic).
Preluarea imobilului la stat a fost considerată fără titlu valabil, ca urmare a faptului că Decretul nr. 92/1950 este neconstituţional.
Deşi iniţial imobilul s-a aflat în patrimoniul SC A. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B 057 din 24 mai 2000, F.P.S. a vândut către SC C.F. SA un număr de 78137 acţiuni reprezentând 84,4% din valoarea capitalului social al SC A. SA.
S-a mai reţinut că Hotărârea A.G.A. a SC C.F. SA prin care s-a refuzat notificarea reclamantelor iniţiale pentru restituirea în natură a imobilului nu poate fi privită ca o decizie motivată, dar reprezintă un refuz de soluţionare a notificării ceea ce atrage aplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că tribunalul este competent de a soluţiona pe fond cererea de restituire în natură.
În consecinţă excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii invocate de Ministerul Economiei şi Finanţelor au fost găsite neîntemeiate.
Pe de altă parte, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor a fost respinsă având în vedere precizarea acţiunii şi temeiul invocat, respectiv art. 998 C. civ.
Excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de A.V.A.S. au fost respinse, având în vedere stabilirea persoanei juridice care are calitatea de unitate deţinătoare/unitate învestită cu soluţionarea notificării precum şi stabilirea eventualei culpe în nesoluţionarea în termen a notificării ce reprezintă probleme de fond în procedura Legii nr. 10/2001 iar nu excepţii în sensul art. 137 C. proc. civ.
De asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA prin raportare la faptul că s-a solicitat constatarea nulităţii unor acte juridice încheiate/emise de această societate.
În ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B057 din 24 mai 2000, tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, întrucât acestea privesc acele acte juridice de înstrăinare care au ca obiect bunuri ut singuli, ceea ce nu este cazul, contractul în speţă privind transferul dreptului de proprietate asupra unui pachet de acţiuni şi nu asupra unor bunuri individualizate din patrimoniu.
În ceea ce priveşte nulitatea contractului de leasing imobiliar, tribunalul a constatat, prin raportare la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi la probele administrate în cauză, că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei SC C.F. SA, întrucât buna-credinţă se prezumă, iar reclamantul nu a dovedit contrariul.
Potrivit art. 29 din Legea 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubirii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Faţă de redactarea iniţială a dispoz. art. 27 din Legea nr. 10/2001 (anterioară declarării neconstituţionalităţii modificărilor textului prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale) s-a constatat că, de principiu, când imobilul a fost preluat fără titlu, restituirea în natură este posibilă, dar în speţă aceasta nu se poate realiza faţă de conţinutul raportului de expertiză întocmit (din care rezultă că cele două corpuri de clădire au o structură de rezistenţă şi funcţională comună, separarea lor presupunând demolarea scării, cu consecinţe referitoare la proiectarea şi execuţia altor scări de acces).
Nefiind dispusă restituirea în natură, nici solicitarea c/valorii lipsei de folosinţă nu poate fi primită, iar faţă de dispoz. art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite pot primi măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Pe acest ultim aspect, tribunalul a constatat că măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sunt iluzorii întrucât Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv.
În condiţiile inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, a lipsei de diligenţă a statului şi punerea în practică a măsurilor adoptate în vederea acordării de reparaţii, tribunalul a considerat că singura modalitate de acoperire a prejudiciului în dreptul intern este cea reprezentată de răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 998 C. civ.
În consecinţă şi constatând că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, tribunalul a admis în parte acţiunea, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al statului, pe care l-a obligat la plata sumei de 3.959.550 lei, cu titlu de despăgubiri (valoarea de circulaţie a imobilului, conform raportului de expertiză).
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul şi Ministerul Finanţelor Publice.
1) În apelul său, reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei respingeri a capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă calculată din data de 19 martie 2001 la zi şi a neacordării întregului onorariu avocaţial.
2) Ministerul Finanţelor Publice, în criticile privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei , a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în contextul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că nu este unitate deţinătoare a bunului aflat în litigiu şi nici autoritate administrativă competentă să soluţioneze notificare, astfel cum pretind prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 20 alin. (5) din această lege.
De asemenea, acordarea despăgubirilor intra în competenţa Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu procedura specială, instituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Pe de altă parte, a pretins că el nu a participat în judecată, în numele statului, căci prin art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, statul participă în proces ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor, în afară de cazurile în care legea stabileşte anumite alte organe în acest scop.
Prin Decizia nr. 684 din 22 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, pe situaţia de fapt, că reclamantele (a căror calitate procesuală a fost preluată de cesionar) au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite (ca moştenitoare ale defuncţilor R.A. şi R.E.) la măsuri reparatorii pentru imobilul – construcţie şi teren în suprafaţă de 1024 mp – din Bucureşti, preluat de către stat conform Decretul nr. 92/1950.
Acest imobil a cunoscut de-a lungul timpului o serie de modificări de regim juridic (fiind dat în administrarea I.T.T.G., care l-a transmis I.A. Bucureşti, căreia i-a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate şi care în anul 1999 a încheiat contract de leasing imobiliar cu clauză de vânzare cu SC C.F. SA, aceasta din urmă cumpărând în anul 2000, prin intermediul F.P.S., 84,4% din valoarea capitalului social subscris), precum şi de ordin structural (adăugirea corpului C, lipit de corpul A ce se solicită a fi restituit, iar după anul 1990, i-au fost aduse îmbunătăţiri şi s-au efectuat lucrări de întreţinere).
S-a mai reţinut că reclamantele nu au primit dispoziţie motivată cu privire la notificarea transmisă, situaţie faţă de care şi-au şi modificat, completat acţiunea cu solicitarea de constatare a nulităţii actelor de privatizare şi vânzare-cumpărare pentru a fi posibilă restituirea în natură a imobilului, precum şi obligarea Ministerului de Finanţe la plata de despăgubiri, în cadrul răspunderii civile delictuale pentru vânzarea de acţiuni realizată în frauda intereselor lor.
Deşi reclamantul şi-a menţinut toate aceste pretenţii inclusiv prin notele scrise, instanţa de apel a constatat că tribunalul nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere vizând nulitatea actelor de privatizare şi înstrăinare.
În acelaşi timp, s-a reţinut, cu referire la motivul de apel privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor că acesta nu a fost citat în proces în calitate de reprezentant al statului, fiind chiar obligat în raportul juridic dedus judecăţii în nume propriu, iar nu în numele statului.
Or, în condiţiile în care reclamantul a solicitat obligarea la despăgubiri a Statului Român, care deşi a fost astfel chemat în judecată, nu a fost citat, curtea nu putea suplini această lipsă de procedură şi nu putea complini cadrul procesual direct în apel.
S-a apreciat astfel, că instanţa de apel nu are posibilitatea rezolvării direct, în calea de atac, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerul Finanţelor, sarcină ce revine primei instanţe, care trebuie să pună aspectul în discuţia contradictorie cu Statul Român ce va fi citat în cauză.
În consecinţă, s-a considerat că soluţia care se impune este de desfiinţare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare, urmând ca la reluarea judecăţii să fie lămurite şi aspectele vizând temeiul juridic al pretenţiilor formulate.
Decizia a fost atacată cu recurs de SC A. SA şi SC C.F. SA care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au dezvoltat următoarele aspecte de nelegalitate:
- Motivele pe care se sprijină hotărârea instanţei de apel sunt contradictorii şi străine de natura pricinii ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, în al doilea ciclu procesual, după o primă casare cu trimitere, cererea nu a fost precizată de reclamant sub aspectul indicat de instanţa de apel, iar faţă de calificarea făcută de tribunal asupra obiectului cererii de chemare în judecată (fiind asimilată hotărârea A.G.A. unui refuz de soluţionare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001) nu au fost formulate motive de apel.
De asemenea, contrar considerentelor deciziei atacate, Ministerul Finanţelor a fost chemat în judecată ca reprezentant al Statului Român, aşa cum rezultă din chiar cererea introductivă de instanţă.
Totodată, prima instanţă a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către Ministerul Finanţelor.
Deşi în cuprinsul deciziei se reţine că Ministerul Finanţelor putea figura în proces numai în calitate de reprezentant al statului, iar pe parcursul judecării cauzei la prima instanţă Ministerul Finanţelor a fost parte în proces tocmai ca reprezentant al Statului Român, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind rezolvată de tribunal prin respingerea acesteia, se constată în acelaşi timp, în mod contradictoriu şi incorect, că „nu poate fi rezolvată în apel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerul Finanţelor, sarcină ce revine primei instanţe".
S-a ajuns astfel, la distorsionarea raţionamentului judiciar al primei instanţe într-o manieră care contrazice logica sentinţei şi care ignoră cadrul procesual configurat de reclamant.
- Hotărârea este nelegală, fiind greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, în condiţiile în care, în apelul declarat de Ministerul Finanţelor, criticile acestuia au vizat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe două argumente - respectiv, acordarea măsurilor reparatorii se face de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi pe de altă parte, regimul plăţii despăgubirilor este reglementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - Decizia pronunţată nesocoteşte aceste argumente, fundamentând soluţia pe alte considerente decât cele care au fost supuse dezbaterii părţilor.
În felul acesta, este nesocotit efectul devolutiv al apelului care, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. trebuie limitat la criticile deduse judecăţii (conform principiului tantum devolutum, quantum apellantum).
Intimaţii nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora.
Astfel:
- Pronunţând Decizia de desfiinţare cu trimitere, instanţa de apel s-a fundamentat pe următoarele considerente principale: pe de o parte, prima instanţă nu ar fi analizat toate capetele de cerere care au învestit-o, lăsând pretenţii nesoluţionate; pe de altă parte, tribunalul nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, neobservând că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statul Român.
Asemenea considerente lipsesc hotărârea de o bază legală, în condiţiile în care ignoră limitele judecăţii fixate în apel prin criticile formulate de către părţi şi în acelaşi timp, nesocotesc dezlegările jurisdicţionale date de prima instanţă, prin soluţia adoptată, excepţiilor procesuale invocate de către părţi.
În acest sens, se constată că, procedând la o calificare a obiectului judecăţii, tribunalul a apreciat că hotărârea A.G.A. (a cărei nulitate, împreună cu actele subsecvente, se invocase) nu se încadrează în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (nefiind o decizie motivată care să fie cenzurată), dar că este asimilabilă unui refuz de restituire, aşa încât instanţa este competentă să soluţioneze cauza pe fond.
O asemenea calificare juridică dată de instanţă pretenţiilor deduse judecăţii nu a făcut obiect de critică în apel, reclamantul nesusţinând că ar fi fost nesocotite limitele învestirii.
În aceste condiţii, în care partea care s-ar fi putut considera prejudiciată de încadrarea juridică a pretenţiilor sale, nu a atacat soluţia primei instanţe, Curtea de apel nu putea decât prin depăşirea limitelor devoluţiunii (tantum devolutum, quantum apellantum) să considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvate cereri deduse judecăţii şi aceasta ar impune soluţia de desfiinţare cu trimitere.
De asemenea, tot cu nesocotirea cadrului judecăţii instanţa de apel face aprecieri în legătură cu prezenţa în proces a Ministerului Finanţelor şi a calităţii procesuale pasive a acestuia.
Potrivit motivelor de apel formulate de Ministerul Finanţelor Publice, obiectul criticilor acestuia a vizat calitatea sa procesuală pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispoz. art. 1 din Legea nr. 10/2001 care presupune că acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării; cel referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, aşa cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Ignorând aceste argumente aduse în sprijinul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, instanţa de apel introduce în analiză – de o manieră neprocedurală, încălcând principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului de apărare – elemente noi, neinvocate de părţi, legate de modalitatea în care Ministerul Finanţelor ar fi stat în proces (în nume propriu şi nu ca reprezentant al statului), trăgând consecinţe şi pe aspectul modalităţii de îndeplinire a procedurii de citare.
Tot astfel, în mod eronat instanţa de apel apreciază că nu putea rezolva ea însăşi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, această sarcină revenind primei instanţe.
Or, din considerentele sentinţei tribunalului rezultă că a fost analizată problema legitimării procesuale a Ministerului Finanţelor, excepţia fiind considerată neîntemeiată de către instanţă.
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care permit instanţei de apel să adopte soluţia desfiinţare cu trimitere au în vedere ipoteza în care pricina a fost rezolvată în mod greşit pe excepţie, fără să se intre în cercetarea fondului, iar nu situaţia inversă, în care judecata s-a realizat pe fond, fiind respinsă în prealabil o excepţie procesuală.
De aceea, instanţa de apel nu putea considera, decât cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale menţionate, că nu poate rezolva în calea de atac aspecte care, privind modalitatea de soluţionare a excepţiei de către prima instanţă se constituiau în motive de apel, obiect al judecăţii în această fază procesuală.
Rezultă, potrivit celor expuse, caracterul întemeiat al criticilor din recurs, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat şi soluţionat cauza pe aspecte ce nu fuseseră deduse judecăţii prin intermediul celor două apeluri exercitate în cauză, Decizia fundamentându-se astfel pe motive străine pricinii, de natură să atragă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, hotărârea este lipsită de bază legală, dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât a pronunţat desfiinţarea cu trimitere în afara ipotezelor normei legale, având în vedere că prima instanţă realizase o judecată pe fondul cauzei.
În ce priveşte lipsa de procedură cu care s-ar fi desfăşurat procesul, aceasta a fost o consecinţă trasă de instanţa de apel în legătură cu aspecte din afara cadrului judecăţii (a motivelor de apel) vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor.
Faţă de toate aceste considerente, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată Decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru analiza, cu respectarea limitelor devoluţiunii, a criticilor deduse judecăţii prin cele două apeluri exercitate în cauză (şi care nu pot face, conform solicitării recurentelor, obiect de examinare direct în recurs, faţă de necercetarea lor de către instanţa de apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtele SC A. SA, şi SC C.F. SA împotriva deciziei nr. 684 din 22 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4454/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4446/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
