ICCJ. Decizia nr. 4980/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4980/2010
Dosar nr. 8973/118/2008
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa sub nr. 8973/118/2008 reclamantul A.T., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa a solicitat instanţei în principal, obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 329 mp situat în Constanţa, iar în subsidiar, în eventualitatea în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri băneşti, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru imobilul construcţie, demolat conform decretului nr. 69/1960, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 848 din 09 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului în parte şi a obligat pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, ca prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde reclamantului A.T. un teren în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafaţă de 329 mp situată în Constanţa, şi imobilul - construcţie - în prezent demolată
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 9/C din 20 ianuarie 2010 a respins apelul formulat de pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 484 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în dosarul civil nr. 8973/118/2008, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.T., ca nefondat.
A obligat apelanţii la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Critica ce vizează greşita stabilire în sarcina pârâţilor a unei obligaţii alternative, acordarea unui teren în compensare sau emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, atunci când nu există terenuri libere ce ar putea fi atribuite reclamantului în compensare sau când propunerea nu este acceptată, fiind nefondată şi urmând a fi respinsă.
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeaşi reglementare pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, este conţinută de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte în principal ca măsură reparatorie compensarea cu alte bunuri şi dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
In speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului - imposibil de restituit în natură - instanţa de fond a reţinut în mod corect ca modalitate de reparaţie, compensarea cu alte bunuri,, teren în echivalent disponibil din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale.
Acordarea de bunuri în compensare este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Cum identificarea unor astfel de bunuri, apreciere asupra caracterului lor disponibil (inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică şi trecerea lor în proprietatea privată a statului) sunt în competenţa entităţii investite cu soluţionarea notificării, iar în cauză pârâţii nu au înţeles să depună liste cu bunuri sau servicii disponibile - întocmite lunar conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au probat că nu este posibilă acordarea unui teren în compensare în viitor, în mod corect prima instanţă a stabilit în sarcina acestora, în principal obligaţia de a oferi, după rămânerea irevocabilă a hotărârii un teren în compensare reclamantului.
Pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire ,nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de forţă juridică, subzistând obligaţia subsidiară de propunere de despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Faţă de aceste considerente s-a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situaţia de fapt relevată de probele administrate, iar în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferinţă a acestora, rezultată din prevederile legale. Scopul stabilirii în mod alternativ a acestora a fost atât sancţionarea conduitei unităţii administrativ teritoriale care nu a înţeles nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel să facă dovada îndeplinirii obligaţiei impuse în sarcina sa prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât şi de a evita impunerea unei obligaţii imposibil de executat şi prelungirea sine die a termenului în care reclamantul urmează să fie despăgubit pentru imobilul preluat abuziv şi pentru care, deşi a formulat o notificare în anul 2001, nu şi-a văzut realizat dreptul, din culpa unităţii administrativ teritoriale, nici după aproape 9 ani,
2. Şi critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local şi a Municipiului Constanţa în prezentul litigiu, nu s-a reţinut ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente :
Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă, iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri şi anume, "persoana îndreptăţită la restituire" şi "persoana juridică deţinătoare a imobilului". Art. 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţia motivată a organelor de conducere, şi prevede în alin. (4) că au calitatea de unităţi deţinătoare şi unităţile administrativ teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziţia motivată a primarilor ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean, "Persoana îndreptăţită la restituire", care are calitate procesuală activă, şi "unitatea deţinătoare", care are calitate procesuală pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001 şi nu pot fi înlocuite de o altă parte astfel că, în cazul în care bunul aparţine patrimoniului unei unităţi administrativ teritoriale, obligaţia de soluţionare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât "deţinătorului", respectiv comunei, oraşului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, iar nu reprezentantului lor legal, în nume propriu.
Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot găsi bunuri care cad sub incidenţa acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezultă cu evidenţă ca în întreaga procedură de restituire primarul nu figurează în nume propriu, ci reprezintă unitatea administrativ teritorială.
In exercitarea atribuţiilor care îi revin ca reprezentant legal al. persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziţie motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, iar nu aceea de a stabili o "obligaţie în nume propriu".
Ca atare, este corectă concluzia instanţei de fond, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ teritoriale, deoarece dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii nu este emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deţinătorului imobilului, respectiv al unităţii administrativ teritoriale.
Avându-se în vedere obiectul cererii reclamantului şi împrejurarea că instanţa a stabilit o obligaţie alternativă în sarcina pârâţilor pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, în sensul acordării unui teren în compensare reclamantului, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, se reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa are calitate procesual pasivă în acţiunea reclamantului.
Conform art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea investită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurii reparatorii.
Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa notificatorului, ci şi de existenta în patrimoniul unităţii notificate - în speţă, în patrimoniul Municipiului Constanţa a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Includerea bunurilor sau serviciilor în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului Local Constanţa, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, acesta fiind organul deliberativ al unităţii administrativ teritoriale care aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa, fiind singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unităţii administrativ teritoriale trebuie sau nu menţinut în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor Municipiului Constanţa.
3. Şi critica ce vizează depăşirea limitelor investirii instanţei se reţine a fi vădit nefondată şi urmează a fi respinsă.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul, în calitate de succesor al defuncţilor A.P. şi A.I., a solicitat instanţei, în condiţiile în care pârâţii au refuzat să răspundă notificării autorilor săi, să oblige pârâţii la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, iar în subsidiar, dacă restituirea nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri - teren, sau acordare de despăgubiri băneşti.
Instanţa de judecată, sesizată direct de reclamant căruia nu i s-a răspuns la notificare în termenul legal de 60 de zile a soluţionat practic această notificare, limitele impuse atât în procedura administrativă, cât şi în cea judiciară care o succede, fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului şi nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cât şi a principiului, neretroactivităţii legii civile Tribunalului Constanţa, corect a reţinut că unităţii administrativ teritoriale prin Primar îi incumbă în prezent obligaţia de a face numai o propunere de despăgubire pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură reclamantului, cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit în cadrai procedurii administrative ce se va derula conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă nu a obligat unitatea administrativ teritorială să acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat, ci a instituit în sarcina acesteia numai o obligaţie de a emite o dispoziţie cu propunere de despăgubire, conform legii speciale, cuantumul şi modalitatea de acordare urmând a fi stabilită de Comisia Centrală conform Legii nr. 247/2005.
4. Se reţine a fi vădit nefondată, cu consecinţa respingerii ei, şi critica pârâţilor ce vizează acordarea onorariului de avocat neredus.
Conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată".
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat".
La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală. în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 247 alin. (3) C. proc. civ., doctrina a subliniat că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv, prin urmare, atunci când constată că cel care a câştigat procesul a săvârşit un abuz de drept, instanţa are posibilitatea să îl oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.
Prin urmare, numai în cazuri temeinic justificate, instanţa poate dispune reducerea onorariului de avocat, în raport cu echitatea ori cu activitatea depusă de către avocat.
In condiţiile în care, în prezent legea nu stabileşte „plafoane minimale „ale onorariilor de avocat, munca prestată de avocat rămâne un criteriu fundamental în raport cu care instanţa poate statua în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. asupra posibilităţii de reducere a onorariului de avocat.
Munca avocatului are însă un caracter complex, iar potrivit art. 132 alin. (2) şi (9) din Statutul profesiei de avocat, onorariilor vor fi stabilite în raport cu dificultatea cazului, amploarea sau durata acestuia, avându-se în vedere şi o serie de elemente precum : timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, experienţa şi reputaţia avocatului, situaţia financiară a clientului.
In cauză, se reţine că obiectul cererii dedusă judecăţii - soluţionarea notificării formulate de autorii reclamantului conform Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care unitatea deţinătoare nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia legală de a răspunde reclamantului de aproximativ 8 ani - constituie o cauză cu un grad relativ mare de complexitate, durata litigiului - de la momentul declanşării procedurii administrative (2001) şi până la momentul soluţionării acţiunii în justiţie (9 aprilie 2009); necesitatea administrării unor probe cu înscrisuri şi expertiza imobiliară, au necesitat o activitate importantă a avocatului reclamantului, onorariul perceput de avocat - 6000 lei, nefiind unul exagerat în raport de munca prestată, de importanta şi valoarea obiectului litigiului.
Nu este de neglijat nici importanţa intereselor în cauză - redobândirea bunurilor imobiliare preluate de stat în mod abuziv de la autorii reclamantului şi nici atitudinea culpabilă a pârâţilor, care au înţeles să rămână în pasivitate timp de 8 ani, fără să analizeze notificarea reclamantului într-un termen rezonabil conform Legii nr. 10/2001.
Întrucât în apel, apelanţii pârâţi au căzut în pretenţii, în baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va obliga recurenţii la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant - reprezentând onorariu avocat, considerentele expuse mai sus menţinându-şi valabilitatea şi în respingerea cererii recurenţilor de reducere a onorariilor de avocat plătit de intimatul reclamant în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greşit a fost admisă cererea de acordare a unui teren în compensare pe considerentul că stabilirea unei obligaţii alternative nu încalcă dispoziţiile legale câtă vreme la dispoziţia unităţii notificate nu există bunuri/servicii care să poată fi acordate în compensare.
Un alt motiv de recurs se referă la calitate procesuală pasivă a pârâţilor câtă vreme disp. art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 arată că dispoziţia este emisă de primar şi de nicio altă persoană.
Instanţa a depăşit limitele investirii întrucât între obligaţia de a acorda despăgubiri şi obligaţia de a propune despăgubiri este o diferenţă majoră şi anume, între obligaţia de a da şi obligaţia de a face aşa încât instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut respectiv obligarea de a se întocmi propunerea pentru acordarea despăgubirilor.
Un alt motiv de recurs se referă la cheltuielile de judecată aferente ambelor faze procesuale întrucât instanţa a apreciat greşit complexitatea cauzei, durata soluţionării litigiului şi valoarea obiectului litigios.
Astfel, onorariul de avocat reprezintă contravaloarea muncii depuse de acesta în cadrul dosarului fiind irelevantă perioada de timp scursă de la momentul formulării notificării, anul 2001, şi până la soluţionarea acţiunii pentru că onorariul avocatului nu include eventualele servicii prestate în procedura administrativă.
Pornind de la principiile răspunderii civile delictuale, cheltuielile de judecată nu pot constitui decât repararea prejudiciului creat ca urmare a declanşării litigiului dintre părţi şi neputând constitui despăgubiri ca urmare a termenului îndelungat de soluţionare a procedurii administrative.
Referitor la complexitatea cauzei se arată că, în prima instanţă cauza a suferit mai multe amânări datorită lipsei raportului de expertiză iar în apel au fost doar două termene la care s-a prezentat avocatul reclamantului fără a formula întâmpinare, note scrise etc., aşa încât obligarea pârâţilor la plata unor cheltuieli de judecată de peste 10.000 lei, în cele două faze procesuale este vădit exagerată, solicitându-se aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine cele ce urmează:
Recursul este neîntemeiat.
Astfel, prin dispozitivul sentinţei instanţei de fond, păstrat în apel, s-a dispus obligarea recurenţilor la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să se acorde reclamantului-intimat teren în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă ori nu este acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafaţă de 329 mp situat în Constanţa şi imobilul construcţie, în prezent demolată.
De aici rezultă că limitele în care s-a pronunţat dispozitivul păstrat în apel şi recurat în prezenta cauză se circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că entitatea obligată la a emite dispoziţie motivată, în funcţie de existenţa sau nu a altor bunuri sau servicii şi de poziţia părţii de a le accepta sau nu ca măsuri reparării în echivalent, va proceda la acordarea de bunuri în compensare ori va propune despăgubiri.
Prin urmare, nu este vorba de executarea unei obligaţii alternative ci de executarea unei unice obligaţii de acordare de măsuri reparatorii, care va individualiza în raport de existenţa condiţiilor necesare compensării sau despăgubirii, în caz contrar.
Tot astfel, obligaţia de a propune despăgubiri, se circumscrie aceluiaşi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind fără relevanţă împrejurarea că reclamanţii au solicitat obligarea recurenţilor la plata lor, atâta vreme cât textul citat a reglementat procedura şi organismele abilitate a realiza finalitatea măsurilor reparatorii solicitate de proprietarii deposedaţi de imobilul lor, cu atât mai mult cu cât calificarea petitului cererii este lăsat în căderea instanţei de judecată, în raport cu intenţia procesuală a părţii decelată ca atare de instanţă.
Din aceste considerente, criticile aduse deciziei recurate cu privire la acordarea de teren în compensare şi la depăşirea limitelor învestirii sunt neîntemeiate.
Critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor este neîntemeiată, atâta vreme cât în materia Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţilor administrativ-teritoriale, dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii, nefiind emisă de primar în nume propriu ci ca reprezentant al deţinătorului imobilului, respectiv unitatea administrativ-teritorială.
Critica vizând întinderea cheltuielilor de judecată vizează o chestiune de netemeinicie exclus a fi examinată în recurs, iar incidenţa art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este subsecvent determinării cuantumului lor.
Faţă de cele reţinute, recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa împotriva deciziei nr. 9/C din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la 2161 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.T.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5009/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4858/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
