ICCJ. Decizia nr. 5013/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5013/2010
Dosar nr. 20001/3/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 432 din 23 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta B.L. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să restituie în natură reclamantei terenul în suprafaţă de 130 mp, identificat în raportul de expertiză prin punctele 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9.
S-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, corespunzător suprafeţei de 78 mp ce nu se poate atribui în natură.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că terenul solicitat, în suprafaţă de 500 mp situat în Bucureşti, proprietatea antecesorilor săi, B.V. şi N.F., a fost preluat de stat prin expropriere în baza Decretului nr. 759/1965, în prezent ocupat în parte, suprafaţa de 130 mp fiind liberă, motiv pentru care, în temeiul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea acesteia în natură.
Cu privire la suprafaţa de 78 mp teren, ce constituie diferenţa dintre suprafaţa solicitată de reclamantă şi suprafaţa de teren liberă, s-a reţinut că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică, motiv pentru care, în aplicarea art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelul declarat de pârâtă împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 450 A din 30 septembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
S-a reţinut ca fiind nefondată atât critica privind preluarea cu titlu valabil a imobilului în litigiu, cât şi aceea privind încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) şi art. 22 din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al unităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat şi nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit curtea de apel a admis apelul reclamantei şi a dispus restituirea bunului solicitat în natură, întrucât acesta este ocupat de amenajări de utilitate publică ce fac imposibilă această modalitate de despăgubire.
Legea specială impune în sarcina notificatorului obligaţia de a depune înscrisuri în dovedirea proprietăţii, în termenul stipulat de art. 22 din Legea nr. 10/2001, obligaţie neîndeplinită în cauză.
Intimata-reclamantă a invocat prioritar nulitatea căii de atac, determinat de faptul că criticile invocate în recurs nu au legătură cu hotărârea atacată, constituind în realitate obiecţiuni la raportul de expertiză administrat în cauză şi care nu au fost invocate nici la judecata în fond şi nici în apel.
Pronunţându-se cu prioritate asupra excepţiei invocate, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta este fondată, pentru considerentele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat şi în acord cu soluţia pronunţată.
Invocarea unor critici ce nu au legătură cu soluţia pronunţată şi care se plasează, astfel cum cu temei susţine intimata, dincolo de cele invocate în apel şi verificate de instanţa învestită cu soluţionarea acestei căi de atac, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar declanşat prin cererea de recurs.
În acest context, chiar dacă criticile ce susţin declaraţia de recurs au fost încadrate formal în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora excede soluţiei pronunţate în apel care a vizat alte motive de nelegalitate, decât cele invocate în prezenta cale de atac.
Se constată astfel că dacă prin declaraţia de apel, pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita calificare a preluării bunului ca fiind fără titlu şi încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, prin declaraţia de recurs invocă imposibilitatea restituirii bunului în natură pentru existenţa unui impediment la restituire, respectiv existenţa unor pretinse amenajări de utilitate publică pe terenul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură.
Critica întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile indicării exclusiv a textului legal menţionat se vădeşte a fi de asemenea a fi formală, context în care nu poate fi calificate ca încadrându-se în conceptul de motive de recurs în accepţiunea normei procesual-civile evocate.
Faţă de cele ce preced, constatând că recursul nu este motivat în conformitate cu prescripţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. şi nu poate fi încadrat în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi că nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmează ca în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., să se constate nulitatea căii de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 450A din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5021/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5009/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
